Rânduri pentru tineri

[TINERI PENTRU ROMANIA]

MORALA

-I-

Educaţia morală nu se termină când ajungem la maturitate. Atunci ea ne e mai necesară ca oricând şi poate mai folositoare, fiindcă singurii de la care învăţăm suntem noi şi viaţa. Viaţa e un mentor dur, dacă nu ne străduim să ne îndreptăm.

Copii, nu avem decât mici defecte. Micile defecte cresc odată cu noi şi devin mai urâte şi mai supărătoare. Minciuna, de exemplu, neplăcută la un copil, devine la omul matur un viciu înjositor. Lăcomia la masă, un păcat neînsemnat la un copil, e o înclinaţie grosolană, de neînţeles şi aproape bestială la un om în toată firea. Lupta, pe care educaţia ne-a făcut s-o dăm cu defectele noastre când eram copii, nu poate înceta niciodată pentru că victoria nu are cum să fie completă şi pentru că viaţa ne scoate mereu în cale tot felul de ispite.

-II-

Ar fi bine ca la vârsta de douăzeci de ani să ne supunem unui examen atent şi sincer al naturii noastre morale. E important să ştim ce defecte şi ce vicii sunt de reprimat în noi, ce calităţi şi virtuți avem sau putem dobândi. Acestea făcute am putea încerca, cu voinţă şi curaj, să devenim mai buni.

Să iubim ce e adevărat, ce e bine, ce e mare şi nobil! Fără concesii pentru ce e mediocru, lipsit de generozitate şi de frumuseţe! Fără concesii pentru ce e urât, josnic şi trivial! Fără concesii pentru ce e rău şi nesănătos!

-III-

Bunele sentimente şi pasiunile generoase sunt de cultivat, de dezvoltat în noi. Acestea au efecte fericite asupra sufletului şi corpului. Sentimentele şi pasiunile generoase combat apatia care uzează omul rapid. Ele ne sunt însă utile doar dacă le controlăm, doar dacă le subordonăm raţiunii şi voinţei. Ele devin astfel ajutoare preţioase în neîncetata luptă interioară dintre virtute şi viciu, dintre bine şi rău.

-IV-

Morala are ca scop de a ne pregăti să asigurăm victoria binelui în noi şi de a ne oferi deprinderi şi reguli care fac revenirea agresivă a răului mai puţin frecventă şi mai puţin periculoasă. Ca să fim mai activi în fapte decât în vorbe, ca să nu trebuiască să fim puşi pe calea cea dreaptă de conştiinţă decât în mod excepţional, e necesar ca practicarea binelui să rezulte din norme acceptate şi imperative aplicate repetat, firesc şi inflexibil. Aşa vom atinge singurul gen de perfecţiune compatibil cu natura umană. Aşa viaţa ne va fi liniştită şi plăcută.

Faptele rele, greşelile îşi primesc în mod inevitabil pedeapsa. Ea ne poate lovi în noi înşine prin mustrări de conştiinţă. Ea ne mai poate lovi din exterior şi material. Justiţia intrinsecă a lucrurilor e rareori inactivă. Datorită ei răul făcut naşte durere, regret şi otrăveşte viaţa, în timp ce binele virtutea sunt surse de bucurie.

-V-

Cultivarea calităţilor morale e o îndatorire a fiecăruia dintre noi pentru că e bună şi pentru noi şi pentru ceilalţi. Societatea trage foloase de pe urma calităţilor şi virtuţilor noastre şi suferă din cauza defectelor şi viciilor noastre. Cultivarea intelectului e necesară dar nu esenţială. „Știinţa fără conştiinţă e ruina sufletului” spunea François Rabelais.

Ce reguli să ne impunem pentru a fi oameni în adevăratul înţeles al cuvântului? Înainte de toate trebuie să fim sinceri, simpli şi fireşti. Trebuie să respectăm adevărul în persoana noastră, în vorbele şi în faptele noastre. Prefăcătoria şi minciuna sunt lucruri abominabile. Să te prefaci şi să minţi înseamnă să nu-ţi faci datoria. Datorăm adevărul celorlalţi şi nouă înşine.

Cel care minte nu ajunge doar demn de dispreţ, ci îşi face şi viaţa grea, complicată. Pentru a acoperi o minciună are nevoie de o altă minciună. Cu cât minte mai mult cu atât se cufundă mai mult în fals. Situaţia devine repede insuportabilă. Dacă nu şi-a pierdut orice pudoare, e fără încetare neliniştit şi tulburat.

-VI-

Să fim simpli şi fireşti e un mod de a fi sinceri. Să încercăm să părem altceva decât suntem, înseamnă să ne ascundem, să ascundem adevărul. Pedanteria şi afectarea sunt defecte insuportabile pentru toată lumea. Dacă avem astfel de înclinaţii e bine să scăpăm de ele.

O fire complicată nu e întotdeauna ceva frumos. O existenţă unde luxul şi parada sunt pe primul loc împinge obligatoriu pe planul doi lucrurile importante, cele pentru care merită să trăim.

Fericirea, forţa şi frumuseţea existenţei îşi au în mare parte sursa în simplitate. Să fim leali, simpli şi fireşti ne determină să fim în acelaşi timp sinceri şi deschişi, cinstiţi şi drepţi. Practicarea sincerităţii şi francheţii e un mod superior de a arăta exact ce suntem, ce simţim şi ce gândim.

Loialitatea se confundă în mare parte cu sinceritatea şi cu francheţea. Ea le completează adăugându-le o siguranţă în raporturile de la om la om dictată de sentimentele de probitate şi de onoare.

-VII-

În sfârşit, să fim oameni drepţi înseamnă să avem toate calităţile pe care le-am trecut deja în revistă: integritate, echitate şi fermitate. Nu există virtute superioară spiritului de dreptate, el rezumă tot ce ne face să fim buni. Cei care-l vor dobândi îşi vor desăvârşi pregătirea morală. Ei vor fi făcut deja mult pentru perfecţionarea lor şi restul va veni aproape de la sine. Calităţile secundare le vor obţine fără mare efort. Nu ne e permis totuşi să le neglijăm pentru că ele îşi au importanţa lor.

Principalele calităţi secundare sunt:
− cumpătarea în vorbe şi în fapte, care dovedeşte forţă de caracter şi bun-simţ;
− discreţia şi rezerva, fără care raporturile cu ceilalţi oameni, chiar cu prietenii, pot deveni insuportabile;
− modestia care dă meritului forţă şi relief;
− politeţea, amabilitatea care sunt semnele vizibile ale bunăvoinţei;
− ordinea în gânduri şi în fapte fără care o parte a rezultatelor acţiunii sau muncii se pierd;
− hărnicia minţii care-i dă voinţei mijlocul de a fi eficientă;
− sobrietatea şi cumpătarea în alimentaţie.

Acestor calităţi pozitive e necesar să le adăugăm dezgustul şi dispreţul pentru ce e grosolan şi trivial, pentru indecenţa în vorbe sau fapte, pentru tot ce coboară omul la nivelul brutei. Aceeaşi atitudine se impune să adoptăm şi faţă de plăcerile josnice. Oare de ce morala actuală se arată atât de indulgentă cu abateri care nu vatămă doar sănătatea corpului, ci şi a sufletului?

