Sa vorbim despre prostie!

[Mihnea Dragomir]

Pornind de la tema topicului, ma gandeam: oare, in Cartea Sfanta, intalnim tratat subiectul prostiei ? Il intalnim si, asa cum era de asteptat, mai ales in Cartile Sapientiale.

Iata ce spune Eclesiastul la 7:25 : "Şi eu m-am silit şi inima mea a cercetat şi a urmărit ştiinţa şi înţelepciunea şi buna chibzuială şi mi-am dat seama că răutatea este o nebunie, iar prostia este zănatică răutate."

Vedem, deci, ca in Cartea Ecleziastului (al carei autor vizibil a fost, dupa cum se stie, cel mai intelept dintre oameni) prostia este defininta altfel decat ne grabim noi sa o definim, in optica profana, ca lipsa a inteligentei. Aflam ca prostia este o maladie spirituala din categoria nebuniei. Dar o forma agravata a acesteia: este o nebunie zanatica.

Acuma, daca citim versetul in contextul lui (adica intregul capitol 7), vedem ca, la randul ei, nebunia este privita altfel decat o privim noi. Nebunia, pentru Ecleziast, inseamna "sa mori inainte de timpul tau" (7:17). Act de libertate, nebunia tine, asadar, de o optiune fundamentala. Care sa fie aceasta ? "Nu este Dumnezeu: cugeta nebunul in inima sa" ne raspunde Psalmul 52.

Nebunia, si forma ei zanatica, prostia, sa fie, asadar, acelasi lucru cu ateismul ? Nu neaparat. Multi sunt prostii care au credinta in Dumnezeu. Numai ca acest Dumnezeu al prostilor seamana, surprinzator de bine, cu "Dumnezeul filosofilor". Prin acest "Dumnezeu al filosofilor" intelegem contrariul lui Dumnezeu cel Viu. Dumnezeul filozofilor este atat de mare, incat a creat lumea si acum o priveste detasat. Daca nu cumva neglijent. Cata atentie dam noi furnicilor din musuroiul de la o azvarlitura de bat de casa, atata atentie da si dumnezeul filosofilor celor pe care i-a creat. Tragand concluzia simpla, care se impune (dar care scapa filosofilor), prostii credinciosi fac optiunea fundamentala de a se comporta ca si cand Dumnezeu nu ar exista. Ultimele realitati ? Moartea, judecata, raiul si iadul ? Exista, cum sa nu! Dar sunt departe. O sa existe. Deocamdata, ce avem in fata ochilor, sunt solzii realitatii imediate. Azi sa ne descurcam, maine vedem noi! Astfel, ajungem de unde am plecat: prostia este contrariul intelepciunii. Dar intelepciunea inseamna nu a sti mult, ci inseamna a sti ceea ce conteaza cu adevarat.

[CristianR]

În prealabil postat de AlinB

Este un act curajos sa vorbesti despre propriile defecte.

Ca omul care nu recunoaste ca e prost, sigur e nebun :)

Asta mă ispitește să-mi arăt curajul și să recunosc: Și eu sunt prost! :)

Dacă mă gândesc, însă, că cei mai deștepți dintre oamenii pe care i-am cunoscut au făcut o astfel de mărturisire, iar mulți dintre proști n-ar recunoaște asta în ruptul capului, mă face să mă gândesc că mă autoinclud - fără a o merita - într-o companie selectă.

Al. Paleologu spunea că orice om, oricât ar fi el de inteligent, este uneori prost; are momentele lui de prostie (poate de inadecvare).

Părintele Galeriu spunea, într-o predică: „Sunt, și eu, un prost ca oricare” - afirmație care, cu un umor involuntar, cred, arată că toți suntem proști; dar poate că aici sensul cuvântului este și cel de „om simplu”, căci pe ei îi desemna în trecut cuvântul „prostime”.

E bine, în orice caz, și e confortabil să pornești de la premisa că ești prost măcar uneori. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, cred că prostia îmi este constitutivă. Este ceea ce mă definește și îmi aparține, este ceea ce sunt prin mine însumi.

