Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Sfânta Spovedanie, făcută regulat, cu căinţă şi canon, ne aduce iertare şi dezlegarea tuturor păcatelor de la Botez până la ultima mărturisire.
Sfânta Spovedanie ne împărtăşeşte harul Duhului Sfânt şi ne împacă din nou cu Hristos, pe Care Îl mâniem cu păcatele noastre.
Sfânta Spovedanie ne aduce lacrimi, căinţă, smerenie şi putere de sus să punem început de viaţă duhovnicească.
Sfânta Spovedanie ne face vrednici, prin mila lui Dumnezeu, de Sfânta Împărtăşanie, care este însuşi Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.
Sfânta Spovedanie, unită cu Sfânta Împărtăşanie, ne întăresc in credinţă, ne dau deplină nădejde de mântuire şi ne fac lăcaş al Prea Sfintei Treimi. Şi ce altă bucurie este mai mare ca aceasta?
(Arhimandrit Ioanichie Bălan )

[cristiboss56]

Să vă împodobiţi cu iubire. Iată temelia tu*turor virtuţilor. Când există iubire, nu există mânie, nici furie, nici strigăt de disperare, nici hulă, ci toate au dispărut (din „Omilia a XVII-a la Epistola către Efeseni”).
Nu există, într-adevăr nu există nici un păcat care să nu fie distrus de puterea iubirii! Fiindcă mult mai uşor îi este lemnului să se opună focului, decât firii păcatului să se opună puterii iubirii (din „Omilia a IV-a la Epistola I către Tesaloniceni”).
Iubirea îi face buni pe oameni, şi cu adevă*rat îi face buni. Ce este, deci, desfrânarea? Nu este cu putinţă ca cineva să iubească şi în acelaşi timp să şi desfrâneze! Fiindcă, bineînţeles, din lipsa de iubire se întâmplă acest lucru. Iubirea şi pe aceasta poate să o înfrâneze. Pentru că dacă cineva iubeşte pe desfrânată, va încerca şi pe aceasta să o îndepă*rteze de ceilalţi bărbaţi, pentru ca aceasta să nu cadă în păcat. Aşadar, ca cineva să desfrâneze cu desfrânata este însuşirea celui care o urăşte peste măsură pe aceasta, dar ca să o îndepărteze pe aceasta de la fapta cea dezgustătoare este însuşire a celui care cu adevărat iubeşte (din „Omilia a IV-a la Epis*tola I către Tesaloniceni”).
(Sfântul Ioan Gură de Aur )

[cristiboss56]