-VIII-

Gustul şi obişnuinţa unei anumite indecenţe morale, pe care unii încearcă să le sădească în noi, sunt deosebit de periculoase. Va fi mai uşor să ne apărăm de ele înainte de a fi muşcat din acest fruct otrăvit decât după aceea. Bucătăria sănătoasă şi bună pare fadă după ce ai consumat doar mâncăruri puternic condimentate care distrug stomacul. Cel mai bine e să nu încercăm experienţe atât de dăunătoare şi să opunem ispitelor reguli de comportament fixe întotdeauna respectate. Demnitatea vieţii, mintea şi corpul vor avea de câştigat din aceasta.

Prin demnitatea adusă existenţei noastre obţinem stima tuturor. Ori demnitatea constă în a ne respecta pe noi înşine, în a nu face nimic care să ne înjosească în proprii noştri ochi şi în ochii celorlalţi. Plăcerile grosolane sau imorale au acest dublu efect.

Dar nu e de ajuns să ne respectăm pe noi înşine, trebuie să-i respectăm şi pe ceilalţi, în special pe bătrâni, pe femei, pe cei care s-au remarcat prin virtuţile lor, prin talentele lor. Să fim respectuoşi înseamnă să fim binecrescuţi.

-IX-

Indisciplina e o dovadă de slăbiciune morală şi un mare rău pentru Ţară. Fără disciplină existenţa unei Naţiuni nu e posibilă. Forţa colectivă se obţine prin disciplină. Libertatea, mândria legitimă a omului, nu sunt afectate dacă el se supune, în viaţă sau în acţiunea în comun, regulilor fără de care Naţiunile nu sunt decât gloate neputincioase. Acceptarea disciplinei sociale nu înseamnă şi acceptarea malversaţiilor unora dintre mai marii noştri. Să nu uităm însă că nu putem combate răul din societate decât prin întărirea Statului.

Ne va fi uşor să fim disciplinaţi în societate dacă vom stabili în noi stăpânirea de sine şi disciplina minţii. Doar cine ştie să se supună va şti să conducă.

-X-

În concluzie:
− să păstrăm respectul şi să ocrotim întotdeauna demnitatea vieţii;
− să fim disciplinaţi;
− să iubim adevărul, să fim sinceri, simpli şi fireşti;
− să fim deschişi, cinstiți şi drepţi;
− să fim discreţi, rezervaţi, modeşti;
− să fim ordonaţi şi sârguincioşi, sobri şi cumpătaţi, binevoitori şi amabili.
Acestea sunt îndatoriri de diferite feluri, de importanţă inegală, dar sunt îndatoriri şi se cer îndeplinite.

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

CULTURA

-I-

Trebuie să ne interesăm în principal de calitățile noastre morale pentru că sunt esențiale formării noastre ca oameni. Urmează apoi îmbogățirea bagajului de cunoștințe cu caracter general. Nu ne putem neglija dezvoltarea intelectuală, cultura, fără să ne prejudiciem pe noi şi societatea. Ar însemna să nu tragem toate foloasele posibile din forţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Ar însemna să nu ne îndeplinim o îndatorire fundamentală faţă de noi, aceea de a ne perfecționa, de a ne instrui, de a fi mai buni.

Învățătura primită la școală nu e completă. Ea cuprinde doar noțiunile elementare ale științei şi literaturii. E totuşi un instrument util, dacă știm să-l folosim. Dacă nu profităm de el, dacă nu-l completăm, risipim un bun prețios plătit cu nişte ani din viaţa noastră. Nu ne e permis deci să limităm la frecventarea școlii dezvoltarea inteligenţei şi formarea bagajului de cunoștințe. Această cultivare a noastră e necesar s-o continuăm toată viaţa.

Când voinţa ne-a devenit conștientă de sine, când profesor nu ne mai poate fi decât raţiunea, învățarea devine mai folositoare ca oricând. Cunoștințele dobândite rămân. Ce parcurgem, ce memorăm înţelegem. Dincolo de cuvinte descoperim gânduri. Dincolo de formă vedem fondul.

-II-

Aproape toţi ne pregătim pentru o profesie sau practicăm deja una. Cine mai dedică nişte ani unor studii fără scop profesional e o excepție. În general căutăm în școli cunoștințe pentru cariera pe care ne-am ales-o. Chiar dacă pregătirea profesională e principala noastră preocupare să nu scăpăm totuşi din vedere cultura generală. Printr-o cultură generală bună se dobândeşte o gândire superioară şi o judecată sigură.

Cum se obţine cultura generală? Greu de spus pentru că sunt o mulțime de căi pentru dobândirea ei. Preferințele şi gusturile personale au aici toată libertatea. Studiile de orice fel conduc la perfecționarea căutată. Toate vor cuprinde un fond comun de muncă, sau mai exact de distracție şi de odihnă intelectuală, care nu poate fi neglijat.

Mă refer la cunoașterea aprofundată a capodoperelor geniului uman asupra cărora școala ne-a dat o vedere de ansamblu. Există vreo sută de volume din toate timpurile şi din toate Ţările pe care trebuie să le citim şi să le aprofundăm. Avem de mers, prin timp şi spațiu, de la Confucius la Hegel şi la Constantin Rădulescu-Motru, de la Homer la Mihail Eminescu, de la Eschil la Shakespeare şi la Ion Luca Caragiale, de la Rig Veda la Biblie şi la „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.”

Citirea istoriei şi a volumelor de memorii e deosebit de interesantă şi de captivantă. În nicio dramă, în niciun roman nu sunt aventuri mai emoționante. Realitățile din trecut depășesc orice ficțiune. Câte vieţi chinuite, câte morți tragice într-un singur capitol de istorie! Câte incidente, intrigi, evenimente dramatice sau hazlii în volumele de memorii! Învățăm din istorie şi memorialistică psihologie, politică şi primim întotdeauna lecții de morală.

O carte bună e plăcută şi utilă. Între coperțile ei putem găsi prezentate într-o formă vie şi atrăgătoare multe învățăminte folositoare. Altfel prezentate astfel de învățăminte ne-ar displace din cauza uscăciunii lor. Un roman de Liviu Rebreanu, de Mihail Sadoveanu, de Camil Petrescu, de Ionel Teodoreanu sau de alţii cuprinde informații pe care o carte de morală sau de filozofie le oferă mai puţin impresionant şi mai ales mai puţin plăcut.

Să citim e bine cu condiţia să evităm cărțile imorale şi dubioase. Orice text scris onest, chiar dacă nu înseamnă mare lucru, are meritul de a ne face să gândim. Lectura ne ajută să depășim momentele dificile ale existenței. Montesquieu spunea că nu a avut niciodată supărări pe care o oră de lectură să nu i le fi risipit. Ce altceva putem găsi în majoritatea serialelor sau filmelor decât otravă pentru suflet şi minte?

-III-

Studiul artei ne poate şi el înălța sufletul deasupra necazurilor curente. Cunoștințele pe care le-am dobândit în școală despre artă sunt puține. Trebuie să învățăm ce e frumusețea şi să ne formăm gustul. O astfel de activitate e mai mult decât atrăgătoare, e o adevărată sărbătoare a minții şi privirii.

Școala de artă e deschisă tuturor. Ea se compune din muzee, din monumente ridicate de înaintași pe tot teritoriul României, din imagini ale unor obiecte şi edificii aflate prea departe de noi pentru a ne fi întotdeauna posibil să le vizităm. Să iubești frumosul în artă înseamnă să fii în stare să-l recunoști şi să-l admiri. Să devii om cu gust sigur şi rafinat înseamnă să-ţi procuri bucurii de ordin superior, înseamnă să-ţi faci mai ușoară perfecționarea morală şi intelectuală.

