Pr. Arsenie Boca - Canonizare după Sfinții Părinți?

[Dr. Victor Ardeleanu]

În prealabil postat de Ovidiu b.

O unguroaică – Florescu Csilla Gyöngyvér
Nu l-am cunoscut personal, dar când am ajuns la mormântul lui, și am îngenuncheat… Parcă-l cunoșteam. Parcă era rudă cu mine. Asta am simțit.

Iată ce ne învață Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul:
„Simțirea trupului este lemnul cunoștinței binelui și răului.
Căci în ea se află adevărata pornire nerațională, de care omul a luat poruncă dumnezeiască să nu se atingă cu încercarea prin faptă. [însă] nu a păzit-o.”[...]
„Când (simțurile) nu primesc simțirea lucrurilor, se va câștiga biruința fără luptă” (Cuvântul 44, p. 230). [...]
23.
Casa cea gândită a sufletului trebuie să aibă și portar
Ia aminte să ai și un portar care să păzească această casă, însă nu vreo femeie - adică simțirea cea smerită * (*Cu sensul de „slabă”). sau înțelegerea cea neputincioasă după cum avea Ievoste și pentru aceasta a fost omorât; ci gândul cel viteaz și atent, după cum filosofează dumnezeiescul Nil [...]
Iar Sfântul Talasie zice: „Semnul că mintea se îndeletnicește cu cele inteligibile ÎI avem în aceea că disprețuiește toate cele ce desfătează simțirea” (FR 4, Cuviosul Talasie Libianul și Africanul, Suta a doua, cap. 45, p. 27). [...]
Astfel, mai întâi [să vină] la simțirea și la bizuirea [atât] pe această zidire văzută [materialnică], cât și pe dumnezeiasca Scriptură. în al doilea rând, de la această simțire să fie dusă de mână de către povățuirea rațională la înțelepciunea, bunătatea, puterea, darul, dulceața, precum și la celelalte lucrări și slujiri ale Ziditorului care se văd- în zidiri și în Scriptură. Iar în al treilea rând, cu aripile lucrării celei înțelegătoare, atât cât este cu putință, să se suie de la aceste lucrări și slujiri ale Lui la cunoașterea și privirea însăși a Ziditorului [acestor] creații și a Dătătorului dumnezeieștii Scripturi, Care face niște lucrări ca acestea. [...]
Ți-ai păzit simțurile tale cele din afară ca să nu-și dobândească dulcețile cele simțite; ți-ai păzit simțirea cea din afară a nălucirii [închipuirii] ca să nu-și închipuiască chipurile cele pătimașe și ți-ai păzit mintea și inima ta de patimi și de gândurile cele pătimașe. Să asculți acum care sunt dulcețile duhovnicești și care ale minții, pentru care am zis la început.
Șase sunt locurile dulceților celor duhovnicești
Șase socotesc că sunt cele mai importante izvoare, locuri și materii din care se nasc și ies dulcețile minții:
1. Lucrarea dumnezeieștilor porunci și împlinirea voii celei dumnezeiești;
2. Câștigarea faptelor bune care îndumnezeiesc;
3. Cuvintele dumnezeieștilor Scripturi;
4. Rațiunile zidirilor;
5. Rațiunile iconomiei celei în trup a Domnului;
6. Privirea la cele ce sunt și la săvârșirile lui Dumnezeu [la creația lui Dumnezeu].
Să vedem ce ne învață despre lupta, supunerea, convertirea, folosirea și încetarea simțirii de către minte prin lucrarea de pocăință Sfântul Cuvios Talasie Libianul și Africanul, izvorâtorul de mir:
