Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Unii oameni nu înțeleg acest cuvânt – „mântuire”. Preacuvioase Părinte, ce este mântuirea și de ce este ea atât de importantă?
Sfântul Apostol Pavel spune: „Toți oamenii au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu”. Omul a fost creat pentru slava cerească. Adam, în Rai, înainte de cădere, avea slava lui Dumnezeu, dar prin păcat, el a pierdut această slavă și noi, cu toții, am pierdut-o. Or Dumnezeu vrea ca să ne-o restituie într-un mod mult mai intens față de cum o avea Adam, înainte de cădere. Restaurarea noastră în Iisus Hristos ne ridică la un nivel mai înalt decât nivelul pe care îl avea Adam.
Așadar, a fi mântuit înseamnă a recâștiga viața pe care a pierdut-o Adam. A fi mântuit înseamnă a omorî moartea care a intrat în lume și în ființa omenească. Sfântul Evanghelist Ioan zice: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a trimis pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Apoi continuă : „Pentru că n-a trimis Dumnezeu în lume pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” . Dacă asociem cele două versete , înțelegem că a fi mântuit înseamnă a avea viață veșnică .
„A avea viață veșnică înseamnă a te împărtăși din viața lui Dumnezeu”
Cea mai fantastică promisiune pe care Dumnezeu a făcut-o omului este viața veșnică, nu existența veșnică. Existența veșnică o au toți oamenii. Dar viața veșnică o au numai oamenii care, în timpul acestei vieți cred în Iisus Hristos din toată inima și cu dorință fiebinte, cu credincioșie, cu fidelitate și statornicie împlinesc poruncile Lui.
Așadar, a fi mântuit înseamnă a avea viață veșnică și a avea viață veșnică înseamnă a te împărtăși din viața lui Dumnezeu. Noi, oamenii, am fost creați spre nemurire. Și Dumnezeu vrea să ne împărtășească această nemurire, adică vrea să ne mântuiască.
Așadar, viața veșnică e un sinonim pentru fericirea veșnică.
Se poate spune și așa. „Eu am venit ca oile Mele să aibă viață și s-o aibă din belșug” a spus Domnul Iisus Hristos. Și ce altceva poate să însemne viață din belșug în sensul în care a spus Mântuitorul, decât să fii fericit?

[cristiboss56]

Savantii si biologi au căzut pe gânduri în anii '60 ai secolului trecut: „De ce natura a ales pentru om un mod de reproducere atât de incomod şi neproductiv? De ce există două sexe diferite?”. Ei n-au găsit răspunsul, însă acesta e unul singur:
„Dumnezeu a făcut bărbatul şi femeia pentru dragoste” - ca oamenii să se completeze şi să se iubească unul pe celălalt. Fără dragoste, omul nu poate fi fericit.
Dragostea nu se transmite genetic, de la înaintaşi, ca frumuseţea, culoarea ochilor, forţa fizică şi talentele. Ea nu poate fi moştenită ca averea unchiului bogat. Nu poate fi cumpărată cu bani - dimpotrivă, bogăţia este o mare piedică în calea ei, fiindcă adesea cel bogat nu e iubit cu sinceritate, ci îi sunt iubite bogăţia şi influenţa lui. Pentru bani, pentru bunuri materiale, nimeni nu va iubi pe nimeni. Dragostea se obţine doar prin efortul şi nevoinţa noastră personală. Ea poate fi, desigur, dată ca dar - însă, şi atunci, dacă nu vom aprecia acest dar, dacă nu-l vom păzi şi sprijini, el ne va fi luat nu după multă vreme.
Dragostea este singura valoare adevărată - toate celelalte vin pentru o vreme. „Iubirii îi sunt supuse toate vârstele”: într-adevăr, iubesc şi copiii, şi oamenii maturi, şi bătrânii, şi aceasta le dă tuturor fericirea adevărată. Şi credinţa, şi nădejdea sunt manifestări ale dragostei. ÎI credem pe Dumnezeu fiindcă ÎI iubim, îl credem pe omul iubit şi nădăjduim că şi el ne iubeşte la rândul său.
Fără dragoste, nici cel mai bogat om nu va fi fericit pe acest pământ. Chiar dacă, la un moment dat, se simte foarte confortabil, e mulţumit şi se gândeşte că o să trăiască şi fără dragoste, tot vine, mai devreme sau mai târziu, momentul când înţelege că e sărac şi nefericit, întrucât nu îl iubeşte nimeni. Banii, fabricile şi aşa mai departe nu le va lua cu el în veşnicie, pe când dragostea rămâne cu omul întotdeauna.
Scriitorul englez James Herriot, care a fost medic veterinar, descrie un fermier de condiţie materială modestă, care stătea în mica sa bucătărie, înconjurat de soţie şi de copii, într-o atmosferă plină de dragoste, şi spunea: „Ştiţi, acum sunt mai fericit decât orice rege!”. Iată fericirea adevărată: să iubeşti şi să fii iubit!
(Pr. Pavel Gumerov, El şi ea: în căutarea armoniei conjugale , traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu Vlas, Editura Sophia, București, 2014, pp. 69-70)