Iubirea de frumos e unită prin legături tainice de iubirea pentru ce e măreț. Numele Atenei a trecut prin vremi cu o glorie nepieritoare pentru că orașul lui Pericle a știut să unească într-un secol măreția politică şi militară, înțelepciunea filozofică şi suprema frumusețe. Cetățenii Atenei discutau despre frumos în piața publică. Mai trebuie mult pentru ca noi să ne formăm gustul într-o asemenea măsură. Dacă educația noastră artistică ar fi mai bună nu am lăsa să se ridice clădiri şi monumente care ne sluțesc orașele şi satele. Să fim preocupați de artă înseamnă poate să depășim criza de urâțenie care ne ameninţă Ţara.

-IV-

Arta e copilul acelei însușiri creatoare numită imaginație. Imaginația e mama poeziei, iluziei şi visului. Toţi avem imaginație, chiar şi cei care nu suntem artiști sau poeți. O rațiune dreaptă şi o voinţă fermă nu înăbușă imaginația. Ele o controlează şi o fac binefăcătoare.

O imaginație rău controlată provoacă tulburări. Bolile închipuite, care nu se întâlnesc doar în comedii, sunt prea numeroase ca să insist asupra pericolelor unei imaginații nestăpânite. Când imaginația iese cu totul din regimul său normal demența e aproape.

Munca şi activitatea previn dezordinile imaginației. Aceasta când e înfrânată, limitată de rațiune produce în noi efecte salutare, destinde sufletul.

Câți dintre noi nu se lasă pradă visării şi fanteziilor imaginației? Nu vi se întâmplă zilnic în timpul plimbărilor sau al deplasărilor din diferite motive să vă amuzați punându-vă imaginația la lucru? În astfel de împrejurări nu clădiți castele în Spania, nu transformați lumea în încercarea de a o face mai bună? Toate aceste plăsmuiri sunt normale, plăcute şi utile pentru ce ne propunem să realizăm. Să nu ne înăbușim imaginația, s-o impulsionăm la nevoie, dacă e leneșă, dar să nu-i permitem să ne domine.

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

SUFLET ŞI CORP

-I-

Mens sana in corpore sano. Ştiu că spunând aceasta repet ce spun toţi educatorii. Nu contează, maxima e bună, trebuie să ne-o însuşim. Ea rezumă ceea ce înţelepciunea ne arată că e bine să ne dorim: o minte sănătoasă într-un corp sănătos. Nu sunt două lucruri diferite. Starea de sănătate sau de boală a corpului afectează starea sufletului şi reciproc. Echilibrul moral nu există decât dacă suntem fizic echilibraţi. Invers, nu putem conta pe o sănătate durabilă cu o fire neliniştită şi melancolică.

Pentru a fi sănătoşi nu e de ajuns să ne fortificăm corpul. E necesar, dar nu suficient. E necesar pentru că dezvoltarea forţei, a rezistenţei la oboseală, supleţea, agilitatea nu se obţin fără exerciţiu, fără antrenament. Nu e suficient pentru că e nevoie de mai mult. Fortificării corpului se impune să-i adăugăm fortificarea sufletului. Sufletul e ansamblul facultăților noastre morale şi intelectuale. El poate ajuta corpul să suporte poverile vieţii, să lupte cu relele ei, să-i evite pericolele. El are asupra corpului o influenţă importantă şi incontestabilă. Acţiunea corpului asupra sufletului e şi ea evidentă. Boala slăbeşte, paralizează, anihilează uneori complet inteligenţa, sensibilitatea şi voinţa.

-II-

Sentimentele intense, patimile, mişcările dezordonate ale sufletului provoacă tulburări ale corpului, aduc boala sau chiar moartea. O spaimă violentă, o bucurie mare, neaşteptată, o mânie fără limite au produs adesea accidente grave sau decese. Corpul tremură de frică la fel cum tremură de frig. E universal recunoscut că teama de bolile contagioase ne expune contaminării şi că răul loveşte de preferinţă oamenii speriaţi.

Aceia care nu se lasă cuprinşi de teama de boli sunt, în general, sănătoşi. Tăria de caracter, curajul exercită o acţiune binefăcătoare asupra corpului. Goethe a evitat prin forţă morală o boală gravă în timpul unei epidemii. „E greu de crezut, spunea el, câtă putere are voinţa într-o astfel de situaţie. Ea pune corpul într-o stare de activitate care îndepărtează toate influenţele vătămătoare.” Iată ce dovedeşte eficienţa, în cele mai grele împrejurări, a acţiunii sufletului de apărare a corpului. Aceasta se confirmă în plus prin imunitatea de care se bucură în spitale, în mijlocul bolnavilor contagioşi, medicii şi infirmierele. Sentimentul datoriei, seninătatea profesională, tăria de caracter îi ajută să înfrunte cu succes pericolul permanent

Persoanele care se plâng mereu de sănătatea lor, care gem sub povara relelor, sunt cele care nu arată în viaţă nici hotărâre, nici fermitate, nici curaj. Firile slabe îşi impun slăbiciunea corpurilor celor mai robuste şi le pregătesc pentru boli şi infirmităţi. Dimpotrivă, bolile, indispoziţiile rămân lipsite de gravitate, nu se dezvoltă, dacă nu ne gândim prea mult la ele, dacă ne vedem în continuare de viaţa noastră. Activitatea arde toţi germenii morbizi.

Unele boli sunt rezultatul evident al unei lipse de echilibru sufletesc. Proasta dispoziţie constantă, egoismul, lipsa de stăpânire de sine dau naştere unor rele vagi sau distincte care fac existenţa scurtă, neplăcută şi dureroasă.

-III-

Cine se lasă copleşit de necazuri, cine e morocănos, insuportabil, viciază totul în el, slăbeşte, piere. Cine se lasă dominat de nervi devine isteric. Cine se preocupă excesiv de sine, de sănătatea sa îşi va descoperi boli fictive şi va ajunge în final să se îmbolnăvească de-a binelea. Dacă toţi aceştia ar face apel la raţiune, la voinţă, dacă ar acţiona, dacă şi-ar găsi preocupări mai nobile, mai înalte, şi-ar vindeca tarele sufletului şi ar evita suferinţele corpului.

Ipohondria şi depresia nu erau cunoscute anticilor. Să fim nobili ca dacii şi energici ca romanii! Astfel aceste rele vor dispare. Moralul are, prin urmare, o acţiune puternică asupra fizicului. Raţiunea, voinţa, nobleţea sentimentelor contribuie la apărarea corpului nostru de boli, ne fac viaţa mai sănătoasă şi mai lungă. Să fim convinşi, să fim conştienţi de puterea pe care o avem asupra corpului nostru şi asupra sufletului nostru! Să avem încredere în noi!

-IV-

Prin acţiunea noastră morală putem evita în mare măsură boala. Dar putem contribui şi la vindecare dacă ne îmbolnăvim? Cu siguranţă, da. Calmul, curajul de care dăm dovadă când suntem bolnavi, voinţa de a scăpa de boală ne ajută mult în procesul de însănătoşire. Medicii ştiu câte ceva despre aceasta. Să ai ca bolnav un om cu sentimente superioare şi cu caracter ferm e un adevărat noroc. Medicul găseşte la el un element serios de succes pentru tratamentul pe care-l prescrie. O credinţă, un sentiment au efecte la fel de binefăcătoare într-o boală ca voinţa.