Atunci când se întâmplă să nu fiu prost, nu e din cauza mea. Când pricep câte ceva simt imediat că, măcar că am făcut un oarecare efort, nu din puterile mele vine asta, ci e primit în dar. Și așa se explică de ce în Scriptură darul înțelegerii și darul înțelepciunii sunt de la Duhul Sfânt.
Pentru a le primi, însă, trebuie să știi că tu ești un vas gol, adică ești prost. Și a ști asta înseamnă să fii smerit, adică receptiv.

Cu adevărat prost, însă, în sensul rău al cuvântului, ești atunci când refuzi cu orice chip să crezi că ai putea fi vreo clipă prost. Să crezi că știi, că înțelegi, cunoști, că darurile tale native sau îndelung lucrate te-au urcat pe o culme, deasupra altora, infatuându-te, autoadmirându-te și pretinzând ca și ceilalți să te admire - abia atunci ești prost, pentru că atunci, mobilându-ți casa sufletului cu ceea ce consideri ca fiind acumulări proprii, nu mai rămâne în tine niciun loc pentru razele de lumină ale Dumnezeirii.

Nu degeaba spun Părinții că, atunci când vrei să te apropii de Dumnezeu, să-L cunoști în rugăciune, trebuie să te lepezi de tot ceea ce ai acumulat nu atât în sens material, cât lăuntric. Oricât de mare savant sau filosof vei fi devenit, în fața Lui trebuie să uiți totul. Și abia atunci începe adevărata cunoaștere.

Cred că sunt multe înțelesuri ale prostiei și multe feluri de prostie. De asemenea, ea „potențează” în sens negativ trăsăturile cu care se asociază sau le însoțește vrând-nevrând. De exemplu, în privința relației ei cu răutatea, cred că atunci când ești rău ești, totodată, și prost. Pentru că răutatea nu-ți este niciodată profitabilă, distrugând atât victima, cât și pe tine însuți, sufletește vorbind.

Dacă a te recunoaște prost este de dorit, a rămâne prost, însă, este un păcat. Pentru că nu consider prostia ca antonim al inteligenței, ci ca opacizare a spiritului, ca umplere de sine, ca obtuzitate, nereceptivitate. Omul care știe de Dumnezeu nu poate fi prost, oricât de mic i-ar fi IQ-ul.

Odinioara (spun asa ca sa nu fiu intrebat cand anume, exact, s-a intamplat - ca n-as sti sa precizez)
oamenii, am auzit, convietuiau cu prostia si cu Dumnezeu in mod pasnic.
Nu-si puneau atatea probleme explicite, erau convivi, se impartaseau unii de altii si cu asta basta.
Si prostia si Dumnezeirea se desfasurau firesc in viata oamenilor, fara prea multe problematizari si retorici.

Din acele vremuri ne-au ramas ca semn muzica, rugaciunea, plansul linistit.

De atunci multe s-au schimbat.
Azi nu mai avem muzica, ci urlet pompos. Nu mai e rugaciune, ci declaratie solemna de adeziune la un nou partid. Nu mai e plansul, ci isteria spectaculara.

Vreau sa ma impac cu prostia si cu Dumnezeul meu. Dar am ajuns atat de prost incat eu nu mai stiu s-o fac.
Ca urmare, cu o ultima licarire din lampita mintii mele, ma vad silit sa cer ajutor.
Oare nu-l voi refuza, iarasi?...

În prealabil postat de CristianR

... nu consider prostia ca antonim al inteligenței, ci ca opacizare a spiritului, ca umplere de sine, ca obtuzitate, nereceptivitate. Omul care știe de Dumnezeu nu poate fi prost, oricât de mic i-ar fi IQ-ul.

Trecind peste bucuria de a citi postarea ta, nepriceputule,
sau mai degraba raminind in bucuria postarii tale mangaietoare, pentru mine,
as vrea sa iti zic ceva despre inteligenta, daca nu te superi...:)
Un prost, crede-ma, stie vorbi pe-indelete despre inteligenta!...:)))

Conu Liiceanu, ca un mester versat in ale emisiunilor cu public mut, a mizat bine pe intelesul primar pe care majoritatea telespectatorilor il vor fi dind inteligentei. Acela de insusire cognitiva, fie ea si complexa (sub cupola unui IQ ridicat se pitesc factori care tin si de limbaj si de gandire si de reprezentari si de memorie etc.). A fi inteligent, stie bine maestrul Liiceanu, inseamna pentru noi a fi destept, a sti, a cunoaste. Rationalismul stupid al lumii in care traieste filosoful nu-i e, desigur, strain.