[julianms]

În prealabil postat de cristiboss56

Unii oameni nu înțeleg acest cuvânt – „mântuire”. Preacuvioase Părinte, ce este mântuirea și de ce este ea atât de importantă? [...]

Configurare tastatură pentru caractere românești --- În Linux sunt similare... (setări simple și acolo)

[cristiboss56]

Dacă nu cunoşti bine voia lui Dumnezeu, caută-ţi un duhovnic bun. Pentru că nu toţi au posibilitatea să cunoască şi Scriptura şi scrierile Sfinţilor Părinţi, nu? Dar să ai un duhovnic... Orice creştin are dreptul să-şi aleagă duhovnicul, nu e obligat să meargă la preotul care l-a botezat sau la cel de parohie, nici la instituţia unde aparţine, nici nicăieri. Poate să găsească pe cine vrea el, în care are încredere.
Părintele Adrian Făgeţeanu

[cristiboss56]

Cat priveşte faptul că prietenii te-au părăsit în restrişte, iar acum fie că îşi întorc capul când te văd, fie că te batjocoresc pe faţă, el este într-adevăr dureros, dar e o nouă mărturie a unei experienţe omeneşti străvechi. Când L-au răstignit pe Domnul Hristos pe cruce, unde erau cei ce voiau mai înainte să-L facă împărat? Şi cei care strigau: „Osana!”? Nici unul, nicăieri. Sub cruce stăteau numai nepăsătorii şi batjocoritorii. Caporalii romani căscau a plictiseală, iar câinii evreieşti lătrau cu bucurie răutăcioasă. Şi sub crucea ta stă fie căscatul nepăsător, fie lătratul răutăcios. Fii bucuros că picătura amărăciunii tale seamănă cu marea amărăciunii Domnului răstignit.
Sfântul Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

Canonul, deci, nu este o pedeapsă pentru păcate, ci un tratament pe care şi penitentul trebuie să şi-l asume dacă vrea să se vindece si să se mântuiască. Cineva care a rătăcit ani de zile în păcate grele şi are pretenţii să se împărtăşească imediat, considerându-se vrednic de aceasta, va suferi şi mai mult după, dacă preotul duhovnic nu-i va cerne gândurile şi nu-i va elimina, în timp, mândria şi îndrăzneala (atât de păguboase pentru suflet), prin rânduirea unui canon adecvat, prin sfaturi, mustrări şi încurajări. Patimile cultivate ani de-a rândul trebuie scoase prin lacrimi şi nevoinţe, printr-un efort susţinut, conştient şi serios, altfel vindecarea omului şi viaţa lui religioasă nu sunt decât nişte iluzii, iar suferinţa (boala, neliniştea) omului va rămâne pe mai departe netratată.
(Ieromonah Adrian Făgeţeanu, Ieromonah Mihail Stanciu, De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale? Un răspuns ortodox, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, pp. 45-46)

[cristiboss56]