Sunt multe exemple autentice de oameni ţintuiţi la pat de o paralizie a picioarelor pe care credinţa sau spaima i-au lecuit. Un paralitic e dus duminica la biserică, la slujbă. Se răspândeşte zvonul printre credincioşi că a scăpat un leu de la grădina zoologică şi că a fost văzut în vecinătate. Cuprinşi de panică oamenii fug. Bolnavul nostru se vede abandonat. Sângele-i îngheaţă în vine, nervii îi sunt încordaţi la maxim. Disperat se roagă febril şi paralizia îi dispare. După ce pericolul a trecut omul nostru e găsit la mare înălţime, într-o firidă, unde a ajuns nu se ştie cum şi de unde nu a fost uşor să fie coborât. Casa altui paralitic ia foc. Teama îl cuprinde la gândul morţii oribile care-l ameninţă şi-l face să-şi regăsească uzul picioarelor. Sare din pat, fuge şi se salvează.

Nu doar credinţa sau teama produc efecte atât de extraordinare. Pe un om o boală de nervi îl împiedica să-şi mişte limba şi să vorbească. Medicul său a inventat un instrument capabil să-l vindece. El îi vorbea uneori despre invenţia sa bolnavului care aştepta cu nerăbdare ca instrumentul să fie gata. Momentul folosirii lui veni. Bolnavul era foarte emoţionat. Înainte de a începe operaţia medicul a vrut să-i ia temperatura pacientului şi i-a introdus un termometru în gură. Acesta a crezut că era instrumentul aşteptat. Emoţia sa a fost atât de mare că a început să vorbească.

N-am mai termina povestind lucruri de acest fel ce pot fi considerate dovezi ale influenţei sufletului asupra sănătăţii corpului. Această influenţă e reală şi nu poate fi negată.

-V-

Moralul acţionează şi asupra aspectului exterior al omului. Există o armonie incontestabilă între expresia chipului, sentimente şi gânduri. Astfel de lucruri durabile nu pot să nu lase urme acolo unde lucruri trecătoare ca bucuria, frica, entuziasmul se reflectă în mod atât de expresiv. Bunătatea, nobleţea şi demnitatea vieţii se citesc pe faţa omului la fel ca viciul, josnicia şi răutatea.

Nu trebuie să fii mare fizionomist ca să ghiceşti dintr-o privire pe omul de moravuri rele. Dezmăţul aplică pe chip un stigmat care nu înşeală. Influenţa vieţii morale asupra frumuseţii se constată şi mai bine atunci când revedem, după ani, pe cineva al cărui fel de a fi s-a schimbat profund. Un tânăr cu purtare ireproşabilă, pe care nu l-am mai întâlnit de mult, a fost viciat de anturaj. Îl vedem apoi din nou fără să ştim ce s-a întâmplat între timp. E palid, încercănat, tras la faţă şi pare mai vârstă cu cel puţin zece ani. Frumuseţea e fiica sănătăţii, a raţiunii cumpănite şi a sentimentelor nobile.

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

FAMILIA

-I-

Familia… Cu câtă afecțiune şi gravitate rostim acest cuvânt la orice vârstă! Copii când Familia e pentru noi adăpost şi viaţă. Tineri în drum spre o existență independentă când Familia e pentru noi locul unde sunt ființe dragi. Tați când Familia devine pentru noi centrul preocupărilor şi oaza de liniște în mijlocul luptelor vieții. Toţi cei cu inimă duioasă şi cu suflet mare fac din Familie obiectul atașamentului lor, al respectului lor şi al venerației lor.

Națiunile cu adevărat puternice se sprijină pe o robustă constituție morală şi legală a Familiei. Fără această bază niciun Popor nu poate trăi, niciun Stat nu e solid. Familia e principala instituţie a omenirii, e societatea naturală, originea şi embrionul tuturor societăţilor organizate. Fără ea dezvoltarea, progresul, civilizația nu ar fi fost posibile. Familia i-a dat omului forţă, l-a apropiat de semenii săi, a generat sub imboldul nevoii sentimentul şi practica solidarităţii umane.

Şi astfel, cu timpul, prin dezvoltarea rațiunii, din Familie s-a născut Cetatea. Ea s-a constituit din alianțele care au creat Familii noi, din raporturile, din interesele comune care au fost consecinţa lor. Cetatea extinsă la toţi oamenii aceleiași Naţiuni, la ansamblul teritoriului lor, a dat la rândul său naștere Patriei. Patria e Familia noastră cea mare. Familia e Patria noastră cea mică. Patria şi Familia, aceste două nume ne răsună în urechi la fel de plăcut, de nobil, de mândru. Spre ele se îndreaptă sufletul nostru, forţa şi energia noastră vitală.

-II-

Antichitatea, ai cărei fii suntem, şi-a întemeiat instituțiile politice şi religia pe cultul Familiei. Nu se știe mai nimic despre cultul Familiei la daci. Romanii întrețineau permanent un foc în semn de venerație pentru Familia lor şi principali zei la care se închinau erau larii, zeii casei, strămoșii. Fiul se prosterna cu același respect religios în faţa tatălui şi bunicului ca în faţa altarului ridicat în cinstea înaintașilor comuni. Având o puternică instituţie a Familiei romanii au stăpânit lumea.

Cultul strămoșilor din Roma antică se mai practică încă în Asia. Popoarele de acolo îi sunt atât de atașate că propagarea Religiilor şi ideologiilor care nu-l admit e aproape imposibilă la ele. Practicile lor religioase legate de ascendenții morți sunt dublate de dovezile vizibile ale unui mare respect pentru părinții în viaţă. Moravurile, care au dat Familiei în aceste ținuturi îndepărtate o forţă şi o coeziune atât de mari, au făcut posibilă formarea unor Naţiuni viguroase. Datorită solidității Familiilor lor asiaticii vor stăpâni lumea.

-III-

Noi nu putem să practicăm un cult al oamenilor care ne-au precedat în viaţă şi din care ne tragem. Putem însă să le păstrăm un loc în sufletul nostru. Să ne gândim la ei şi să le reconstituim existenţa cu ajutorul cunoștințelor istorice. Îi vom vedea în viforul secolelor trecute şi le vom admira curajul în viaţă, în muncă şi în luptă care le-a permis să ne lase ca moştenire o Patrie frumoasă şi bogată. Chiar şi aceia dintre ei care au fost umili sunt demni de respect pentru că mulţi dintre ei şi-au dat viaţa ca România să trăiască.

Să învățăm deci să ne cunoaștem strămoșii, să-i iubim, să-i respectăm. Ar fi bine dacă ne-am scrie istoria propriei noastre Familii chiar dacă nu avem date decât până la bunici, chiar dacă faptele nu par demne de interes. Această istorie ar fi titlul nostru de noblețe, noblețea unor oameni obișnuiți, cinstiți, muncitori, demni şi dârji.

-IV-

Sentimentele pe care le avem faţă de rude necunoscute moarte înainte să ne naștem, sunt vagi prin forţa lucrurilor. Ele sunt de aceeași natură cu acelea pe care le avem faţă de părinți dar de o intensitate diferită. Iubirea de părinți e tangibilă, obiectivă, profundă făcută din tandrețe, din recunoștință, din respect. Ea e instinctivă la copil. Acela care nu-şi iubește părinții e o excepție.