Si totusi, filosoful a lasat deschisa si acceptiunea mai subtila si mai bogata a inteligentei. Aceea de a te lasa pradat, momit si pradat, de instinctul (da!) abandonarii de sine. Prin, poate, interogatie. A te intreba si a intreba poate fi un act al abandonarii de sine. Dar si al unei obraznicii memorabile!
A te deda la cugetare, cu o foame teribila de a reiinoi tot rostul lumii, imi pare un pacat foarte rafinat. Liiceanu il cunoaste, il practica zilnic, sper, il foloseste, inteligent, pentru a trai/pentru a petrece.

Din lumea tainica a inteligentei imi plac mai ales pajii ei: mirarea, cumpanirea (ca delectare sau ca chin), rasul-surasul, indurerarea, suspinul. Si o vointa anume de a ramane cu o foarte subtire fanta a constiintei receptiv la ceea ce (ti) se intampla cu adevarat. Ca si cum ai lasa mereu fereastra intredeschisa, pentru a intra pe acolo, de neinchipuit, un oarecare semn de-al zefirului...
Nu imi plac oamenii care gandesc cu toata fruntea.

[AlinB]

În prealabil postat de CristianR

Asta mă ispitește să-mi arăt curajul și să recunosc: Și eu sunt prost! :)

Dacă mă gândesc, însă, că cei mai deștepți dintre oamenii pe care i-am cunoscut au făcut o astfel de mărturisire, iar mulți dintre proști n-ar recunoaște asta în ruptul capului, mă face să mă gândesc că mă autoinclud - fără a o merita - într-o companie selectă.

Al. Paleologu spunea că orice om, oricât ar fi el de inteligent, este uneori prost; are momentele lui de prostie (poate de inadecvare).

Părintele Galeriu spunea, într-o predică: „Sunt, și eu, un prost ca oricare” - afirmație care, cu un umor involuntar, cred, arată că toți suntem proști; dar poate că aici sensul cuvântului este și cel de „om simplu”, căci pe ei îi desemna în trecut cuvântul „prostime”.

E bine, în orice caz, și e confortabil să pornești de la premisa că ești prost măcar uneori. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, cred că prostia îmi este constitutivă. Este ceea ce mă definește și îmi aparține, este ceea ce sunt prin mine însumi.

Atunci când se întâmplă să nu fiu prost, nu e din cauza mea. Când pricep câte ceva simt imediat că, măcar că am făcut un oarecare efort, nu din puterile mele vine asta, ci e primit în dar. Și așa se explică de ce în Scriptură darul înțelegerii și darul înțelepciunii sunt de la Duhul Sfânt.
Pentru a le primi, însă, trebuie să știi că tu ești un vas gol, adică ești prost. Și a ști asta înseamnă să fii smerit, adică receptiv.

Cu adevărat prost, însă, în sensul rău al cuvântului, ești atunci când refuzi cu orice chip să crezi că ai putea fi vreo clipă prost. Să crezi că știi, că înțelegi, cunoști, că darurile tale native sau îndelung lucrate te-au urcat pe o culme, deasupra altora, infatuându-te, autoadmirându-te și pretinzând ca și ceilalți să te admire - abia atunci ești prost, pentru că atunci, mobilându-ți casa sufletului cu ceea ce consideri ca fiind acumulări proprii, nu mai rămâne în tine niciun loc pentru razele de lumină ale Dumnezeirii.

Nu degeaba spun Părinții că, atunci când vrei să te apropii de Dumnezeu, să-L cunoști în rugăciune, trebuie să te lepezi de tot ceea ce ai acumulat nu atât în sens material, cât lăuntric. Oricât de mare savant sau filosof vei fi devenit, în fața Lui trebuie să uiți totul. Și abia atunci începe adevărata cunoaștere.

Cred că sunt multe înțelesuri ale prostiei și multe feluri de prostie. De asemenea, ea „potențează” în sens negativ trăsăturile cu care se asociază sau le însoțește vrând-nevrând. De exemplu, în privința relației ei cu răutatea, cred că atunci când ești rău ești, totodată, și prost. Pentru că răutatea nu-ți este niciodată profitabilă, distrugând atât victima, cât și pe tine însuți, sufletește vorbind.

