Istorii cu talc

În prealabil postat de cristiboss56

Povestea tristeţii triste





A fost odată o femei bătrână şi micuţă, care se opri la marginea drumului lângă o arătare ghemuită. Adică această arătare nu avea trup, ci aducea cu o pătură gri cu contur omenesc.
- Cine eşti? întrebă curioasă bătrânica, aplecându-se. Doi ochi lipsiţi de luciu priviră obosiţi în sus.
- Eu…eu sunt tristeţea, şopti o voce, atât de încet încât femeia avu mari dificultăţi să o înţeleagă.
- A, tristeţea! exclamă bucuroasă bătrâna, ca şi cum ar saluta o veche cunoştinţă.
- Mă cunoşti? întrebă tristeţea cu neîncredere.
- Bineînţeles că te cunosc, răspunse bătrâna, din când în când m-ai însoţit o parte din drum.
- Da, dar…, spuse tristeţea cu suspiciune, de ce nu fugi de mine? Nu ţi-e frică?
- De ce aş fugi de tine, draga mea?ştii foarte bine că ajungi din urmă orice persoană care încearcă să fugă, şi nu te laşi izgonită atât de uşor. Însă, ceea ce vreau să te întreb – arăţi – scuză-mi această constatare absurdă – arăţi atât de tristă.
- Sunt…sunt tristă, răspunse arătarea cenuşie cu voce sfâşiată.
Femeia mică şi bătrână se aşeză şi ea la marginea drumului.
- Aşa deci, eşti tristă, repetă dând din cap înţelegătoare.
Tristeţea oftă adânc. Să existe într-adevăr cineva care să o asculte? De câte o încercare zadarnic şi…
- Of, ştii, începu ea ezitând şi foarte mirată, treaba stă în felul următor: în mod evident, nimeni nu mă place. Este destinul meu să merg la oameni şi să rămân un timp printre ei. La unul mai mult, la altul mai puţin. Însă aproape toţi reacţionează ca şi cum aş fi ciuma. Au dezvoltat atâtea mecanisme să nege prezenţa mea.
- Sigur ai dreptate, zise bătrâna femeie, dar povesteşte-mi mai mult.
Tristeţea continuă:
- Au inventat vorbe de al căror scut să mă lovesc. Spun lucruri ca „prostie – viaţa înseamnă distracţie” şi râsul lor prefăcut le creează dureri de stomac. Spun „Ce nu te omoară te face mai puternic” şi apoi suferă de dureri de inimă. Spun „Trebuie doar să te strădui puţin” şi simt apoi dureri în umeri şi în spate. Spun „Doar cei slabi plâng” şi de la lacrimile acumulate simt că aproape le explodează capetele. Sau se anesteziază cu alcool şi droguri ca să nu trebuie să mă mai simtă.
- O da, confirmă bătrâna, astfel de oameni am întâlnit des în viaţa mea. Dar tu vrei de fapt să-i ajuţi prin prezenţa ta, nu-i aşa?
Tristeţea se încovoie şi mai mult.
- Da, vreau, dar pot ajuta numai dacă oamenii mă primesc. Ştii, încercând să le creez puţin spaţiu între ei şi lume, un interval de timp să se regăsească, vreau să le construiesc un cuib în care se pot retrage pentru a-şi îngriji rănile. Cine este trist este foarte sensibil şi aproape de sufletul său. Această întâlnire poate să fie foarte dureroasă, deoarece unele suferinţe pot reveni la suprafaţă ca o rană care nu s-a vindecat bine. Dar numai cine permite să simtă durere, cine poate fi trist din cauza suferinţei de care a avut parte, cine găseşte copilul din sine şi plânge toate lacrimile înghiţite, cine acceptă mila pentru rănile interioare, acela, înţelegi, doar acela are şansa ca rănile sale să se vindere cu adevărat. În schimb, ei acoperă cicatricele mai cu un râs strident. Sau se blindează cu o armătură de amărăciune.
- Acum tăcu tristeţea, iar plânsul ei era adânc şi disperat. Mica femeie luă în braţele sale arătura încovoiată. „ce moale şi fină o simt”, gândi ea şi mângâie cu grijă arătura tremurândă.
- Plângi, tristeţe, şopti ea cu dragoste, odihneşte-te să-ţi aduni puterile. Ştiu că mulţi oameni te resping şi te neagă. Dar ştiu şi că unii sunt pregătiţi pentru tine. Şi crede-mă, devin tot mai mulţi cei care înţeleg că tu faci posibilă eliberarea din închisoarea lor interioară. De acum înainte te voi însoţi pentru ca descurajarea să nu aibă nicio putere.
Tristeţea încetă să plângă. Se ridică şi privi mirată spre însoţitoarea sa.
- Dar spune-mi acum cine eşti de fapt?
- Eu, răspunse bătrâna zâmbind, eu sunt speranţa