Când copilul creşte, când personalitatea începe să i se formeze, iubirea de părinți e întărită de rațiune, de ideea pe care şi-o face despre datorie. Ne iubim părinții pentru că aşa e firesc şi pentru că știm că le datorăm iubire. E o îndatorire agreabilă şi sfântă uşor de îndeplinit în orice situaţie. Religia creștină spune „Cinstește-i pe tatăl şi pe mama ta”. Legea însăși impune obligații faţă de părinți.

Să ne iubim, să ne cinstim, să ne ajutăm părinții, iată ce totul în noi şi în afara noastră ne cere şi ne impune. Datoria de recunoștință faţă de ei începe cu viaţa pe care ne-au dat-o crescând apoi datorită iubirii cu care ne-au copleșit şi sacrificiilor pe care le-au consimțit pentru noi. Putem calcula câte eforturi au făcut, câte umilințe au acceptat, câte nopți nu au dormit cu gândul la noi, la viitorul nostru? Le-ar fi fost uşor, dacă i-ar fi imitat pe egoiștii care dau înapoi în faţa greutăților familiale, care vor să-şi ofere totul lor înşile, care vor să trăiască doar pentru ei. Spre deosebire de aceștia părinții noștri au trăit pentru noi, grija pentru sănătatea şi viaţa noastră a fost preocuparea lor de toate zilele, călăuza existenței lor.

E ceva mai bun pe lume ca afecțiunea fără margini, fără compromisuri, care înconjoară şi care ocrotește copilul? E ceva comparabil cu intensitatea iubirii dezinteresate a unei mame? Fiul cel mai tandru şi cel mai devotat nu-i va putea înapoia niciodată mamei sale ce a primit de la ea, nu o va putea iubi niciodată atât de mult cât ea l-a iubit. O mamă știe aceasta şi-şi iubește copii şi mai mult.

-V-

Iubirea pentru părinți, recunoștința, respectul pe care li le datorăm, se traduc prin felul cum ne purtăm cu ei. Modul în care omul matur îşi îndeplineşte îndatoririle faţă de părinți diferă de cel al copilului. Micile extravaganțe, iertate unui adolescent, nu se mai potrivesc unui tânăr. Tânărul datorează tatălui său şi mamei sale un respect mai constant, o stimă mai profundă, chiar dacă nu mai e constrâns la aceeași ascultare. Voinţa lor nu o va înlocui niciodată pe a sa în viaţa de fiecare zi. Dar în lucrurile grave, unde ei au dreptul să-şi spună cuvântul, trebuie să țină cont de părerea lor.

Când copii şi părinții se iubesc totul între ei e uşor. Afecțiunea e talismanul care îndepărtează dificultățile şi relele. Trebuie să ne iubim părinții la orice vârstă, trebuie să rezervăm o parte a sufletului nostru acestui trecut venerabil şi drag, oricât de apropiate şi de acaparante sunt prezentul şi viitorul personificate de Familia pe care ne-am întemeiat-o. Trebuie să ne iubim părinții până la sfârșitul lor şi chiar dincolo de mormânt. Omul care s-a realizat în viaţă şi care se înclină cu respect în faţa acelora care i-au dat ființă, care le aduce ca omagiu binele făcut de el, succesele obținute de el, se înnobilează, creşte.

Iubindu-ne părinții, fiindu-le devotați, ne înţelegem şi îndatoririle faţă de ceilalţi membri ai Familiei. Frații, surorile, sunt o parte din noi înşine, un pic tata sau mama dacă sunt mai mari ca noi, un pic copii noștri dacă sunt mai mici ca noi. Să-i iubim e firesc şi uşor. Să-i ajutăm, să-i sprijinim e o datorie. Să le rămânem apropiați pe tot parcursul existenței, indiferent de împrejurări, ne dă şi le dă o forţă eficientă material şi moral.

-VI-

Tot ce asigură coeziunea Familiei şi o continuă e bine în sine, bine pentru societate. Unitatea şi soliditatea Familiei dau unitate şi soliditate Naţiunii. Omul bun şi cetățeanul util îşi dobândesc principalele virtuți în Familie. Patriotismul apare şi se dezvoltă în Familie. În Familie şi doar în Familie se dobândeşte respectul pentru femeie specific societăţilor civilizate cu moravuri oneste şi pure.

Atașamentul faţă de Familie ne determină să ne dorim o reputație bună. Vrem să impunem respect nu doar pentru noi, ci şi pentru ai noștri. Vrem să le transmitem copiilor un nume fără pată aşa cum şi noi am primit. Suntem mândri de Familia noastră şi dorim ca descendenții noștri să fie la rândul lor mândri de ea.

Motive de ordin personal şi social, interesul superior al Ţării, impun apărarea Familiei.
Voi spune deci cu convingere pentru a rezuma ce am scris:
− să-i iubim şi să-i respectăm la orice vârstă, în orice situaţie pe cei care ne-au dat viaţă;
− să rămânem apropiați prin afecțiune şi devotament de rudele noastre de toate gradele;
− să fim devotați ideii de Familie normală formată dintr-un bărbat şi dintr-o femeie;
− să dobândim, odată cu respectul profund pentru femeie, calitățile şi virtuțile care nu se găsesc decât în Familie.

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

IUBIREA

-I-

Să ne achităm de îndatoririle pe care le avem faţă de părinți cu o afecțiune devotată şi recunoscătoare care nu se dezminte niciodată! Să le păstrăm un loc în mintea noastră şi în inima noastră! Să privim însă hotărâți spre viitor! E ceea ce ne cer chiar tata şi mama. Suntem copii lor, e timpul să fim noi înşine.

Să mergem spre viaţa care ne cheamă, spre tot ce e bun şi sănătos! Să ne facem datoria, adică să fim activi şi să muncim. Să căutăm fericirea, adică iubirea. Să fii activ şi să iubești, iată ce înseamnă o viaţa dinamică. Fii activ, munceşte, iubește spune legea firii. Să iubești e o datorie pe care o îndeplinim cu bucurie. Sentimentul o dictează, dar raţiunea trebuie s-o controleze.

-II-

Iubirea nu poate fi neserioasă şi frivolă. E înainte de toate ceva frumos şi pur, fără nimic trivial, fără nimic murdar sau degradant. Iubirea de unde se naște viaţa e baza Familiei şi a Naţiunii. Ea le formează dându-le totodată trăinicie. Ea face ușoare şi plăcute îndatoririle uneori grele pe care le impune.

Nimic nu are forţa iubirii. Prin ea se conduce lumea. Pervertirea ei, transformarea ei în depravare, are efecte mai devastatoare ca armele de distrugere în masă sau ca dezastrele naturale. Moralitatea e o condiție a supraviețuirii omului.

-III-

Iubirea generează iubire. Să iubim din toată inima, din tot sufletul! Dacă suntem în stare de asta, dacă respectăm iubirea, dacă ne respectăm pe noi înşine, ne vom putea feri de dezmăț, de poftele grosolane ale simțurilor, de ceea ce veștejește şi înjosește.

Să ne apărăm tinerețea, prospețimea sentimentelor, sănătatea şi demnitatea! Toate acestea se pierd în ceea ce se numește, probabil în derâdere, plăcere. Toate acestea le putem irosi repede şi apoi vom regreta toată viaţa. Puțini dintre noi se complac în dezmăț. E nevoie de o fire josnică, de sentimente vulgare care din fericire sunt destul de rare. Dar ispita, o mândrie prostească, absurda prejudecată care vede în lipsa de înfrânare un atribut al tinereții, îi corup pe mulţi.