Dacă a te recunoaște prost este de dorit, a rămâne prost, însă, este un păcat. Pentru că nu consider prostia ca antonim al inteligenței, ci ca opacizare a spiritului, ca umplere de sine, ca obtuzitate, nereceptivitate. Omul care știe de Dumnezeu nu poate fi prost, oricât de mic i-ar fi IQ-ul.

Frumoasa postare.

As adauga ca nu exista "prostie" si "inteligenta" ca repere absolute.
Comparandu-ne cu oameni, cu situatii de viata, fiecare dintre noi suntem sau am fost mai destepti ca unii dar mai prosti decat altii.

Dar intr-adevar, prostia absoluta este sa nu-ti recunosti limitarile, greselile, sa nu fii dispus sa inveti, pe toate planurile care iti sunt accesibile sau ti se deschid.

Omul care știe de Dumnezeu nu poate fi prost, oricât de mic i-ar fi IQ-ul.

Intr-adevar, logica mantuirii e simpla si oricine poate sa si-o insuseasca atat timp cat e dispus sa o faca.
Si daca ai observat, in ziua de azi, probabil ca cei mai multi care sunt opaci la asta, au o parere destul de buna despre propria inteligenta. Una gresita, evident, dar ..

Cartea Ecclesiastul e minunata! Iata concluzia:

8. Deşertăciunea deşertăciunilor, a zis Ecclesiastul, toate sunt deşertăciuni!
9. Şi pe lângă că Ecclesiastul a fost un înţelept, el a mai învăţat pe popor cunoştinţa şi a cercetat şi a privit cu luare aminte şi a cules multe pilde.
10. Ecclesiastul s-a străduit să găsească sfaturi folositoare şi îndrumări adevărate şi să le scrie întocmai.
11. Cuvintele celor înţelepţi sunt ca boldurile de îmboldit dobitoacele şi ca nişte cuie înfipte şi ascuţite şi sunt date de un Păstor.
12. Şi peste toate acestea, fiul meu, să fii cu luare aminte: scrisul de cărţi este fără sfârşit, iar învăţătura multă este oboseală pentru trup.
13. Iată pe scurt; tot ceea ce ai auzit aceasta este: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui! Acesta este lucru cuvenit fiecărui om.
14. Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele.

http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=18&cap=1

În prealabil postat de AlinB

... fiecare dintre noi suntem sau am fost mai destepti ca unii dar mai prosti decat altii.

Una din acceptiunile prostiei este, da, si aceasta: personalizata, atribuita omului ca intreg. Considram astfel ca x e mai inteligent sau mai destept ca altul, ca unul e geniu, ca altul e idiiot etc. Oamenii au construit scale si scari pentru a masura prostia, inteligenta etc. Oamenii au construit ierarhii, in care unul e culmea prostiei sau regele intelepciunii.
O.K.
Dar cand m-am gandit (in prostia mea) sa propun acest topic, intentia a fost, Alin, sa vorbim mai degraba despre prostie ca fenomen, ca intamplare din viata omului, ca fir din constitutia omului, ca pacat, poate. Ca ipostaza a functionarii fiecaruia, ca dat, poate, al omului dintotdeauna sau macar dupa cadere. Asta ar fi chiar o intrebare, poate: prostia e un fenomen al lumii cazute? Sau, de fapt, e parte si din primii oameni, inainte de pacat. Aveau Adam si Eva potentialul prostiei, in ei? Sau prostia a aparut la ei prin cadere, ca un rod al unei instrainari de conditia dintai, ca un fenomen strain...

E tentant, din pricina cliseelor culturale, sa vedem prostia exclusiv ca pe un lucru negativ. Poate ca asa si este. O intelegem in cadrul cultural al lumii, al religiei, ca pe un lucru de nedorit.
Si totusi prostia poate fi cercetata ca atare, dincolo de tentatia evaluarii ei imediate.

E un fenomen grandios, merita oleaca de consideratie...:)

[florin.oltean75]

În prealabil postat de ahilpterodactil

O.K. Nu se inghesuie nimeni... Fireste, subiectul e incomod, desi dialogul dintre Plesu si Liiceanu ar avea, poate, darul sa ne dea ghes la o palavra... Mi-a placut discutia lor!