.....:)
Cam aşa ar putea fi şi cu suferinţa.

[cristiboss56]

Doua fete au fost duse de tatal lor in casa unui intelept. Acesta dorea ca ele sa aiba parte de o educatie aleasa. Intr-o zi, una din ele s-a hotarat sa-l insele pe intelept. A prins un fluture si i-a spus surorii sale:
- O sa ascund fluturele in mainile mele si o sa intreb inteleptul daca e viu sau mort. Daca va zice ca e mort, imi voi deschide mainile si il voi lasa sa zboare. Daca va zice ca e viu, il voi strange si il voi strivi. Si astfel orice raspuns va avea, se va insela!
A mers in fata inteleptului si i-a spus:
- Am aici un fluture. Spune-mi inteleptule, e viu sau mort?
Inteleptul a suras si a spus:
- Depinde de tine, fiindca e in mainile tale!
Asa este si viata noastra. Nu trebuie sa invinovatim pe nimeni cand ceva nu merge bine. Noi suntem responsabili pentru ceea ce dobandim sau nu. Viata noastra e in mainile noastre. De noi depinde sa alegem ce vom face cu ea.

[cristiboss56]

Un barbat in varsta de 92 de ani, barbierit proaspat, pieptanat la fel, s-a imbracat si la ora 8 dimineata s-a pornit inspre azil. Sotia lui in varsta de 70 de ani, nu de mult s-a stins din viata si din acest motiv barbatul simte ca e nevoit sa-si paraseasca casa. Sta in foaierul azilului asteptand si zambeste inspre noi atunci cand ii spunem ca i-am pregatit camera. In timp ce mergem spre lift, ii povestesc pe scurt cum anume e camera lui, ce culoare are perdeaua si cuvertura de pe pat, ce are in camera.
-”Foarte mult imi place”- spune el si e incantat ca un copil de 8 ani, care acum urmeaza sa primeasca prima lui camera separata de la parinti.
-“Stimate Domn, inca nici nu ati vazut camera. Asteptati un pic inainte sa va pronuntati„-am raspuns eu.
-“Nu are nimic daca nu am vazut inca„ spune el. “Fericirea nu este dependenta de ceva anume. Eu aleg fericirea in mod independent. Faptul ca, imi place sau nu camera, nu depinde de mobilier sau decoratii, ci depinde de cum vreau sa o vad eu. Eu am decis deja in mintea mea. Camera imi place. Deciziile le iau in fiecare dimineata imediat ce ma trezesc. Pot sa iau decizia ca imi petrec ziua in pat si incerc sa enumar cate extremitati sau componente ale corpului meu nu functioneaza cum ar trebui sau ma dor. Sau pot sa spun multumesc cerului pentru tot si pentru ca ma pot misca. Fiecare zi este un cadou, daca pot sa-mi deschid ochii. Ma concentrez pe amintirile frumoase, amintiri pe care le-am adunat de-alungul vietii mele. Batranetea, este ca si un cont in banca. Iei de acolo exact ce ai adunat. Vezi, sfatul meu este sa aduni multa multa fericire si amintiri frumoase in contul tau de amintiri. Si iti multumesc ca ti-ai adus aportul la contul meu, unde eu tot strang si mai strang”-spuse omul invatat.
Morala: Fericirea depinde de noi, de alegerile pe care le facem cu sufletul nostru si mai ales de ceea ce lasam cu adevarat sa ne influenteze viata!

