Datoria crestinului fata de semenii sai

[AlinB]

În prealabil postat de alex190

Cum trebuie sa se poarte un crestin cand intalneste oameni tristi, aflati in depresie? Sa incerce sa ajute doar daca i se cere ajutorul sau sa o faca oricum?

Voi, cand ati intalnit pe cineva suferind, cum l-ati ajutat?Cum ati redat speranta, cuiva care a pierdut-o?

In cazuri usoare poti sa intervii, chiar e recomandat, fara sa ti se ceara expres, daca vezi ca esti bine primit.
In cele mai grele, sa trimiti la cei care se pot descurca cu ele.

In unele cazuri e suficient preotul, dar sunt cazuri in care e nevoie de psiholog, psihiatru..

Orice ar zice unii rupti de realitate de pe aici, nu orice preot poate fi si psiholog si mai nici unul care sa faca munca unui psihiatru.

Una e sa aiba un om sanatos niste suparari ocazionale care aproape ca trec de la sine si carora le este suficient cateva vorbe prietenesti si altceva sa ai de a face cu oameni cu un creier bolnav, cu probleme de ani de zile, chiar din copilarie, unele care nici macar nu le constientizeaza, si care si-au lasat urme adanci in sufletul si mintea lor si nu mai au sau nici nu au avut vreodata un reper al normalitatii.

În prealabil postat de AlinB

In cazuri usoare poti sa intervii, chiar e recomandat, fara sa ti se ceara expres, daca vezi ca esti bine primit.
In cele mai grele, sa trimiti la cei care se pot descurca cu ele.

In unele cazuri e suficient preotul, dar sunt cazuri in care e nevoie de psiholog, psihiatru...

Am deschis topicul asta pentru ca am cunoscut pe cineva, la care am intuit de la inceput ce suferinta il apasa.Nu intamplator, ci tocmai pentru ca imi e familiara, mai mult sau mai putin, de la oameni din preajma mea.Ma impresioneaza pentru ca stiu cat e de greu, cata insingurare si stigma sociala aduce o astfel de situatie.As fi vrut sa ii spun ca, chiar daca am mai avea de trait doar o ora sau doar o zi, chiar si cu lipsurile noastre lumesti(care pana la urma ne caracterizeaza pe fiecare din noi), tot ne putem bucura de viata, si suferinta e mai usoara, atunci cand ai credinta si prieteni alaturi.Dar nu ma pricep prea bine la cuvinte, si vroiam sa aud si alte pareri, poate mai sunt persoane care au trecut prin situatii de genul asta.


Partea cu psihologul/psihiatrul banuiesc ca o stie, la fel ca si cea cu grupurile de suport.Pe mine, cand am incercat sa vorbesc cu el m-a ignorat total.Probabil opinia si suportul unui
barbat ar fi fost mai potrivite, dar nu am putut sa nu incerc sa ajut cumva.
Sper ca pana la urma sa depaseasca greutatile si sa gaseasca alinare.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de alex190

As fi vrut sa ii spun ca, chiar daca am mai avea de trait doar o ora sau doar o zi,

Acea zi, acea ora sunt cele mai importante din viata. Atunci, totul se poate pierde si totul se poate castiga. Nu e esential cat de pacatoasa viata ai dus, ci e esential sa pleci din ea in prietenia Domnului, solidar cu Crucea Lui: totul se poate castiga in acea ora, iar cei care vin la lucrul Domnului pentru numai un ceas, si anume in ceasul al doisprezecelea, vor primi aceeasi plata cu cei care lucreaza de la inceputul zilei vietii lor.

Am o anumita experienta cu bolnavi in situatii terminale: singurul punct de sprijin este credinta, singura speranta este Crucea lui Cristos si cuvintele "astazi vei fi cu Mine in rai!".

Nu irositi timpul cel mai pretios al oamenilor, mai ales a celor pe care ii iubiti mai mult! Timpul acela valoreaza cat tot restul vietii, atunci se da batalia cea mare! Nu uitati ca cel mai bine stie insemnatatea acelei zile, acelei ore Adversarul, care isi va inteti atacurile, fiind in stare, din disperarea de a vedea inca un suflet scapandu-i din gheare, sa joace totul pe o carte!

