Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Totuși omul vrea să se roage, ca să aibă întreaga afecțiune a lui Dumnezeu, toată îmbrățișarea lui Dumnezeu, toată dulceața Lui, toată veselia Duhului lui, tot harul pe Care-L dă Sfântul Duh. Harul Sfântului Duh este o altă vedere cu toate simțurile, pe care o are omul. Însă această vedere în rugăciune o dă bucuria. Când te rogi fără bucurie, atunci nu ajunge la Dumnezeu rugăciunea ta. Melancolia ta, supărarea ta, necazul tău devine o fortăreață întărită, o grădină prin care nu răzbate nici lumina, nici sunetul și nu urcă nimic la Dumnezeu.
Când prin rugăciunea ta, când prin suișurile minții tale vrei să vezi pe Dumnezeul cel viu, vrei să participi cumva la vederile sfinților , la izbânzile îngerilor, când vrei să preguști acelea pe care Dumnezeu le dă tuturor celor ai săi, în special acelora care trăiesc o viață mai duhovnicească. Când vrei să vezi cu ochii sufletului tău pe Dumnezeu, când vrei ca Dumnezeu cel adevărat să devină vederea ta, atunci nu există alt mod decât să te rogi cu bucurie. Astfel dobândești dreptul de a cere vederea lui Dumnezeu. Fără bucurie, orice ceri este egoist. Este o meschinărie care te desparte de Dumnezeu. Și prin urmare, dacă te aude Dumnezeu, atunci vei auzi glasul: „prăpastie mare s-a întărit”[1] între Mine și tine.
Așa cum acel bogat nu putea să se apropie de sânurile lui Avraam, fiindcă „prăpastie mare s-a întărit” între ei tot așa nici Avraam nu putea să-i împlinească cererea lui. Exact așa, oricât de mult s-ar ruga și cel mai bogat, dacă nu are bucurie, nu poate nimic să izbândească. Săracul Lazăr însă plin de mizerie și răni, le are pe toate. Se bucură și cu fărâmiturile pe care reușea să le fure de la câinii stăpânului său[2].
„Vederea în rugăciuni” înseamnă deci: rugăciuni cu bucurie, care dau cele mai înalte trăiri ale inimii. Pentru fiecare dintre ele există o premisă și premisa vederilor este bucuria.
Și continuă: „Și buna dispoziție în trude”. Ar putea spune cineva că osteneala este ceea ce mă lipsește de bună dispoziție. Prin urmare, nu se poate să fii și bucuros și trudit. Când am trudă nu am bucurie. Și totuși zice aici că bucuria este „buna dispoziție în trude”. Ce înseamnă bună dispoziție? Înseamnă bucurie, dulceață, transformare, deplina satisfacție a inimii, euforia în inimă, schimbarea a toate. „Buna dispoziție în trude”. Truda sunt ostenelile și luptele pe care le facem cu inima noastră, sunt ostenelile și luptele pe care ni le dă Dumnezeu. Dar bucuria transformă această stare a ostenelilor într-o bună dispoziție. Și așa îl vezi pe mucenic că trăiește bucuria lui. Îl vânează, îl lovesc, îl biciuiesc este totuși atât de bucuros, fiindcă i s-a dat ceea ce avea deja și i-a prisosit ceea ce căuta[3]. Avea bucurie, și i-a dat Dumnezeu mai mare bucurie și mai mult încă, voioșie, veselie.
Bucuria este încă, zice, „podoaba călugăriei”. Ce înseamnă podoabă? Podoaba este ceva pe care-o pui, pe care o atașezi pe un trup, un altoi, unirea celor doi în una. Ramura pe care o pui într-un copac nu mai poți apoi să o scoți, fiindcă aceasta a devenit una cu copacul, s-a asimilat, odrăslește o mlădiță și dă rod.
Viața duhovnicească este deci congruența a doi factori: al renunțării, adică al predării noastre lui Hristos și al bucuriei, care este consecința încrederii noastre în Dumnezeu, consecința înțelegerii și simțirii că Hristos S-a răstignit pentru mine, că Hristos mi-a pregătit sălașuri veșnice, că Hristos mi-a pregătit frumusețe în cer. Și cum spuneam, bucuria izvorăște din siguranța lui Dumnezeu, adică din trăirea unirii cu Hristos și cu ceilalți oameni.
Omul fără bucurie este despărțit de Hristos.
Orice ai face, ba încă și pocăința ta și dragostea ta nu sunt adevărate dacă nu ești bucuros. Zici că mă iubești și în altă zi în care eu plec, tu te mâhnești și plângi. Dragostea ta este un egoism dezmățat, dragostea ta este o furtună a persoanei tale, dragostea ta este o înălțare a idolului tău, o înșelare.
Nu este cu putință de asemenea să spui că eu postesc, când postul tău nu îți dă bucurie. Nu este cu putință să spui că eu îl iubesc pe sărac și îi dau un obol, în ceasul în care, dându-i obolul, inima ta nu simte întreagă bucuria aceea. Când ai bucurie, atunci orice faptă este adevărat. Și prin urmare relația ta cu Dumnezeu și lepădarea ta de toate depinde de bucurie.
(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre Viață. Cuvânt despre nădejde,Indiktos Atena, 2005)

