Micile placeri ale vietii

În prealabil postat de un.suflet

Si atunci, cand vine cineva mai nepregatit din toate punctele de vedere si va pune intrebarea respectiva, ce ii raspundeti, pe intelesul lui?

Inima ta este mai curată decât a mea, în mod vădit. Şi nici nu are atâtea cicatrici, dovadă a multor suferinţe din care cea mai mare parte au fost absurde - semne ale unor ani irosiţi.
Ca urmare, mai degrabă eu te-aş întreba, cu nădejde de bun răspuns, despre o chestiune sau alta.
Înţelege că inocenţa reală, curăţia inimii, sunt o carte demnă de a fi citită, cu mult mai bună decât fiţuicile perverse ale unor oameni îmbătrâniţi în rău.
Ce răspuns aştepţi de la un intelectual care a venit înapoi Acasă, după ce şi-a irosit anii cu porcii şi cu roşcovele? Mai degrabă te-aş întreba eu: ce s-a mai întâmplat între timp Acasă, în vremea când eu rătăceam...

*
Micile plăceri sunt deja o expresia bolnăvicioasă, de-a dreptul curvească. Ia aminte la asta, înainte de toate!
Cuvântul cheie este "micile". Prin această particulă omul ar vrea deja să strecoare sugestia de nevinovăţie, de lucru care nu contează, de fleac. Adică să minimalizeze ceea ce poate fi major.
Or, dacă spunem lucrurilor pe nume, nu e vorba de mici, e vorba de plăceri. Iar aici Hristos ne vorbeşte limpede, lămurit, prin sfânta Lui gură şi prin apostoli şi preoţi.

Pe de altă parte, ai enumerat o serie de lucruri naturale şi de activităţi naturale ale omului. Vorbeai despre plimbarea prin natură, de pildă.
Ei bine, de ce îi pui eticheta de "mică plăcere" a vieţii? De ce nu, de adevărată desfătare!
Un om cu inima curată, un om în care şuşoteşte blînd Duhul lui Hristos, găseşte în plimbarea prin "natură" o adevărată fericire. Oare nu a făcut Domnul, în zilele Creaţiei, toată natura pentru om? Nu este natura o găteală prin care Domnul ne-a împodobit existenţa? Nu ne minunăm noi, când cercetăm natura, când o contemplăm, de măiestria uluitoare a Ceasornicarului lumii?
Aşadar, nu doar că NU e o mică plăcere vinovată, dar plimbarea prin casa gătită nouă de Dumnezeu este o adevărată fericire, un act de rugăciune şi de contemplaţie, un prilej binecuvântat de a cunoaşte încă mai bine pe Creatorul nostru şi de a ne bucura cu duhul că suntem, iată, copiii lui Dumnezeu.
Totul atârnă de curăţia inimii, a ochiului prin care privim Creaţia.
Aşa încât, mai bine ar fi ca tu să mă înveţi pe mine, întrucât ai inima curată, cum să mă bucur şi eu, îmbătrânitul în rele, de natură şi de toate cele oferite nouă în dar de Bunul Dumnezeu.
Toate cele bune, Doamne ajută!