40. Vederea [contemplarea] celor supuse simțurilor este o lucrare comună a minții și a simțirii. Dar cunoștința celor inteligibile este numai a minții
41. Este cu neputință minții să se îndeletnicească cu cele inteligibile, de nu va tăia afecțiunea fată de simțire și față de cele supuse simțurilor.
42. Simțirea e dusă de o împătimire firească spre cele supuse simțurilor și fiind atrasă de acelea trage după sine și mintea.
43. Încovoaie simțirea spre slujirea minții și nu-i da vreme ca să o tragă ea pe aceea spre sine.
44. Când se întâmplă ca mintea să se îndeletnicească cu cele supuse simțurilor, atrage simțirea la ea, ridicând în minte cele ce stau în față.1
45. Semnul că mintea se îndeletnicește cu cele inteligibile îl avem în aceea că disprețuiește toate cele ce desfătează simțirea.
46. Când mintea e deschisă spre vederea celor inteligibile, are față de ele o plăcere cu anevoie de pierdut.
47. Când mintea se îmbogățește de cunoștința Unității, a pus cu totul stăpânire și pe simțire.
48. Împiedică-ți mintea să se învârtească în jurul celor supuse simțurilor, ca să nu-și rodească prin ele plăceri și întristări.
49. Cele cu cari se îndeletnicește mintea întru cele dumnezeiești, își fac și din partea pătimitoare [pasională, afectivă] armă dumnezeiască. (Vezi și Maxim Mărturisitorul, Ambigua. P, G. 91, 1113.)
50. Este cu neputință minții să se pătrundă de cunoștință,1 de nu-și va fi apropiat mai înainte partea pasională din sine prin virtuțile sale.
51. Mintea se face străină de cele ale lumii, atunci când își taie orice afecțiune față de simțire.
52. De firea părții raționale a sufletului ține să se îndeletnicească cu cunoștința lui Dumnezeu; iar de a celei pasionale, să îmbrățișeze dragostea și înfrânarea.
53. Este cu neputință minții să zăbovească la un lucru supus simțurilor, dacă n’a câștigat o patima față de el.
54. Minte desăvârșită este aceea care sa îmbibat de cunoștință; iar suflet desăvârșit este acela care sa țesut cu virtuțile.
55. Afecțiunea minții față de simțire o face roabă plăcerilor trupului.
56. Mintea e clintită din locul cunoștinței, când partea pasională [afectivă] a sufletului iese din virtuțile sale.
57. Am luat putere să ne facem fii ai lui Dumnezeu. Dar nu ne vom face, de nu ne vom dezbrăca de patimi.
58. Nimenea să nu-și închipuie că a ajuns fiu al lui Dumnezeu în chip actual, dacă nu a dobândit încă în sine trăsăturile dumnezeiești. [...]
5. Gândului rău îi premerge patima. Iar pricina patimii este simțirea [percepția prin simțuri], precum pricina relei întrebuințări a acesteia este mintea.
6. Încuie simțirea și războiește închipuirea [prejudecata]; și dezrădăcinează patimile cu armele poruncilor. [...]
83. Pricinile gândurilor rele sunt păcatele; a păcatelor, neascultarea; a neascultării, înșelăciunea simțirii; iar a înșelăciunii acesteia, negrija minții de a o păzi pe aceasta.