[cristiboss56]

Adevărul ne eliberează de legăturile minciunii şi amăgirii… Duhul lui Hristos ne-a unit şi suntem toţi ca unul. Să ne rugăm pentru ceilalţi, ca să ne întreţinem unul pe altul cu dragostea şi cu unirea sufletească a lui Hristos. Să avem iubire unul către celălalt, să ne îngăduim unul pe altul, căci faptele noastre de multe ori nu sunt făcute cu grijă. Lui Hristos îi pare rău pentru noi şi nu ne părăseşte, dar îndepărtează harul Său de la noi, pentru ca omul să se cuminţească şi să înţeleagă că a greşit şi să se întoarcă prin pocăinţă pe calea dreaptă, pentru ca iubirea binecuvântată a lui Hristos să revină. Hristos este mângâierea şi izbăvirea noastră.
Fără învăţăturile Evangheliei nu avem călăuză, nu avem busolă, nu avem nimic, nu ne putem mântui.
Aici, la mănăstire, am venit ca la un cabinet medical, am venit să ne facem bine, nu să ne îmbolnăvim mai rău. La spital, bolnavii se ajută unul pe altul, se compătimesc, îi uneşte durerea. Pe noi de ce nu ne leagă dragostea lui Dumnezeu? Am venit aici să facem sacrificii unul pentru altul. Fără dragoste nu putem face nimic. Iubire desăvârşită are acela care se vinde pentru aproapele său.
Cine este sârguincios în a face ascultare este plăcut părintelui său, ia lecţiile cele mai înalte şi merge la facultate. Când ne facem plăcuţi părintelui, ne facem plăcuţi lui Dumnezeu.
Pentru Hristos facem ascultare, nu pentru om, ascultarea merge la Dumnezeu prin părintele nostru.
Unde există ordine şi pace, acolo este şi Dumnezeu; unde este dezordine, acolo este şi tulburare sufletească; iar unde este tulburare sufletească, acolo este şi diavolul.
Când există rugăciunea părintelui, există ocrotire şi binecuvântare şi atunci omul sporeşte. De aceea nu trebuie să facem lucrurile cu neorânduială şi după bunul nostru plac, căci acestea nu ne sunt de folos pe calea duhovnicească.
Apostolii şi toţi oamenii sfinţi au aşezat tot adevărul evanghelic pe credinţa şi neprihănirea vieţii. Nu poate exista viaţă creştină dacă nu există neprihănire. De aceea fiecare dintre noi să rămână la cele pe care i le-a hărăzit Dumnezeu. Unul este în preoţie, altul în viaţa de familie, altul în altă parte. Acolo unde l-a aşezat pe fiecare Dumnezeu, acolo să rămână şi să se nevoiască, ca să-L mulţumească pe Dumnezeu.
Când Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, îl facem pe Dumnezeu să ne dea mai multe… Lui Dumnezeu nu-i place atunci când cârtim.
Câţi în această lume au răbdat chinurile oamenilor, câţi au fost învinuiţi şi defăimaţi, înjuraţi şi îndureraţi, câţi au suferit de boli şi de alte răutăţi, ridicându-şi crucea lor, au după aceea dreptul de a cere învierea. De aceea îngăduie Dumnezeu să ridicăm crucea şi să îndurăm suferinţe, ca să căpătăm dreptul de a învia. Nu ridicăm crucea? Atunci să nu aşteptăm înviere.
Bunul Dumnezeu, ca să nu rămânem şi noi fără înviere, ne dă să ridicăm câte o cruce, pentru folosul veşnic al sufletului nostru.
Eforturile întru Dumnezeu au mare răsplată şi îl învrednicesc pe om să primească slavă şi cinste de la Dumnezeu.
Neprihănirea are mare căutare la Dumnezeu. E nevoie de luptă trupească şi sufletească. Să stăpânim bine gândurile noastre.
Când inima noastră este curată, gura noastră nu va rosti vorbe rele. Când inima noastră este curată, frumoasă şi înmiresmată, frumuseţe şi mireasmă va împrăştia.
Să cugetăm mereu la ultima zi din viaţa noastră, la ultimele clipe; astfel nu vom mai păcătui.
Diavolul întinde curse zi şi noapte, sapă tranşee, adună materiale de luptă, şi noi facem învoială cu acest vrăjmaş?
Diavolul este uneltitor şi viclean; zi şi noapte e grăbit, se grăbeşte să ucidă sufletul nostru; duhul viclean conlucrează cu alt duh viclean, ca să distrugă sufletul, şi noi suntem nepăsători de mântuirea sufletului nostru, în vreme ce ar trebui să ne grăbim; vrăjmaşul se străduieşte să ne mănânce timpul, zilele, lunile şi anii noştri, până ce ajungem la moarte şi atunci ne va spune: “ai făcut asta, ai făcut-o pe cealaltă“, iar conştiinţa va fi nevoită atunci să aprobe; dar dacă toate acestea sunt minciuni, dacă am ţinut legea, dacă am făcut ascultare, atunci diavolii nu ne vor putea face nimic cu învinuirile lor mincinoase. Noi, când vedem cursele satanei, închidem ochii şi mergem într-acolo; vrăjmaşul încearcă să ne convingă de lucruri neîntemeiate şi mincinoase. Şi în timp ce diavolul are putere să ne prindă în mrejele sale, de cealaltă parte, noi Îl avem pe Iisus Hristos, călăuza noastră, Care luptă împreună cu noi prin harul Său, prin îngerii Săi, prin Biserica Sa.
”Despre credință și mântuire”, Efrem Athonitul