Cel care are respect de sine, sentimente delicate şi o voinţă puternică nu va cădea pradă ispitelor. Îşi va ţine capul sus fără să privească mocirla de la picioarele sale, fără să se lase vreodată atras de ea. Îşi va păstra inima şi corpul tinere pentru iubirea adevărată care înalță omul mai presus de sine. Şi dacă a găsit-o pe cea pe care şi-o dorește de soție, rezistența la plăceri grosolane îi va fi ușoară. Va avea în iubirea sa un scut care-l va apăra de depravare.

-IV-

Nimic nu e mai frumos şi mai pur, mai plin de grație şi de farmec ca iubirea sinceră dintre un tânăr şi o tânără. Să iubim, dar să știm să ne-o alegem bine pe cea pe care o vom iubi. Înainte de a ceda sentimentelor să ne ascultăm raţiunea. Altfel iubirea să va naște dintr-o pasiune trecătoare pe care o vom regreta mai târziu. Altfel nu va avea cine să-i spună inimii „nu” când greșește.

Să alegem aşadar bine. S-o iubim pe aceea care merită să fie iubită, care merită să ne fie alături toată viaţa. Să ne căutăm aleasa inimii printre cele al căror chip şi persoană degajă demnitate, cinste, moralitate şi sănătate. S-o iubim şi vom fi iubiți. Dacă din nenorocire va fi altfel, vom iubi totuşi şi vom suferi. Suferințele provocate de iubire îi călesc pe cei puternici şi timpul le alină.

-V-

Dar să lăsăm această dureroasă eventualitate. Nu e decât o excepție de care clarviziunea noastră şi instinctul inimii ne vor feri uşor. Vom iubi, vom fi iubiți şi vom gusta din ce e mai bun pe lume. Cât de încântătoare e iubirea pură şi neprihănită într-un suflet tânăr! Nimic de pe pământ, niciun vis nu-i egalează realitatea inefabilă şi luminoasă.

Omul care cunoaște această supremă bucurie, această mulțumire a întregii făpturi şi care o ia ca punct de plecare, ca bază a vieții sale, poate privi viitorul cu încredere. El a făcut mai mult pentru a-şi asigura fericirea şi chiar succesul decât dacă şi-ar fi petrecut timpul cu calcule savante şi practice. Să dai ca început al existenței tale de om matur, ca bază a Familiei pe care o vei întemeia, iubirea sănătoasă şi puternică, entuziastă şi gravă, înălțătoare şi pură, înseamnă să faci o lucrare morală şi folositoare, o lucrare a rațiunii şi înțelepciunii.

-VI-

Om care îşi face datoria, om cu voinţă şi curaj, e acela care știe să iubească. El acordă iubirii locul la care ea are dreptul în sufletul său şi în viaţa sa. Să acționăm şi noi la fel, prieteni. Să învățăm să iubim.

Iubirea şi raţiunea să ne conducă împreună în alegerea tovarășei de viaţă. Să fim, în viitorul apropiat, noi şi soțiile noastre, o personificare a Familiei de unde se va naște o Românie întinerită, mai frumoasă, mai bună, mai unită şi mai puternică.

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

CĂSĂTORIA

-I-

Căsătoria e un act solemn. Bărbatul şi femeia jură să rămână împreună cu acordul părinților şi acceptă îndatoririle decurgând din unirea lor şi din nașterea copiilor. Legea, care înregistrează actul, face din aceste îndatoriri obligații.

Avem dreptul să nu ne căsătorim? Categoric nu. Să ne căsătorim, să întemeiem o Familie, e un imperativ moral, corolar al obligației de a accepta viaţa şi de a o folosi bine.

-II-

Suntem datori să trăim, suntem datori din același motiv să dăm viaţă. Să dăm viaţă nu înseamnă doar să zămislim copii, ci şi să-i creștem. E nevoie pentru aceasta de o căsnicie solidă, trainică, e nevoie de un cămin. Iată de ce Dumnezeu a vrut să trăim în Familii durabile. Copiii sunt incapabili să-şi poarte singuri de grijă mult timp după naștere. Iată de ce Dumnezeu a sădit în inima noastră instinctul puternic al iubirii pentru ei.

Căsătoria e deci o datorie firească, o datorie umană. Căsătoria e şi o datorie socială. Societatea nu poate exista fără Familie, care e baza ei.

-III-

Susținătorii homosexualității şi căsătoriei între persoane de același sex nu-şi pot justifica demersul decât cu absurdități. Le-aș acorda prea multă respect acestor promotori ai morţii şi dacă le-aș îndepărta himerele nesănătoase cu piciorul, la repezeală. Faptul că nimic nu e solid, durabil fără căsătoria dintre un bărbat şi o femeie e un adevăr cu valoare de axiomă. Necesitatea apărării firescului, a moralității şi a demnităţii umane e evidentă.

Totul ne îndeamnă şi ne spune: „Căsătoriți-vă, creați un cămin. Legea firii şi legea morală v-o impun. E o datorie socială. Trebuie să vă căsătoriți imediat ce ați ajuns la maturitate, imediat ce situaţia materială v-o permite. Nu sunteți cu adevărat oameni fără o Familie normală şi copii.” În antichitate nu puteau obţine funcții în conducerea Cetății decât cei care aveau soție şi copii. De ce nu ar fi la fel şi în prezent?

Să ne căsătorim de tineri e o datorie şi în același timp o mare fericire. Ca aproape întotdeauna obligaţia morală impusă individului pentru binele general îi asigură şi binele personal. Câștigul societății ar trebui să ne preocupe pe toţi, pentru că e şi câștigul fiecăruia dintre noi. Nu există fericire reală, întreagă şi durabilă decât în căsătoria firească, în Familie.

-IV-

Căsătoria e mai frumoasă în tinerețe când soții au viaţa înainte şi dispun de bunul cel mai de preț: puritatea sufletului şi a corpului. E iubire adevărată sfințită de îndatoririle pe care ei şi le asumă pentru a oferi un cămin luminos noii vieţi pe care o pregătesc. Toată existenţa tinerei perechi va fi reflexul orelor fermecătoare, inefabile, trăite la începutul lungului drum pe care-l va străbate în comun. Amintirea lor o va lumina momentele grele, întunecate ale existenței făcându-le suportabile şi atenuându-le amărăciunea.

Soților le va reveni deseori în minte şi pe buze amintirea încântătoare a primelor zile ale căsătoriei lor. „Îți mai amintești când aveam împreună patruzeci de ani şi când în mica şi umila noastră garsonieră totul era o primăvară, chiar şi iarna?”, îi spune tata mamei când îi cuprinde pe amândoi nostalgia. Tata mi-a descris tinerețea sa astfel: „Am muncit, am iubit, m-am căsătorit. Iubirea şi munca sunt cel mai bun început pentru o Familie şi se contopesc una cu alta. Apoi ați apărut voi, copiii. Mama vă hrănea pe voi, eu vă hrăneam pe toţi. Mai multă fericire cere mai multă muncă. Munceam toată ziua, apoi am muncit şi noaptea. Viaţa e grea, dar frumoasă.”

În Familia tânără se formează şi se consolidează dragostea pentru muncă, atașamentul pentru datorie, se țese zi de zi o legătură indestructibilă între soț şi soție, se produce o contopire a gândurilor lor, a sentimentelor lor, a voințelor lor, se realizează între ei o unitate pe care doar moartea o poate distruge. Cine dă mai mult şi cine primește mai mult în această comuniune a două suflete? Nu contează! Fiecare dă tot ce are. Bărbatul aduce forţa, voinţa şi raţiunea calmă dominând sentimentul. Femeia aduce delicatețea, frumusețea, sensibilitatea şi devotamentul.