[cristiboss56]

Poveste de Craciun:
Barbatii nu plang niciodata !
Ionica priveste pe geamul inghetat cum ninsoarea se asterne din ce in ce mai groasa in fata casei. Se gandeste cum va iesi mama dimineata sa plece la munca. Vin sarbatorile si are acum multa treaba. Multe doamne care au slujbe importante o cheama sa le faca curat prin casa, sa le bata covoarele, fel de fel de treburi gospodaresti. Abia de mai prinde cateva ceasuri sa se odihneasca.
In ultimile zile, fiind atat de ocupata, n-a mai zarit-o plangand pe furis. Ea nu i-a spus, dar el stie ca mama nu mai lucreaza la patron, ca domnul si-a oprit numai cativa oameni, ca sunt vremuri grele si banii se scot cu multa sudoare. Si nici pachet pentru tata n-a mai vazut de mult sa-i faca. Acolo unde se afla, fiind departe, trebuiesc multi bani de tren si cate si mai cate. Nu l-a vazut de vreo doi ani si tare ii este dor de el. Mai ales cand ramane singur acasa. Ar vrea si el o sanie, daca era acasa tata stia cum sa-i faca rost de una. Dar o sa mai astepte. Cat o sa-l mai tina? Ce vina a avut el, daca era gheata pe sosea si masina s-a rasturnat? Au murit doi oameni, asta e foarte tragic. Aveau si ei copii, cine stie cum o duc acum... isi sterge lacrimile care l-au napadit dintr-odata.
Si-a zis de multe ori ca el nu va mai plange, ca barbatii adevarati nu au voie sa fie vazuti plangand. Ei trebuie sa-si ascunda durerile, numai femeile au voie sa planga, ca sa le mangaie barbatii, asa a citit el intr-o carte. Dar parca la scoala a putut sa se abtina? N-a putut cand colegul de banca i-a spus ca tatal lui e un puscarias. Ar fi vrut sa-l bata, dar mama l-a invatat ca la rautati nu se raspunde cu rautati. Iisus a iubit deopotriva si pe cei rai, dar si pe cei buni. Asa i-a spus invatatoarea cand l-a gasit plangand in ultima banca. Tot ea i-a daruit „Biblia pentru copii”. Ce carte frumoasa! si ce chip frumos are fiul lui Dumnezeu! A iubit pe toti copiii, nu el a zis: "Lasati copiii sa vina la mine"? Cu cartea in mana Ionica se gandeste la invatatoare. "S-o citesti, Ionica, s-o citesti toata. si ai sa vezi ca in aceste zile de Craciun o sa se intample o minune. Sa crezi in Mos Craciun"! Aprinde veioza si rasfoieste cartea.
- Mama! exclama baiatul plin de uimire.
- Ce s-a-ntamplat Ionica, de ce nu dormi? il intreba speriata mama.
- Uite, mama, ce-am gasit in carte! Femeii nu-i venea sa creada. Baiatul tinea in mana dreapta o bancnota de 100 euro!
- De unde ai cartea Ionica?
- Mi-a dat-o doamna invatatoare, mi-a spus s-o citesc pe toata ca se va intampla o minune!
- Doamna invatatoare... si mama se grabi sa-si ia fiul in brate. il saruta pe amandoi abrajii, rosii de bucuria minunii care abia se savarsise. Lacrimile mamei sfaraiau peste pielea frageda a copilului.
- Eu nu plang, mama! Barbatii nu plang niciodata!
- Maine, Ionica, mergem sa-l vedem pe tata. Mergi cu mine!
In aceeasi noapte pe chipul frumos al invatatoarei a inflorit un zambet. Tocmai o visase pe Maica Fecioara cu Pruncul in brate.