[Dr. Victor Ardeleanu]

În prealabil postat de Ovidiu b.

O unguroaică [...] Parcă era rudă cu mine. Asta am simțit.

Ca o concluzie adâncă despre acest subiect, iată ce ne spune Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul, părintele duhovnicesc al Sfântului Cuvios Talasie și dumnezeiescul învățător al Ortodocșilor:
Cum și cîte sînt mișcările sufletului.
Diferite înțelesuri ale dualității materiale depășite de sfinți-, și care este unitatea în Treime (Sfîntul Grigorie de Nazianz, Cuv. III, Despre pace, cap. 8 ; P.G. 35, 1166).
Iar prin ceea ce spune că sfinții s-au ridicat mai presus de doimea materială, pentru unimea cugetată din Treime, bănuiesc că arată ridicarea lor peste materie și formă, din care constau corpurile, sau peste trup și materie despre care, depășindu-le, a spus că s-au unit cu Dumnezeu și s-au învrednicit să se împreune cu lumina preacurată. Aceasta înseamnă că au lepădat afecțiunea sufletului față de trup și prin trup față de materie, sau, vorbind în general, toată mișcarea simțitoare față de natura sensibilă familiară și au îmbrățișat sincer numai dorința de Dumnezeu, pentru unimea cugetată în Treime, cum am spus înainte. Căci cunoscând că sufletul stă la mijloc între Dumnezeu și materie, având puterile care îl unesc cu amândouă, adică mintea cu Dumnezeu și simțirea cu materia, simțirea față de cele sensibile prin relația activă au lepădat-o cu desăvârșire din dispoziția lui și prin mintea singură s-au familiarizat negrăit cu Dumnezeu. și văzând astfel sufletul întreg unit, în chip neștiut, cu Dumnezeu întreg, ca pe un chip cu modelul său, prin minte, rațiune și duh, avînd, pe cît se poate, înrudirea cu El prin asemănare, au cunoscut tainic unimea cugetată în Treime 229.
Dar poate că învățătorul a numit și iuțimea și pofta doime materială, pentru faptul că sînt legate de materie, și puteri ale părții pasionale a sufletului, ce se răzvrătesc împotriva rațiunii, putând sfâșia mintea în multe, dacă aceasta nu și le subjugă de la început, silindu-le cu. știință. Cu adevărat fericit e cel ce le stăpânește și le convinge pe acestea să se miște cu cuviință spre cele ce trebuie, avîndu-le subjugate sub stăpânirea rațiunii; sau cînd le părăsește cu totul și se lasă dus numai de plăcerea bărbătească a cunoașterii în iubire, prin rațiune și contemplație, și s-a concentrat în unica și singura mișcare curată de cele multe și simplă și neîmpărțită a puterii atotbărbătești a acelei dorințe, prin care și-a fixat filosofic statornicia fără sfârșit în jurul lui Dumnezeu, în identitatea mișcării neîntrerupte a dorinței. Căci a ajuns nu numai la unirea adevărată și fericită cu Sfânta Treime, ci și la unitatea înțeleasă din Sfânta Treime, ca unul ce a devenit simplu și neîmpărțit și uniform după putere, după ce, fiind simplu și neîmpărțit după ființă, s-a făcut simplu după deprinderea virtuților, imitând, după putință, bunătatea ce rămîne la fel și lepădând însușirea puterilor împărțite după fire pentru harul lui Dumnezeu cel unic 230.
65. Tâlcuire privitoare la partea pasivă (pasională, pătimitoare) a sufletului și la împărțirile generale și subîmpărțirile ei.
Căci partea pasivă (pasională, pătimitoare) a sufletului se împarte, cum se spune, în cea care e supusă rațiunii și în cea care nu e supusă rațiunii. și pe cea care nu e supusă rațiunii o împart în cea vegetativă, pe care o numesc naturală, și în cea vitală, pe care o numesc iar naturală. Fiecare din acestea se activează independent de rațiune. Și se spune că nu e supusă rațiunii, deoarece nu e condusă de rațiune, căci a crește, sau a fi sănătos, sau a trăi nu depinde de noi.
Iar cea care e supusă rațiunii se împarte tot în două, în poftă și iuțime, și se zice că e supusă rațiunii pentru că în cele bune se conduce de rațiune și se supune ei. Pofta iarăși o împart în plăcere și întristare, căci pofta satisfăcută produce plăcere, iar nesatisfăcută, întristare. Și iarăși în alt mod, pofta se ramifică, zic, în patru, cu ea cu tot: pofta, plăcerea, frica și întristarea. Căci deoarece dintre lucruri unele sînt bune, altele rele, iar acestea sînt sau prezente sau viitoare, binele așteptat 1-a numit poftă, iar pe cel prezent, plăcere, pe cînd răul așteptat 1-a numit frică, iar pe cel prezent, întristare. Astfel plăcerea și pofta sînt și se văd în legătură cu cele bune, fie cu adevărat bune, fie socotite bune; iar întristarea și frica, în legătură cu cele rele.