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Acea zi, acea ora sunt cele mai importante din viata. Atunci, totul se poate pierde si totul se poate castiga. Nu e esential cat de pacatoasa viata ai dus, ci e esential sa pleci din ea in prietenia Domnului, solidar cu Crucea Lui: totul se poate castiga in acea ora, iar cei care vin la lucrul Domnului pentru numai un ceas, si anume in ceasul al doisprezecelea, vor primi aceeasi plata cu cei care lucreaza de la inceputul zilei vietii lor.

Da, asa sper si eu sa fie.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Am o anumita experienta cu bolnavi in situatii terminale: singurul punct de sprijin este credinta, singura speranta este Crucea lui Cristos si cuvintele "astazi vei fi cu Mine in rai!".

Cred ca nu m-am facut bine inteleasa.Nu vorbam despre un bolnav in stadiu terminal, ci despre cineva apasat de o suferinta sufleteasca.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Nu irositi timpul cel mai pretios al oamenilor, mai ales a celor pe care ii iubiti mai mult! Timpul acela valoreaza cat tot restul vietii, atunci se da batalia cea mare! Nu uitati ca cel mai bine stie insemnatatea acelei zile, acelei ore Adversarul, care isi va inteti atacurile, fiind in stare, din disperarea de a vedea inca un suflet scapandu-i din gheare, sa joace totul pe o carte!

Aici nu am inteles prea bine.Puteti sa detaliati un pic, va rog?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de alex190

Aici nu am inteles prea bine.Puteti sa detaliati un pic, va rog?

Din fericire, se pare ca de altceva e vorba in cazul la care va referiti. Dand mai multe detalii, eventual folosind mesageria privata, poate ca un raspuns ar fi mai de folos.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Din fericire, se pare ca de altceva e vorba in cazul la care va referiti. Dand mai multe detalii, eventual folosind mesageria privata, poate ca un raspuns ar fi mai de folos.

Am inteles.Multumesc.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Din fericire, se pare ca de altceva e vorba in cazul la care va referiti. Dand mai multe detalii, eventual folosind mesageria privata, poate ca un raspuns ar fi mai de folos.

Initial am vrut sa trimit un mesaj privat, asa cum mi-ati spus(daca am inteles bine).Dar poate mai citesc si alte persoane acest topic, poate ajuta.
E vorba de cineva care sufera de o depresie foarte puternica, incercand in cateva randuri sa renunte la viata.Nu imi este ruda, nici macar nu face parte din cercul meu de apropiati.Mi-am cam depasit demult atributiile, insa nu am putut sa fiu indiferenta fata de atata suferinta.Cine nu a trecut prin asa ceva nu intelege, sau intelege prea putin si judeca foarte repede.Stiu si eu cum e sa te simti pierdut, sa simti ca viata ta nu valoreaza nimic, ca nu esti iubit de nimeni, ba poate chiar nedorit.Sa te simti ca refugiat in propria familie si chiar neam, in propria tara.Sa simti ca ai obosit si ca nu mai ai speranta si nici sens.Cumva, eu am depasit toate aceste etape.Nu stiu exact ce itinerar interior am urmat, stiu doar ca, la un monent dat, au fost pe alocuri oameni care au inteles ce traiesc si intr-un fel sau altul m-au ajutat si m-au sustinut, si culmea, nu au fost intotdeauna din familie sau

prieteni.Asa ca nu am putut nici eu sa fiu indiferenta vazand un om in aceasta situatie, fara sa incerc sa fac ceva.Problema e ca nu stiu cum ai putea reaprinde speranta intr-un suflet prea lovit, mintit si impietrit de atata suferinta si singuratate.