[cristiboss56]

- Darul respins de omenire -
A sosit luna cadourilor, un timp de vis, exaltare, bucurie lăuntrică. Parcă totul a prins viaţă în jurul nostru. Deşi se spune că iarna este un simbol al etapei finale a vieţii, vedem cu ochii noştri că este anotimpul mult aşteptat de toţi. Trebuie să recunoaştem, tuturor ne place spiritul Crăciunului: brazi împodobiţi cu multă creativitate, lumini colorate, zăpadă, reuniuni cu familia, colinde, Moş Crăciun, cadouri. Sună de-a dreptul încântător! Indiferent de religia pe care o posedăm, Crăciunul este etichetat drept sărbătoarea bucuriei, a speranţei, simbolizată de actul dăruirii. Este nemaipomenit de frumos să primim cadouri de la cei apropiaţi nouă, avem o satisfacţie interioară, care de multe ori nu se poate explica. E vorba despre un lucru pe care îl primim, deşi nu merităm. Rar întâlnim oameni care să refuze un dar făcut cu multă dragoste (efort financiar, timp investit doar pentru a aduce un zâmbet în inima cuiva).
Orice dar are o anumită importanţă şi este primit, dar cel mai mare dar al universului încă continuă să fie respins. O! Câtă nesăbuinţă! Care e problema darului? Să fie oare vorba despre amabalajul urât al cadoului? E teama că lumea nu va reuşi să intre în posesia sa din cauză că un doritor mai ager ar putea pune mâna pe dar? Hmm…Oare teama că darul e prea fragil, iar o mică neîndemânare ar aduce dezamăgire? Totuşi, cadoul e aşezat ordonat undeva la o parte, pentru a nu sta în calea nimănui. Şi cât e de straniu! Nimeni nu vrea să se atingă de el. În schimb, în jur se află alte surprize, care, în mod bizar, atrag privitorii. Da, ai înţeles bine! Pe un cadou scrie „pofta firii pământeşti”, pe un altul e inscripţionat „pofta ochilor”, iar pe altul stă marcat „lăudăroşia vieţii”. Şi oamenii aleargă spre ele. Şi..stai! În loc să dispară cadoul ce e ridicat de o mână curioasă, el se înmulţeşte. De parcă nimeni n-ar fi pus mâna vreodată pe el!
Trecătorii continuă să se înghesuiască: privesc, iau ceea ce vor pentru vieţile lor, apoi îşi continuă drumul. Dar de fundiţa straniului cadou e ataşat un bileţel: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Doar câţiva ochi sfioşi se apropie cu teamă de el, îl analizează din toate părţile, iar un om îndrăzneţ are în final puterea să îl ridice. Deschide cu tremur darul, ochii-i se izbesc de nespusele comori ce se găsesc în el. Atunci iute aleargă la cei dragi şi le împărtăşeşete bucuria. Şi din nou, darul luat din acel colţ stingher reapare în mod miraculos. Doar aşteaptă să fie luat de cineva şi preţuit. Însă oamenii tot nu vor să audă de aşa ceva.
Nu-i aşa că întâmplarea ilustrată mai sus se aseamănă cu vremea lui Noe? Oamenii fuseseră chemaţi la pocăinţă, dar credeau că sunt basme închipuite de omul lui Dumnezeu. S-a văzut clar finalul tuturor celor care nu au vrut să primească salvarea. În această istorioară, darul este Însuşi Iisus Hristos. Foarte puţini Îl doresc în vieţile lor, alţii sunt atraşi de comorile acestei lumi, dar vor da socoteală de trăirea lor. Iisus este Calea, Adevărul şi Viaţa. Drag cititor, nu da cu piciorul în măreţul dar ce ni s-a oferit! El este Cel care îţi poate da adevărata fericire. Harul (darul nemeritat) nu trebuie să ne facă să vedem imposibilul şansei primite, ci, din contră, să îl dorim tocmai pentru că noi nu mai trebuie să facem nimic. Deja s-a plătit totul. Noi trebuie doar să-L acceptăm pe Iisus în inimi.