Si cu cât omul se apropie de Dumnezeu prin punerea înainte (rugăciune), cu atât şi Dumnezeu se apropie de om prin Har, şi nu-şi ridică Dumnezeu Harul de la om din pricina smereniei lui mari; căci omul, ca văduva, neîncetat strigă către judecător, să i se facă dreptate, şi izbăvire de pârâşii lui. Iată de ce Dumnezeu Preamilostivul opreşte Harul de la om, ca să-i dea lui pricină, să se apropie omul de Dânsul, şi pentru trebuinţele lui, să rămână omul lângă izvorul folosinţii. Şi dintre cereri, pe unele i le împlineşte Dumnezeu curând, pe acelea, prin care cere lucruri fără de care omul nu se poate mântui; iar pe altele nu i le împlineşte. În unele împrejurări goneşte Dumnezeu de la om pârjolul vrăjmaşului; iar în altele, îngăduie să fie ispitit, pentru ca ispitirea aceasta să-i fie omului o pricină a apropierii de Dumnezeu, precum am spus mai-nainte, şi ca să se obişnuiască şi să fie priceput în ispite. (...) Pentru că dreptul, care nu-şi cunoaşte neputinţa, umblă pe ascuţiş de spadă şi nu-i de fel departe de prăbuşire şi de stricătorul leu, adică de dracul mândriei. Şi iarăşi, cel ce nu-şi cunoaşte slăbiciunea lipsit este de smerenie; iar cel fără de smerenie lipsit este de desăvârşire; iar cel nedesăvârşit totdeauna se teme. Fiindcă cetatea lui n-are la temelie stâlpii (drugii) de fier, nici pragul de aramă al smereniei. Iară smerenia n-o poate dobândi, decât numai prin mijloacele ei, care de obicei zdrobesc inima şi gonesc gândurile părerii. De aceea, adesea află vrăjmaşul pricină, să abată pe om din cale. Căci fără smerenie lucrul omului nu se poate săvârşi. Şi pecetea duhului nu-i pusă pe actul lui de libertate, şi rob este până în clipa de faţă, şi mereu lucrează, însă numai de frică. Fiindcă fapta nimănui fără smerenie nu se-ndreptează, şi nu învaţă nimeni fără să fie ispitit, iar fără învăţătură (paideia) nu ajunge nimeni la smerenie.
Iată de ce îngăduie Domnul asupra sfinţilor pricini de smerenie şi de zdrobire a inimii prin îndurerată rugăciune, pentru ca aceia ce-L iubesc pe El să se apropie de El prin smerenie. Și de multe ori îi înspăimântă cu patimile firii, şi prin alunecări spre gânduri ruşinoase şi necurate, şi alteori îi lasă să fie dispreţuiţi, şi ocărâţi, şi pălmuiţi de oameni; câteodată îi îngrozeşte prin bolile şi prin neputinţele trupului; altădată, prin sărăcie şi prin lipsa celor de trebuinţă. Și câteodată îi înspăimântă prin durerile cumplitei frici, prin părăsire, prin lupta pe faţă cu dracii, prin care de obicei îi înspăimântă, şi altădată prin altfel de lucruri înfricoşate.
Şi toate acestea se fac pentru ca să aibă oamenii pricini de a se smeri şi pentru ca să nu cadă în dormitarea trândăviei; se mai fac acestea fie pentru că nevoitorul zace bolnav, fie ca să trezească pe om la teama vieţii viitoare. Și astfel oamenii, vrând-nevrând, se folosesc din ispite.
(Sfântul Isaac Sirul )

[cristiboss56]

Părinte Vasile, dacă aveţi bunăvoinţa de a ne spune, de vreme ce am văzut că este nevoie ca părinţii să îi informeze primii pe copii în privinţa sexualităţii, care dintre cei doi părinţi trebuie să-şi asume această răspundere? Şi de la ce vârstă este copilul pregătit să primească o asemenea informare?

Întâi de toate, educaţia sexuală nu este ceva care se face la rece, pe nepusă masă, cum am zice: „hai copile să vorbim despre sexualitate”. De obicei se face în forma pe care însuşi copilul o dă şi care poate diferi în funcţie de vârsta şi de temperamentul lui. Acum, cine o face? În principiu, părintele care este întrebat. Adică nu este bine să se eschiveze şi să paseze tema celuilalt părinte. Este o temă la care fiecare părinte este capabil să răspundă cele ce sunt necesare.
Desigur, copiii obişnuiesc să se adreseze părintelui de acelaşi sex cu ei, mai ales când cresc şi ajung la adolescenţă. Pot însă întreba pe oricare dintre părinţi. Dacă există multe întrebări la care ne este greu să răspundem, putem cultiva ideea ca băiatul să vorbească mai amănunţit cu tatăl, iar fata cu mama, dar asta nu cu tendinţa de a evita noi înşine dialogul.
Care ar putea fi întrebările? Depinde de vârstă. Copiii cei mici întreabă despre diferenţele anatomice pe care le observă la fraţii de alt sex. Copiii mai mari, dar rămânem la vârsta copilăriei, pot întreba de ce există aceste diferenţe anatomice. Aici explicăm că aceste diferenţe vor ajuta mai târziu bărbatul şi femeia să dobândească copii. Un principiu de bază este să răspundem copilului la ce ne-a întrebat, nici mai mult, nici mai puţin.
(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, traducere de Pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 67-68)

[cristiboss56]