După dumnezeiasca Liturghie, cea mai fastuoasă, mai plină de bucurie și de lumină slujbă a Sfintei Biserici este Taina Sfintei Cununii. Dacă pentru Biserică este un eveniment important, cu atât mai important este în viața noastră, a celor care ne-am învrednicit de marele dar al nunții. Două vieți, două suflete se însoțesc în fața lui Dumnezeu, ca să „vadă în toate zilele frumusețile Ierusalimului ceresc”, așa cum scoate în evidență una dintre rugăciunile tainei Sfintei Cununii. Lumină și bucurie, taină și minune, toate se împlinesc într-un singur moment. Un moment care nu poate rezona cu starea de pocăință caracteristică posturilor de peste an, nici cu lumina marilor sărbători creștine. Din acest considerent, regulile canonice au stabilit anumite date în care cununia, ca moment de bucurie, să se poată săvârși.
Ca să venim în ajutorul celor care se află pe cărarea presărată cu trandafiri a Sfintei Cununii, vom reda perioadele de timp în care nu se poate săvârși, din punct de vedere canonic, nunta creștină:
Anul 2015
- În cele patru posturi și în toate zilele de post de peste an, rânduite de către Biserică
- În zilele Praznicelor Împărătești și în ajunul acestora, după cum urmează: 1 și 2 februarie; 20 și 21 mai, 30 mai, 31 mai și 1 iunie; 15 august; 13 și 14 septembrie
- Din Duminica lăsatului sec de carne pentru Postul Sfintelor Paști, pană la Duminica Sfântului Apostol Toma (16 februarie - 18 aprilie)
- În postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel (8 - 28 iunie)
- În postul Adormirii Maicii Domnului (31 iulie - 14 august)
- În postul Nașterii Domnului (15 noiembrie - 24 decembrie)
- În perioada de la Crăciun, până la Bobotează (25 decembrie - 6 ianuarie)
Anul 2016
- În cele patru posturi și în toate zilele de post de peste an, rânduite de către Biserică
- În zilele Praznicelor Împărătești și în ajunul acestora, după cum urmează: 1 și 2 februarie; 8 - 9 și 18-20 iunie;15 august;13 și 14 septembrie
- Din Duminica lăsatului sec de carne pentru Postul Sfintelor Paști, pană la Duminica Sfântului Apostol Toma (7 martie - 7 mai)
- În postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel (27 - 28 iunie)
- În postul Adormirii Maicii Domnului (1 - 14 august)
- În postul Nașterii Domnului (15 noiembrie - 24 decembrie)
- În perioada de la Crăciun, până la Bobotează (25 decembrie - 6 ianuarie)

[cristiboss56]

Pretinzând putere, slava deşartă naşte mândria.
Mândria este încrederea în sine extremă, care respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al mâniei, cruzimii şi răutăţii, refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortăreaţă demonică”. Ea este „perete de aramă” între noi şi Dumnezeu (Avva Pimen); ea este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, început a tot păcatul; ea e în fiecare păcat, pentru că fiecare păcat înseamnă că te laşi de bunăvoie pradă patimii tale, că încalci în mod conştient legea dumnezeiască, înseamnă că te obrăzniceşti împotriva lui Dumnezeu, cu toate că „tocmai cel supus trufiei are nevoie neapărată de Dumnezeu, pentru că oamenii nu-l pot scăpa pe unul ca acesta” ( Scara ).
Dar de unde vine această patimă? Cum începe? Cu ce se hrăneşte? Ce trepte străbate în dezvoltarea sa? După ce semne poate fi recunoscută?
Această ultimă problemă este deosebit de importantă, fiindcă cel mândru nu-şi vede, de obicei, păcatul. Un oarecare bătrân iscusit îl povăţuia pe un frate să nu se mândrească, însă acela, orbit de mintea sa, i-a răspuns: „Iartă-mă, părinte, în mine nu se află trufie”. Înţeleptul bătrân i-a răspuns: „Cu ce puteai, fiule, să-ţi dovedeşti trufia mai bine decât cu acest răspuns?”.
În orice caz, dacă omului îi este greu să-şi ceară iertare, dacă este supărăcios şi bănuitor, dacă pomeneşte răul şi îi osândeşte pe alţii, toate acestea sunt fără îndoială semne ale mândriei.
Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog:
„Despre cel pe care, atunci când îl necinsteşte ori îl supără cineva, îl doare inima, cunoscut să fie că-l poartă în sânurile sale pe şarpele cel vechi (trufia). Dacă va începe să rabde în tăcere supă*rările care i se fac, îl va face pe acest şarpe neputincios şi lipsit de vlagă; dar dacă se va împotrivi cu amărăciune şi va vorbi cu obrăznicie, îi va da şarpelui putere să verse otravă în inima lui şi să mănânce fără milă măruntaiele lui.”
În Cuvântul împotriva păgânilor al Sfântului Atanasie cel Mare există pasajul următor: „Oamenii au căzut în poftirea de sine, preferând contemplarea de sine, în locul contemplării celor dumnezeieşti”. În această definiţie scurtă este surprinsă însăşi esenţa mândriei: omul, pentru care până atunci centru şi obiect al dorinţei era Dumnezeu, l-a întors Acestuia spatele, „a căzut în poftirea de sine”, s-a dorit şi s-a îndrăgit pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, a preferat contemplării celor dumnezeieşti contemplarea de sine. ( Pr. Aleksandr Elceaninov )