Am inteles: vizitele la psiholog/psihiatru(cu antidepresivele necesare), grup de suport(unde dupa ce trece entuziasmul inceputului ajunge de undeva pkecat), prezenta unui parinte duhovnic( in care e greu sa te increzi, daca esti facut tandari pe dinauntru din copilarie, nu ca nu ai vrea) etc..Si daca toate astea nu merg?Cum poate fi ajutat cineva, ce i-am putea spune pentru a capata o speranta pe care niciodata nu a avut-o.Cred ca atunci cand folosim cuvinte atat de frumoase, plini de entuziasm,de fapt le spunem tot pentru noi.Pentru cei aflati in situatia asta e prea putin.

[Copacel]

În prealabil postat de alex190

.Dar poate mai citesc si alte persoane acest topic, poate ajuta.

Spune-i numele de Botez poate niste rugaciuni ale altor persoane ii vor face
bine.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de alex190

Am inteles: vizitele la psiholog/psihiatru(cu antidepresivele necesare), grup de suport(unde dupa ce trece entuziasmul inceputului ajunge de undeva pkecat), prezenta unui parinte duhovnic( in care e greu sa te increzi, daca esti facut tandari pe dinauntru din copilarie, nu ca nu ai vrea) etc..Si daca toate astea nu merg?Cum poate fi ajutat cineva, ce i-am putea spune pentru a capata o speranta pe care niciodata nu a avut-o.Cred ca atunci cand folosim cuvinte atat de frumoase, plini de entuziasm,de fapt le spunem tot pentru noi.Pentru cei aflati in situatia asta e prea putin.

1. Nu, nu e vorba de vizite. De vizitat putem vizita Muzeul Ţăranului Român, casa Poporului sau Luvrul. Când un om e bolnav nu concepe relaţia cu terapeutul ca pe o vizită, ci cam aşa cum făceau cei de la scăldătoarea din Vitezda. Vorbim aici de o terapie. Asta e o treabă serioasă. Uneori poate dura ani de zile. Asta e realitatea.
2. Entuziasmul începutului poate fi o capcană pentru mulţi. Faptul că după entuziasm pacientul se întoarce de unde a plecat se numeşte recădere şi se tratează, iarăşi, în cabinet şi în biserică. E o problemă specifică a psihoterapiei şi a psihiatriei, precum şi a relaţiei duhovniceşti. Nu e de flecărit în publicul de gură-cască.
3. Duhovnic în care e greu să te încrezi? Păi, unde l-aţi dus doamnă? La vraci? La Miţa ghicitoarea? Păi de încrezut în duhovnic e vorba? De când punem aşa problema în Biserică?

Una peste alta, eu nu înţeleg ce vreţi de fapt. Ridicaţi o problemă de strictă specialitate (pacient depresiv cu tentative de suicid şi care acuză lipsă de speranţă, lipsă de sens al vieţii etc.) şi ne oferiţi următoarele:
1. Psihoterapie, nu merge.
2. Psihiatrie, nu merge.
3. Duhovnic, nu merge.

Şi ce vreţi de fapt? Să spunem şi noi, cu dvs. în cor: nimic nu merge! Dar ştim noi mai bine, forumiştii lu peşte prăjit (sau fiert?) cum facem să meargă! Credeţi că posedăm reţete miraculoase?

Problema e una de strictă specialitate şi nu se rezolvă cu aiureli esperantiste şi bonomie siropoasă "creştină", ci exact cum am spus: în relaţii terapeutice concrete, faţă către faţă cu: psihiatru, psihoterapeut, duhovnic. Iar dacă pacientul nu vrea să coopereze, atunci să-i fie de bine. Primeşte fix ce a ales.
Vrea cumva atenţie şi afecţiune pe o cale morbidă, de şmecheraş care se hrăneşte, sub masca lui îndurerată, cu energia vie a celor dispuşi să îl compătimească?
Se ţine de lamentaţii nesfârşite şi şantaj cu suicidul?
Atunci să avem în vedere că sunt şi alţi oameni bolnavi, care stau la coadă la cabinet ori în tinda bisericii. Şi care chiar vor să trăiască şi să se însănătoşească! Aceştia, da, merită să fie ajutaţi şi primesc deja ajutorul prin atitudinea lor deja smerită.