De fiecare dată când vrei să mergi la biserică, să fii consecvent la cele ce ne îndeamnă credința noastră, să ai grijă să nu uiți că mergi la palatul însuflețit al Celui Preaînalt. Acolo este Tronul lui Dumnezeu. Acolo răsună neîncetat imnul îngeresc: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot!... Așadar, ai grijă cum mergi la biserică și cum intri în ea! Ai grijă ca sufletul tău să fie curățat de minciună, de ură, de dușmănii și răutăți, de dorințe spurcate. Să porți haine simple și umile - nu excentrice și nu potrivite întâlnirilor lumești. Să intri în biserică cu frică de Dumnezeu, cu smerenie, cu iubire. Dacă vei merge în acest fel, să știi că ești fericit și chiar foarte fericit și în viața aceasta pământească. Și vei fi încă mai fericit și foarte fericit în viața cea veșnică!
Sfantul Maxim Grecul

[cristiboss56]

Cum se desfăşoară o spovedanie corectă? Omul îşi mărturiseşte păcatele sau preotul îl întreabă? Sau şi una şi cealaltă? Şi una şi cealaltă, desigur. Cei care au exerciţiul spovedaniei, ştiu ce să spună. Se analizează, îşi scrutează lăuntrul, îşi semnalizează căderile care îi chinuie şi îi apasă, şi atunci le mărturisesc. Funcţia preotului este să-l ajute, să-l întrebe: „...dar în problema cutare cum stai? Dar relaţia cu ceilalţi cum merge?”Însă cea mai importantă misiune a preotului este să-l ajute să înţeleagă izvorul căderii, cauza sufletească, partea mai ascunsă.
(Pr. prof. dr. Constantin Coman )

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Casian zice că nu avem voie să ne mâniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mânia întunecă mintea. Aşa cum beţia întunecă mintea, tot aşa şi mânia întunecă mintea. Când eşti gâlcevitor, când eşti pornit, nu te mai gândeşti la ce ar trebui să te gândeşti, ci ai un fel de întunecare de minte. Şi face o comparaţie Sfântul Ioan Casian spunând că aşa cum dacă îţi pui pe ochi o foiţă de plumb sau de aur, e tot atâta, că tot nu vezi, tot aşa şi când te mânii şi pentru pricini drepte şi pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine, pentru că nu ai limpezime de minte. Şi soluţia lui când e vorba despre mânie este aceasta: să nu te mânii nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte. De altfel, dacă dizolvi pricinile mâniei, la mânie nu mai ajungi. În Antologia Sanscrită se spune: „Mânia în oamenii cei buni se naşte moartă, se topeşte. În cei cuminţi un ceas trăieşte. În semidoct trăieşte lung: cinci ani în proştii cei din gloată, iar în mişei viaţa toată”. Mânia de fapt are multe chipuri, are multe manifestări. Sfântul Ioan Scărarul, scriind despre mânie în cartea sa numită Scara, zice aşa: „Să legăm mânia cu lanţurile blândeţii, s-o lovim cu îndelungă-răbdarea, s-o aducem în faţa minţii la judecată şi la cercetare şi să zicem: Spune-ne nouă, patimă nebună şi neruşinată, cine este tatăl tău, cum se numeşte mama ta, care sunt fiii tăi, cine ţi se împotriveşte şi cine te nimiceşte cu totul?. Şi mânia răspunde: Tatăl meu este îngâmfarea – adică mândria, de obicei mânia e legată cu mândria (Sfântul Marcu Ascetul, în scrierea sa „Epistola către Nicolae Monahul” pe care o găsim în Filocalie în volumul I, spune: „Copacul mâniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mândriei”); deci totdeauna între mândrie şi mânie este o legătură; bineînţeles că poate să aibă şi alte pricini mânia, o să vedem îndată ce mai spune Sfântul Ioan Scărarul: zice – şi mame am mai multe: iubirea de avere, iubirea de plăcere, uneori patima desfrânării şi alteori patima îmbuibării”.

Trebuie să ne fie ruşine când suntem porniţi spre mânie. În vremea noastră se foloseşte o expresie care vrea să îndulcească lucrurile, şi anume, nu se spune despre cineva că e rău sau mânios, ci de obicei se spune că-i nervos. Să ştiţi că cei vechi nu ştiau de nervozitate, ci ştiau numai de mânie şi de răutate.
(Arhimandritul Teofil Părăian )