-V-

Diferența de roluri, în viaţă, între bărbat şi femeie e determinată de diferența conformației lor fizice şi psihice. Bărbatul e hărăzit în mod natural unor activități grele care cer mușchi puternici, un caracter ferm şi rezistență. Menirea lui e de a-şi hrăni Familia. Câmpul lui de activitate e la muncă în exterior, în mediul social. El îşi are acolo locul şi misiunea sa. Femeia are îndatoriri mai blajine, mai blânde care nu necesită forţă musculară şi voinţă activă. Domeniul ei e în Familie unde se poate exercita cel mai bine activitatea sa tandră, răbdătoare şi neobosită. Ea e predestinată de chiar legea firii să fie stăpâna absolută a căminului. Cea care are servici, cea care nu se poate consacra Familiei, ar trebui să fie o excepție.

Din păcate, îndepărtarea soției de soț şi de copii e o regulă a zilelor noastre. Ne-au adus aici impunerea unor moravuri aberante şi dezechilibrele create de civilizația modernă. Pentru că majoritatea soțiilor sunt obligate să-şi neglijeze căminul, nici soții cei mai devotați nu-şi mai pot îndeplini cum se cuvine îndatoririle. Rezultă din aceasta diminuarea populației, generaţii tinere debusolate, uşor de împins pe panta viciului şi o economie socială imperfectă.

-VI-

În căsătorie, soțul e dator să-şi întrețină soția şi copiii. E obligaţia sa legală şi morală. Numai în caz de absolută necesitate femeia poate prelua o îndatorire care nu e a sa. Doar sărăcia poate fi o scuză pentru aşa ceva. Ce cămin poţi avea, cum pot fi crescuți copiii, dacă mama e absentă cea mai mare parte din zi?

Dumnezeu ne-a dat la fiecare câte un rol pe lumea aceasta. Femeii îi revine grija casei şi Familiei. Bărbatului îi revine munca grea în exterior, truda aducătoare de bani. El are obligaţia să câștige tot ce poate pentru ai săi, femeia trebuie să-i gospodărească chibzuit banii.

Bugetele mari şi mici au nevoie de echilibru. O rezolvare exactă a problemei cheltuielilor e importantă pentru stabilitatea Familiei. Acolo unde ordinea materială nu domnește apar tulburări morale şi neliniştile împiedică o deplină stăpânire de sine.

-VII-

Tânăra care se mărită e, se spune, ca o foaie albă, nescrisă. Dacă tânăra a primit deja nişte impresii care i-au influențat caracterul, bărbatul o poate schimba în bine. Dacă o iubește, dacă e iubit de ea, va fi ascultat, înțeles, urmat fără să fie nevoie să comande. Puterea sa se va naște din iubire, din maturitatea gândirii, din voinţa chibzuită, din importanța muncii sale pentru Familie. Cu cât mai mare va fi superioritatea rațiunii sale şi a voinței sale, cu atât mai puţin va trebui să dea dovadă de autoritate. Bărbatul trebuie să aibă în Familie un asemenea ascendent încât să nu fie nevoie să dea cu pumnul în masă pentru a se impune. Faţă de soție mai ales trebuie să fie rezervat, să folosească doar mijloace afectuoase de convingere sigur că va obţine în acest mod tot ce e rezonabil să vrea. Tandrețea, dorinţa de a-i place îi vor apropia soția, îi vor permite s-o modeleze, s-o facă să fie complet a sa.

Bărbatul rațional şi de caracter nu poate să nu aibă în soție o păzitoare blândă şi vigilentă a căminului, o femeie iubitoare, virtuoasă, care răspândește fericire în jurul ei. Cel lipsit de voinţă şi de moralitate poate transforma o tânără onestă într-o femeie care va fi asemenea lui, adică om de nimic pregătit pentru orice cădere.

Influenta soțului asupra soției se constată în viaţă în fiecare clipă, la fiecare pas. Să luăm exemplul a două surori având aceeași educație, aceleași calități şi aceeași capacitate de a fi soții şi mame excelente. Ele se mărită. Soarta lor va fi foarte diferită dacă soții lor nu se aseamănă. Să presupunem că unul are înțelepciune şi spirit de echitate, că e de valoare intelectuală şi morală superioară. Tânăra sa soție va ajunge puţin câte puţin să-i semene. Ea va deveni demna sa tovarășă de viaţă, va fi admirată şi respectată la fel ca el. Cealaltă soră se mărită cu un bărbat mediocru şi cu o moralitate îndoielnică. După un timp căsătoria se destramă şi soția o ia pe drumuri rele pierzându-şi orice pudoare, orice demnitate. Cine nu a văzut un astfel de spectacol? Regula nu e totuşi absolută, ci foarte generală şi excepțiile n-o infirmă.

-VIII-

Iubirea, generozitatea sentimentelor domnind în cămin înalță, înnobilează soțul şi soția, aşa cum mai târziu vor contribui la formarea morală a copiilor. Afecțiunea şi grija reciprocă a soților, atașamentul lor pentru toate îndatoririle vieții vor da frumusețe, forţă şi siguranţă Familiei. Iubirea şi virtutea sunt talismane care apără de toate relele.

Pentru ca bărbatul şi femeia să-şi găsească în Familie bucuria şi calmul dorite, e nevoie de Religie. Din acest punct de vedere învățăturile creștine le pot fi deosebit de utile. Având o concepție superioară despre menirea lor, despre demnitatea lor, ei se vor înălța mai presus de simțuri, se vor respecta mai mult, vor fi mai uniți şi vor da trăinicie căsniciei lor. Creștinismul, e necesar tuturor celor care vor să aibă o existenţa demnă şi utilă, tuturor Popoarelor care vor să trăiască şi să progreseze.

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

COPIII

-I-

Nimic nu e mai trist ca o casă fără copii. Lipsa copiilor era considerată în trecut o pedeapsă divină. Concepții învechite, vor spune unii. Oare? Scopul principal al căsătoriei e totuşi nașterea de copii. Iubirea dintre un tânăr şi o tânără trebuie să creeze viaţă.

Să avem copii! Să-i dorim şi să-i primim cu bucurie când Dumnezeu ni-i dă! Greutățile suplimentare impuse de ei unei Familii sărace sunt compensate de fericirea pe care i-o aduc. La bătrânețe, când vom cântări sacrificiile pe care le-am făcut pentru copiii noștri şi satisfacțiile morale pe care ei ni le-au oferit, vom vedea că suntem în câștig.

-II-

O mamă şi un tată fără dare de mână, care cresc deja cu greu mai mulţi copii, află că vor mai avea un copil. Uşor descumpăniți ei îşi spun zâmbind că micuțul s-a cam grăbit şi că ar fi fost mai înțelept din partea lui să aștepte până când frații i se fac mai mari. Se bucură însă de venirea sa la fel de mult ca de venirea celor născuți înaintea sa. Spațiul e pregătit cu grijă ca „intrusul” să aibă cel mai bun loc din casă fiindcă e mezinul Familiei. După ce s-a născut părinții îl privesc şi se privesc cu tandrețe admirativă şi-şi spun cu gândul la reținerile lor anterioare: „Cât e de frumos şi ce bine că-l avem!” Fraza se termină cu un sărut care exprimă iubire şi încredere în viitor. Astfel de părinți sunt fericiți, oricât de grea le e viaţa, şi-şi merită fericirea pentru că au obţinut-o prin virtute şi curaj.