[AlinB]

În prealabil postat de alex190

I
E vorba de cineva care sufera de o depresie foarte puternica, incercand in cateva randuri sa renunte la viata.Nu imi este ruda, nici macar nu face parte din cercul meu de apropiati.Mi-am cam depasit demult atributiile, insa nu am putut sa fiu indiferenta fata de atata suferinta.Cine nu a trecut prin asa ceva nu intelege, sau intelege prea putin si judeca foarte repede.Stiu si eu cum e sa te simti pierdut, sa simti ca viata ta nu valoreaza nimic, ca nu esti iubit de nimeni, ba poate chiar nedorit.Sa te simti ca refugiat in propria familie si chiar neam, in propria tara.Sa simti ca ai obosit si ca nu mai ai speranta si nici sens.Cumva, eu am depasit toate aceste etape.Nu stiu exact ce itinerar interior am urmat, stiu doar ca, la un monent dat, au fost pe alocuri oameni care au inteles ce traiesc si intr-un fel sau altul m-au ajutat si m-au sustinut, si culmea, nu au fost intotdeauna din familie sau prieteni.Asa ca nu am putut nici eu sa fiu indiferenta vazand un om in aceasta situatie, fara sa incerc sa fac ceva.Problema e ca nu stiu cum ai putea reaprinde speranta intr-un suflet prea lovit, mintit si impietrit de atata suferinta si singuratate.

Daca nu e un caz foarte dificil si de risc, ce poate face un om pentru alt om este sa-i tina cat mai mult companie, sa-l incurajeze cat mai des, etc.
Dar asta e doar o parte a unei strategii mult mai ample si nu lipsita de riscuri care nu sunt vizibile imediat.
Inclusiv riscul de a face mai mult rau decat bine.

Daca faci lucrul asta pentru o persoana de sex opus, riscurile se dubleaza chiar.

Am inteles: vizitele la psiholog/psihiatru(cu antidepresivele necesare),
grup de suport(unde dupa ce trece entuziasmul inceputului ajunge de undeva pkecat),

Poate ar trebui sa viziteze mai des grupul de suport?

prezenta unui parinte duhovnic( in care e greu sa te increzi, daca esti facut tandari pe dinauntru din copilarie, nu ca nu ai vrea)

Pai nu in duhovnic trebuie sa te increzi expres ci in Hristos.
Duhovnicul nu-ti poate cere nimic iesit din comun pentru care e nevoie de o incredere deosebita.
Daca ii cere sa faca un canon de rugaciune si sa lase niste obiceiuri urate, are nevoie de incredere sa stie ca lucrurile astea vor ajuta?

etc..Si daca toate astea nu merg?Cum poate fi ajutat cineva, ce i-am putea spune pentru a capata o speranta pe care niciodata nu a avut-o.

Depinde de f. multe variabile particulare, cum a ajuns el acolo.

In primul rand trebuie vazut daca acele cauze primare pentru care este in dificultate au incetat.
Daca provin din familie si omul inca sta cu familia, e dezastru.

Pe urma, nu de putine ori, cauzele primare au disparut, dar omul isi intretine singur nefericirea si problemele, are un stil de viata catastrofic pentru sanatatea lui spirituala si mentala.
E pregatit sa renunte la el?
Trebuie evaluat in ce masura omul mai este rational si poate lua decizii rationale si poate renunta la acele obiceiuri autodistructive.
Trebuie sustinut in deciziile corecte.
Etc.

Cred ca atunci cand folosim cuvinte atat de frumoase, plini de entuziasm,de fapt le spunem tot pentru noi.Pentru cei aflati in situatia asta e prea putin.

Ar trebui sa fii o persoana duhovniceasca deosebita sa misti astfel de munti doar prin cuvant.

Oricum, nu te astepta, cum a spus si Ioan Cezar, sa aiba cineva aici o solutie magica cu care la randul tau sa faci minuni.