[cristiboss56]

.
Doi soţi, s-au certat pentru nişte nimicuri. Se mai întâmplă în familie. Şi nu vorbeau. Fiecare o făcea pe supăratul, fiecare îl considera pe celălalt vinovat şi nu voia nici unul să rupă tăcerea; mai ales bărbatul, care se considera superior, fiind şi om de afaceri.
La un moment dat, bărbatul trebui să plece într-o călătorie de afaceri şi avea avion a doua zi dimineaţă. De obicei, îl trezea soţia, dar acum, fiind hotărât să nu rupă el tăcerea primul, nu i-a zis soţiei să-l trezească.
Totuşi avea nevoie să se trezească mai de dimineaţă, de aceea, fiind mai „înţelept” (ca de obicei), a scris pe o bucată de hârtie: “Te rog să mă trezeşti la ora 5!“ şi a lăsat biletul unde ştia că soţia o să-l găsească.
În dimineaţa următoare, bărbatul s-a trezit la ora ora 9. Furios că a pierdut avionul, tocmai se pregătea să se certe iar cu soţia lui pentru că nu l-a trezit, când, lângă pat, ce credeţi că observă?
Lângă hârtia pe care scrisese el seara “Te rog să mă trezeşti la ora 5“, era un bileţel pe care scria “Este ora 5. Trezeşte-te !

[cristiboss56]

D oi creştini s-au hotărât să se ducă la Ierusalim. Se mergea pe mare cu corabia, în condiţii grele, nu erau avioane. Mergând ei spre Ierusalim, au intrat să găzduiască la o casă, unde i-au găsit pe toţi bolnavi. Au sărit amândoi, i-au ajutat cât au putut. Dar unul dintre ei a zis:
‒ Eu nu mai merg la Ierusalim, căci nu pot să-i părăsesc pe cei bolnavi.
‒ Cum, dragă, că noi ne-am hotărât. Unde-i hotărârea noastră?
Şi a plecat celălalt singur şi a ajuns la Ierusalim. Acolo era o mare aglomeraţie, că era vorba de Praznicul Învierii Domnului. Pelerinul odată ajuns în biserică, a pătruns cu mare greutate, şi-l vedea pe cel care rămăsese la bolnavi chiar în faţa altarului. Dintre două fapte bune, alege fapta cea mai mare.
Cel care a îngrijit de bolnavi s-a aşezat pe poziţia de vârf a Scripturii: Iubirea. Şi atunci ce cauţi la Ierusalim? Te duci din tradiţie! Te duci că ai posibilităţi! Te duci că ai timp sau că ai avut bani! Dar ce te faci dacă ai lăsat vreo duşmănie în urma ta? Porunca iubirii e porunca cea mai mare, de aceea insistă Mântuitorul. Deci e o întrebare justificată; să ne-o punem toţi: „Iubesc sau nu iubesc?”, că e poruncă, dragă! Să nu credeţi că Mântuitorul a vorbit numai pentru veacul respectiv, pentru apostoli. Nu. A vorbit pentru toate timpurile. Şi noi avem privilegiul că suntem creştini. Şi atunci sigur că nu o să-l urmăm pe Tutankhamon sau pe Budha. Noi Îl urmăm pe Hristos. Băgaţi de seamă, iubirea e criteriu de Judecată!
(Părintele Arsenie Papacioc )