„Dumnezeu binecuvântează Familiile numeroase” spune un vechi dicton azi uitat. Înclin să cred că nu e o afirmație inexactă. Copiii Familiilor numeroase reuşesc în viaţă mai bine ca alţii. Se datorează aceasta nevoilor care le impulsionează voinţa şi curajul? Se datorează aceasta faptului ca se ajută între ei? Nu știu. Cert e că ei îşi croiesc drumul mai repede şi mai sigur.

-III-

Mai trebuie să avem copii şi pentru că asta ne e datoria. Națiunea, Patria nu pot exista fără ei. Nu avem dreptul să ne sustragem acestei obligații absolute. Am primit viaţă, trebuie să dăm viaţă. Datoria noastră faţă de Națiunea care ne ajută, faţă de Patria care ne hrănește nu o putem plăti decât prin copii.

De ce nu ne-am face datoria? De teamă că ni se limitează libertatea, de teama încurcăturilor şi responsabilităților care vin odată cu copiii. Plăcute încurcături, responsabilități ușoare! Pe cine pot speria? Pe lași. Nu există alt cuvânt pentru a caracteriza acești dezertori ai vieții.

-IV-

Mi-a rămas în minte răspunsul pe care mi l-a dat cândva o tânără pe care o cunoșteam foarte puţin şi căreia m-am adresat într-o zi.
- Vă însoțiți soțul în călătorie, doamnă? Am spus eu.
- Nu, a răspuns ea. Am trei ghiulele mici şi dragi legate de glezne care mă rețin acasă.
Aceste cuvinte rostite cu un amestec de afecțiune maternă, de mândrie şi de regret erau cu adevărat fermecătoare, iar tânăra, care se dovedea o mamă bună, îmi păru mult mai frumoasă.

Nu doar bărbații se tem să aibă copii. Sunt şi multe femei care nu-i vor. Ele îşi ascund egoismul pretextând probleme de sănătate, obligații profesionale ş.a.m.d.. Adevărul e că sunt atinse de un rău care ameninţă să ne distrugă dacă nu scăpăm de el, mă refer la lașitate. Un fost președinte american, Theodore Roosevelt (1858-1919), spunea despre un astfel de comportament: „Când bărbații ajung să se teamă de paternitate, de muncă sau de război drept, când femeile ajung să se teamă să fie mame, Națiunea e pe marginea abisului şi ar fi mai bine să dispară de pe faţa pământului unde va deveni, pe bună dreptate, obiect de dispreţ pentru cei puternici, curajoși şi cu suflet mare.”

Usturătoare cuvinte! Noi, tinerii României, nu vrem să le merităm. Nu vrem să fim ofensați, nu vrem ca Națiunea să ne fie disprețuită. Nu vom fi copiii degenerați, stricați şi corupți ai dârzului Neam Românesc. Ne vom face datoria! Bărbații în muncă şi în primejdii, femeile ca mame. Nu există îndatorire mai frumoasă şi mai nobilă şi câtă vreme nu o vom fi îndeplinit nu vom fi demni de nimic altceva.

-V-

Suntem pregătiţi să fim tați şi mame? Nu. Învățământul public nu face nimic pentru asta nici la noi, nici prin alte pârți. Dacă vreun arheolog din viitorul îndepărtat ne-ar găsi manualele şi programele școlare ar fi uimit să vadă că instruirea elevilor pentru viaţă se rezuma la cunoașterea măsurilor contraceptive şi la acceptarea perversiunilor sexuale. „Evident, şi-ar spune el, e vorba de o societate care a dispărut din cauza decăderii morale.”

Nu știu dacă învățământul secundar poate redeveni rapid ce a fost. Pentru tinere aceasta ar fi de dorit. Tinerii poate că nu au nevoie de profesori pentru a ști care le sunt îndatoririle de tați. Nu au multe de făcut acasă şi ceea ce au de făcut poate fi făcut şi de mamă. Dar nu ar fi rău ca după căsătorie să se pregătească împreună cu soțiile lor pentru rolul de părinți. Le-ar fi util dacă ar citi împreună cu ele în momentele libere cărți despre igiena copiilor, despre îngrijirile care li se dau, despre educarea lor.

-VI-

Femeia trebuie să-şi hrănească copilul orice s-ar întâmpla şi orice i s-ar spune. Trebuie pentru că e datoria ei, pentru că aşa e normal. Nu se poate viola fără consecințe legea firii. Laptele mamei e făcut pentru a hrăni copilul. Sănătatea ei, viaţa lui depind în egală măsură de el. Copilul alăptat de mamă e la adăpost de aproape orice pericol. Hrana pe care o primește de la ea îi e destinată, e singura potrivită pentru el.

Când mama nu-şi hrănește copilul e de două ori pedepsită. Întâi pentru că pierde emoția blândă dată de mica ființă de la pieptul său. Apoi pentru că sănătatea sa, tinerețea sa, prospețimea trăsăturilor sale sunt afectate. Priviți mai multe femei de aceeași vârstă ajunse la maturitate şi căutați-le pe acelea care au hrănit mai mulţi copii. Le veți recunoaște după chipul radiind de sănătate, de tinerețe şi de frumusețe.

-VII-

În primii ani de viaţă copilul aparţine inevitabil mai mult mamei decât tatălui şi e bine că e aşa. Oricât de mult ne-am iubi copiii, noi tații, e de dorit ca ei să țină mai mult la mamă. Ea are asupra lor o influență mai mare ca noi pentru că e mai blândă, pentru că nu-i domină în mod absolut, pentru că nu-i oprimă. Interesul băieților, pe care am fi ispitiți să ni-i apropiem, să-i sustragem într-o oarecare măsură mamei, e să rămână sub autoritatea ei. Autoritatea tatălui trebuie să se situeze undeva într-un plan superior şi îndepărtat pentru a nu se face simțită decât în ocazii grave.

Voinţa bărbatului e prea imperioasă pentru a nu apăsa greu, exagerat asupra dezvoltării libere a copilului. Un tată cu voinţă puternică va trebui să evite s-o exercite asupra fiului său dacă nu vrea să-i emasculeze caracterul. Bărbații cei mai viguroși din punct de vedere moral, dacă nu vor înțelege că e preferabil să-şi lase fii mai mult în grija mamei, riscă să facă din ei ființe lipsite de energie şi de curaj. Autoritatea mamei asupra fiului e întotdeauna binefăcătoare şi nu riscă niciodată să fie prea apăsătoare. Băiatul sub tutela mamei, care-l stăpânește fără să-l strivească, îşi poate manifesta personalitatea şi-şi poate dezvolta propria voinţă.

Când studiați formarea unui om de valoare încercați să aflați mai întâi cum i-a fost mama. Influența ei asupra lui a fost preponderentă. Dacă bărbatul îşi formează în timpul căsătoriei soția făcând-o a sa, soția, devenită mamă, îi va forma fiul. Blândețea mamei e necesară dezvoltării forței fiului ei.

-VIII-

Nu ne creștem copiii pentru noi, ci pentru ei, pentru Națiune, pentru Patrie. Acesta e principiul care e bine să ne ghideze în educarea lor. Să ne pregătim copiii să fie bărbați cu voinţă şi curaj, femei ca tinerele desăvârșite care ne sunt soții! Să ne creștem copiii ca ei să facă pentru copiii lor ce facem noi pentru ei!

Dordea Cosmin