*
O sa incep eu, cu o precizare si cu o amintire.
Precizarea e ca subiectul asta m-a interesat, de-a lungul vietii, mai mult, poate, decat oricare altul. Mai intai pentru ca l-am auzit pomenit frecvent (oamenii au des in vedere prostia, indeosebi a celorlalti), apoi pentru ca l-am trait pe pielea mea mai mereu.

Prima carte despre prostie am citit-o in adolescenta, era discursul lui Erasmus spre lauda prostiei. Pe atunci ma interesa elogiul nebuniei si am fost surprins ca Erasmus a tratat-o la pachet cu prostia...
Dar nu asta e amintirea de care ziceam. Ci urmatoarea:
Spre deosebire de multe alte cuvinte, pe acesta tin minte cand l-am descoperit. Anume, intr-o discutie cu tata, la pescuit. Aveam 3-4 ani, era o duminica insorita si tata tocmai insirase unditele si o lanseta pretioasa pe iarba, la doi pasi de lac. Eu, atras brusc de un fluture frumos colorat care zbura pe deasupra noastra, am dat sa-l prind. Si nu doar ca nu l-am prins, dar am calcat si pe undite si apoi am alunecat in apa. Era destul de adinca sub malul acela. Nu stiam sa innot. Tata m-a prins, insa, de mana, cu un reflex uluitor (avea acest dar nemaivazut de mine la altii, de a reactiona corect si prompt in majoritatea situatiilor de viata - o spontaneitate a miscarilor, nu doar trupesti, care ma complexa mereu...) si ma trase din apa. Ajuns pe mal, cu totul buimac si aproape buind in plans, ma trezesc cu intrebarea tatei: "fiul meu, tu esti, oare, prost?"...
Ii vad si azi privirea scormonitoare, albastrul acela care devenise, din nesfarsit in bogatia lui, teribil de sfredelitor... Asa m-a mai privit tata doar pe patul de moarte.
Parca tata voia atunci sa imi ghiceasca viata intreaga si, cum deja simteam, avea o anumita incordare tematoare in privire, ca si cum ar fi detectat acolo un destin pe care nu si l-ar fi dorit niciodata pentru mine... Stia in ce lume m-am nascut, cunostea multime de nuante ale universului prostiei...
Imi amintesc foarte bine ca m-a surprins cuvantul acela. Nu-l mai auzisem sau, poate, nu-i mai dadusem importanta. Acum insa constientizam clar, simteam cu putere ca tata imi vorbise despre ceva rau, foarte periculos, cu totul de nedorit. Era, intr-un fel, ca si cum imi vorbea despre moarte. Despre care deja intelesesem cate ceva, cu o anumita anxietate si neincredere.
Aici insa intelegeam ca nu e de gluma. Parea ceva mai rau chiar decat moartea. Ingrijorarea tatei era atat de evidenta, atat de mare, cu mult mai mare decat atunci cand mi-a vorbit pentru prima oara despre moarte. Atunci fusese senin, imi vorbise cu impacare, ma linistise parca mai degraba decat sa ma tulbure...
Am ramas asadar cu un amestec de teama si repulsie fata de prostie. Cu vremea, aveam sa o cunosc mai bine. Din faptele mele, mai intai.
Dupa cum am descoperit si deliciul inexprimabil de a o invinge in mine, uneori. Sau impresia reconfortanta si amagitoare ca as face-o. Tot mai rar, insa, de-o vreme...

Sa fi fost, de fapt, blestemul fluturelui?

Prostia este mama tuturor relelor.

Mandria nu face exceptie. (Mandria lui Lucifer asisderea)

De aceea, cel mai intelept lucru este sa realizam in ce fel suntem prosti, in ce consta, de fapt, prostia noastra. Ca sa ne putem vindeca.

https://www.youtube.com/watch?v=-F_W_zl61bI
https://www.youtube.com/watch?v=3rRPbBGsR50

Pentru Red Rose, Ptero, si toti ceilalti:

https://www.youtube.com/watch?v=2aJUnltwsqs

https://www.youtube.com/watch?v=uGcsIdGOuZY