[cristiboss56]

F ericit cel ce, luminându-și ochii inimii, Îl vede în sine întotdeauna pe Domnul ca în oglindă, că va primi ușurare de patimi și de gândurile viclene.
Fericit cel ce iubește cuvintele cele frumoase și bune și urăște cuvintele de rușine și stricătoare, că nu va cădea în robia celui viclean.
Fericit cel ce-și zidește aproapele cu frica de Dumnezeu și nu amăgește sufletul său, temându-se în tot ceasul de toiagul din fier al Păstorului Celui Mare.
Fericit cel ce ascultă de aproapele său așa cum place lui Dumnezeu și rabdă cu recunoștință necazurile, că va fi încununat, făcându-se mărturisitor în Domnul.
Fericit cel ce iubește înfrânarea cea cu dreaptă socotință, care nu va fi supus osândei pentru pântecele său, ca un iubitor de plăceri și un necurat, că va fi mărit în Domnul.
Fericit cel ce nu se îmbată de vin, ci totdeauna se veselește de aducerea-aminte de Domnul, de Care se veselesc necurmat toți Sfinții.
Fericit cel ce își iconomisește averea așa cum place lui Dumnezeu, că nu va fi osândit de Mântuitorul ca un iubitor de arginți și nemilostiv către aproapele său.
Fericit cel ce are trezvie în rugăciune, în citirea cuvântului lui Dumnezeu și în faptele cele bune, că se va lumina și nu va adormi întru moarte.
Fericit cel ce s-a făcut minunată mreajă duhovnicească și pe mulți i-a vânat Stăpânului Celui Bun, că Domnul îl va lăuda pe el foarte.
Fericit cel ce s-a făcut minunată pildă pentru aproapele și nu a rănit conștiința semenilor cu fapte netrebnice, că va fi binecuvântat în Domnul.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul )

[cristiboss56]

Rugăciunea, fiind pricinuitoarea primirii depline a harului, este prin aceasta pricinuitoarea tămăduirii omului şi a întoarcerii sale întru sănătate.
Prin ea, omul I se adresează lui Hristos - Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, pentru a primi de la El vindecarea de toată răutatea. Numai Dumnezeu singur este ajutorul și sprijinitorul său. „Ştim - spune Sfântul Varsanufie, că cei bolnavi au nevoie totdeauna de doctor şi de leacurile de la el (...) De aceea şi proorocul strigă, zicând: „Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă în neam şi în neam”. Iar dacă El este scăparea noastră, să ne aducem aminte că zice: „Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău, şi te voi izbăvi”.
Ca răspuns la rugăciunea sa, omul primeşte de la Hristos leacurile potrivit stării sale şi izbăvirea de boală. De aceea, nu este de mirare că Sfinţii Părinţi socotesc rugăciunea ca lin leac deosebit de puternic şi folositor. „Rugaciunea este doctorie”, scrie Sfântul loan Gură de Aur şi încă: „Rugăciunea este leacul mântuirii”; „este izbăvirea noastră, doctoria sufletului şi leac pentru relele lui”; „puterea rugăciunii (...) vindecă bolile”.
(Jean Claude Larchet )

[cristiboss56]

În ispite, împotriveşte-te cu smerenie, precum scriu şi spun Sfinţii Părinţi, iar dacă se întâmplă să cazi, ridică-te şi cunoaşte că pentru mândria ta te ispiteşti de acestea. Aleargă la prihănirea de sine şi la smerenie, iar nu afară din chilie. Dacă monahul nu va fi încercat prin diferite ispite şi scârbe, nu va putea cunoaşte neputinţa sa şi nu se va smeri.
Scrii că vezi înlăuntrul tău patimi şi neputinţe sufleteşti pe care nu le văzusei înainte şi că nu te poţi slobozi şi desprinde de ele. Asupra celui care începe să meargă pe calea vieţii duhovniceşti şi războiul duhovnicesc se ridică mai nemilos şi, dacă nu putem să ieşim îndată biruitori, să nu ne mâhnim şi să nu ne necăjim, ci, văzând neputinţele noastre, să ne smerim şi să aducem Domnului pocăinţă. Primejdios este atunci când îţi vei vedea îndreptările sau virtuţile, ceea ce este semn vădit de înşelare şi cădere de la Dumnezeu. Înaintea Lui, mai plăcut este un păcătos cu pocăinţă, decât un drept cu mândrie. (Sfântul Cuvios Macarie de la Optina)

[cristiboss56]