Întristarea iarăși o împart în patru : în supărare, în necaz, în pizmă și milă. Supărarea spun că este întristarea ce amuțește pe cei în care se ivește, din pricina trecerii în adânc a cugetării; necazul e întristarea ce îngreunează și supără din pricina unor împrejurări neplăcute j pizma e întristarea pentru bunurile altora ; iar mila e întristarea pentru relele altora. Dar toată întristarea au spus că e rea prin firea ei. Chiar dacă omul bun se întristează pentru relele altora, pentru că e milos, nu se supără cu anticipație, pentru că aceasta premerge voinței, ci de pe urma unei împrejurări. Dar contemplativul rămîne și în acestea nepătimitor, unindu-se pe sine cu Dumnezeu și înstrăinîndu-se de cele de aici.
229. După ce a înfățișat diferite modele ale trecerii prin lume la Dumnezeu, despre care a vorbit sfințiri Grigorie de Nazianz în cuvintele puse în fruntea cap. 10, sfântul Maxim abordează a doua idee a Sfîntului Grigorie, afirmată în textul amintit: depășirea doimii materiale de către sfinți și ajutorul ce-l primesc pentru această depășire din partea Treimii. Sfîntul Maxim consideră că trecerea principală de la lume la Dumnezeu constă într-o depășire a stării de dualitate spre unitate. Dar el își dă seama că trebuie precizat acum în ce constă dualitatea care trebuie depășită și unitatea Treimii spre care se face această depășire și care o ajută.
Sfîntul Grigorie de Nazianz declarase acea dualitate «materială». Sfîntul Maxim consideră că orice dualitate poate fi numită materială, chiar dacă un membru al dualității nu e material. Dualitatea umană e materială, pentru că e provocată de materie care e deosebită de spirit și care ține spiritul uman separat de Dumnezeu, deci într-o dualitate față de El.
Dualitatea aceasta care trebuie depășită se poate arăta, după sfântul Maxim, între materie și formă. în acest caz depășirea dualității ar însemna o deplină asimilare a desăvârșirii în corpul uman, o biruire a faptelor haotice care se opun raționalizării trupului, o biruire a lor prin spiritul uman unit cu Dumnezeu. Căci dualitatea aceasta provine și dintr-o prea mare atașare a trupului la materie. In acest caz trupul e despărțit de spirit. Sfinții despart de materie afecțiunea trupului, cînd îl fac pe acesta stăpânit întreg de spirit și unit cu Dumnezeu. Spiritul care pune stăpânire pe trup este puterea cugetătoare (mintea) prin oare sufletul e unit cu Dumnezeu. Spiritul, punând stăpânire pe trup și unind prin aceasta trupul cu Dumnezeu, înlocuiește sau copleșește simțirea prin care de obicei sufletul activează în trup. Ca urmare, în trup nu mai domnesc senzațiile, ci cugetarea unită cu Dumnezeu, sau simțirea minții, cum spun unii Părinți urmând Sfîntului Grigorie de Nyssa. Aceasta produce și ea o plăcere, o plăcere superioară. Astfel s-a învins dualitatea între simțirea sufletului, lucrătoare în trup, și mintea sufletului care caută unirea cu Dumnezeu, producîndu-se unirea trupului cu partea cea mai înaltă a sufletului, sau cu mintea și prin aceasta cu Dumnezeu. Această unificare o dă unitatea Treimii. Această unitate e trăită apoi de omul însuși în sine. Căci el s-a unit cu Dumnezeu cel Unul și s-a făcut asemenea Lui, unitate în treime, său în minte, rațiune și duh, cum Dumnezeu însuși e Minte, Logos și Duh Sfânt. Afirmând această unificare a trupului cu spiritul în sfinți, sfântul Maxim respinge origenismul care prevedea lepădarea trupului la întoarcerea spiritului în pliromă.
230. O altă dualitate materială depășită de sfinți e aceea a iuțimii și a poftei. Și aceasta e numită dualitate materială, pentru că e legată sau stimulată de materie. Ambele sînt puteri ale părții pasionale a sufletului și ca atare se răzvrătesc împotriva rațiunii și o sfâșie în tendințe contradictorii, cînd rațiunea nu le stăpânește. Fericit e cel a cărui rațiune le stăpânește pe acestea, convingîndu-le să se miște spre cele ce se cuvine, sau cînd le părăsește cu totul și se lasă condus numai de unica dorință de a cunoaște pe Dumnezeu. Acela a depășit dualitatea și orice sfâșiere și nestatornicie, fiind întreg stăpânit de mișcarea neîntreruptă și bărbătească a acelei dorințe. Acela cunoaște în iubire, prin rațiune și contemplație, numai pe Dumnezeu și dorește să-L cunoască în modul acesta tot mai mult. Mișcarea lui, însuflețită de unica dorință a cunoașterii lud Dumnezeu, e curată pentru că nu se mișcă spre nimic impur; și e simplă, pentru că nu-și schimbă direcția cînd spre un obiect, cînd spre altul, sau spre mai multe deodată. Mișcarea cea unitară spre Dumnezeu este mișcarea spre bine pentru care a creat Dumnezeu ființa umană; e mișcarea tuturor spre Unul, Care are în El totodată iubirea.