Mult mă rănesc când văd monahi care actionează omeneşte, iar nu cu rugăciunea, spre a mijloci la Dumnezeu în lucrurile greu de izbutit omeneşte. Dumnezeu le poate aranja pe toate. Când cineva face o lucrare duhovnicească în chip corect, atunci chiar şi cu rugăciunea poate zidi mănăstiri, le poate înzestra cu toate cele absolut necesare şi poate ajuta toată lumea. Nu este trebuinţă nici măcar să lucreze, ci ajunge numai să se roage. Monahul trebuie să încerce să nu aibă dureri de cap pentru cutare sau cutare greutate, fie a sa personală, fie a unui semen de-al său, fie privind situaţia generală, ci să alerge la rugăciune şi să trimită multe puteri dumnezeieşti prin mijlocirea lui Dumnezeu. De altfel, aceasta este lucrarea monahului, iar dacă monahul n-a înţeles-o, viaţa lui nu are nici un sens.
De aceea, să ştie că orice nelinişte a sa, care îl sileşte să caute cu chinuială şi durere de cap soluţii omeneşti la diferite probleme, este de la diavolul. Atunci când vedeţi că vă preocupă lucruri pentru care, omeneşte, nu există rezolvare şi nu le încredinţaţi lui Dumnezeu, să ştiţi că aceasta este o măiestrie a diavolului, ca să lăsaţi rugăciunea prin care Dumnezeu poate trimite nu numai, simplu, putere dumnezeiască, ci puteri dumnezeieşti . Ajutorul adus de rugăciune nu este un simplu ajutor dumnezeiesc, ci o minune a lui Dumnezeu. Dar, din clipa în care începem să ne neliniştim, Îl împiedicăm pe Dumnezeu să intervină. Punem logica înainte, iar nu pe Dumnezeu şi voia Sa cea dumnezeiască, lucru care ne-ar îndreptăţi să primim ajutorul dumnezeiesc. Diavolul încearcă, furând cu măiestrie dragostea monahului, să-l ţină într-o dragoste lumească, într-o înfruntare lumească a lucrurilor şi într-o slujire lumească a semenului său. În timp ce el, ca monah, are posibilitatea să se mişte în spaţiul lui propriu, în spe*cialitatea sa de transmisionist, pentru că aceasta este şi ascultarea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Toate celelalte, pe care le facem prin străduinţe omeneşti, sunt pe un plan inferior.
De aceea, este mai bine ca monahul să ajute pe ceilalţi cu rugăciunea sa, decât cu cuvintele sale. Dacă nu are puterea să oprească pe cineva care face rău, să-l ajute, de departe, cu rugăciunea, pentru că altfel se poate chiar vătăma. O rugăciune bună, făcută din inimă, are mai multă putere decât mii de cuvinte, atunci când ceilalţi nu ascultă de cuvinte .
Cu toate că unii spun că ajut lumea care vine şi mă află, eu văd însă că mai eficace slujesc lumea citind o oră şi jumătate la Psaltire . Cealaltă lucrare o văd ca o recreaţie, adică să-şi spună sărmanii durerea lor, iar eu să le dau un sfat. De aceea nu socot că-i ajut prea mult slujindu-i astfel. Rugăciunea este cea care ajută. Dacă tot timpul meu l-aş fi dat rugăciunii, aş fi ajutat mai mult lumea. Să spunem că văd, pe zi, 200 de oameni. Oare numai 200 de necăjiţi există în lume? Dacă n-aş vedea pe nimeni şi m-aş ruga pentru toată lumea, atunci aş primi toată lumea. De aceea spun lumii: „Eu vreau să vorbesc lui Dumnezeu despre voi, iar nu vouă despre Dumnezeu. Aceasta este mai bine pentru voi, dar nu mă înţelegeţi”.
Să nu neglijăm rugăciunea în aceşti ani grei, căci ea este o asigurare, este comuniunea cu Dumnezeu. Aţi văzut ce spune Avva Isaac? „Dumnezeu nu ne va întreba pentru ce n-am făcut rugăciune, ci de ce n-am avut legătură cu Hristos şi ne-a chinuit diavolul” (Sfântul Isaac Sirul, „Cuvinte ascetice”, Cuvântul 42, p. 219).
(Cuviosul Paisie Aghioritul )

[cristiboss56]

Un frate care a păcătuit a mers la un Sfânt Părinte şi l-a întrebat ce trebuie să facă: „Ai căzut? Ridică-te!”, i-a spus acesta. „M-am ridicat, dar am păcătuit din nou”, i-a răspuns omul.
„Nu-i nimic, i-a spus părintele, te ridici din nou...! Clipa finală trebuie să te găsească, fie ridicându-te, fie căzând, dar în luptă cu tine însuţi şi cu ispitele. Numai aşa găseşti calea spre rai”.
(Părintele Iustin Pârvu )