[Dr. Victor Ardeleanu]

În prealabil postat de Ovidiu b.

O unguroaică ortodoxă[...]:
Nu știu de ce m-a ales pe mine, am simțit, pur și simplu, chemarea lui. Nu pot explica… Am avut o dorință imensă de a face ceva.[...]
Nu l-am cunoscut personal, dar când am ajuns la mormântul lui, și am îngenuncheat… Parcă-l cunoșteam. Parcă era rudă cu mine. Asta am simțit.

Din păcate, ucenicii Părintelui Arsenie Boca nu fac distincție între simțirea minții și cea căzută. Îndulcirea de minuni, care se adresează plăcerilor exterioare ale simțirii, este însoțită cu simțiri ce mimează umilința, dar care sugerează că ești un ales al Părintelui Arsenie Boca, adresându-se plăcerii subtile, sufletești de sine. Roadele unei astfel de lucrări se văd: devi un misionar care ești încredințat că slujești Ortodoxia, dar în realitate ai ca centru al misiunii tale pe Părintele Arsenie Boca.
O unguroaică ortodoxă cu suflet de român – Florescu Csilla Gyöngyvér traduce în limba ungară scrieri ale Părintelui Arsenie
– Eu am crezut că acest gând al traducerii este gândul meu, dar sunt convinsă că părintele Arsenie a rânduit aşa. Nu ştiu de ce m-a ales pe mine, am simţit, pur şi simplu, chemarea lui. Nu pot explica… Am avut o dorinţă imensă de a face ceva. Gândul acesta mi-a venit în vara lui 2004 când am constatat, de fapt, că lumea şi maghiarii „mei” nu înţeleg cum să trăiască întru Hristos. O parte din ei trăiesc necununaţi, nebotezaţi. Şi am zis, că nu au ce citi, nu au de unde afla învăţături mântuitoare, fiindcă ei nu au acces la scrierile ortodoxe. Traducând cărţile am avut senzaţia că sunt singura ortodoxă maghiară de pe globul pământesc [vedeți părerea de sine – n.n.]. Nu ştiam de niciun ortodox maghiar atunci. Aşa simţeam că sunt singură. Aveam doar binecuvântarea duhovnicului meu şi binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Daniel , atunci Episcop vicar de Vârşeţ, care a fost ucenicul părintelui Arsenie. Cu greu am început. Nu cunoşteam termenii duhovniceşti în limba maghiară, aveam doar o carte de rugăciuni si Hymnologionul în limba maghiară. Dar simţeam chemarea părintelui Arsenie şi minunile prin care mă ajuta să duc la bun sfârşit această lucrare.
– L-aţi cunoscut personal pe părintele Arsenie Boca? – Nu l-am cunoscut. Nu aveam cum, din păcate. Pe vremea când trăia părintele Arsenie, eu eram încă atee. Şi când mă gândesc că pe vremea când eram studentă la Braşov şi părintele Arsenie atunci picta biserica din satul Drăgănescu, de lângă Bucureşti, dar mai venea şi la Sinaia cu siguranţă, acolo avea atelierul de pictură, iar eu eram aşa de aproape de el dar eu nici de Dumnezeu nu ştiam atunci, darămite de părintele Arsenie.... Deci, nu l-am cunoscut personal, dar când am ajuns la mormântul lui, şi am îngenuncheat… Parcă-l cunoşteam. Parcă era rudă cu mine. Asta am simţit. [...]
– Cu ajutorul părintelui duhovnic aţi ajuns să-l cunoaşteţi pe părintele Arsenie? – Consider că rugăciunile lui m-au ajutat. De părintele Arsenie am aflat din revista „Formula AS”, dar atunci era doar o curiozitate pentru mine. Într-o bună zi, în vara lui 2002, trecând prin zona Haţegului, am zis să intrăm cu familia la Mănăstirea Prislop. Şi atunci l-am simţit pe părintele Arsenie, îngenuncheată la mormântul lui şi rugându-mă lui. – După traducerea cărţilor părintelui Arsenie Boca, cum au fost acestea apreciate de maghiarii din România? – N-am făcut lansări de carte. Ele au ajuns la câţiva oameni din mână-n mână. Am făcut câteva cadouri, şi câteva am vândut la un preţ minim. Eu nici nu ştiam, cu adevărat, unde îi găsesc pe acei maghiari interesaţi de aceste cărţi. Ei cu siguranţă există şi în timp probabil că se vor afla. Din mână-n mână, de la om la om, aşa cum am aflat şi eu de părintele Arsenie, sper să afle cât mai mulţi interesaţi de părintele Arsenie, atât din România, cât şi Ungaria, sau din alte ţări. Pentru că sunt convinsă de faptul că părintele Arsenie Boca este sprijinitor puternic al Misiunii Ortodoxe Maghiare. Ne ajută pe noi maghiarii să ne apropiem de Ortodoxie. Pentru că de la traducerea cărţilor lui încoace, tot ce mi s-a întâmplat a fost sub semnul lui [unde este semnul lui Hristos, Sfânta Cruce, unde sunt Sfinții Părinți? Peste tot doar Părintele Arsenie Boca și semnul lui… dar aceasta nu este Ortodoxia – n.n.] . Cărţile au fost traduse de mine, dar corectate au fost de Annamária Abodi, o creştină ortodoxă convertită şi ea de la reformaţi. Mult am mai căutat o persoană care să se ocupe de corectura traducerii. După un an de căutări, Dumnezeu şi părintele m-au ajutat să dau de ea. Fără sprijinul Annamariei nu puteau să apară cărţile. Am cunoscut persoane ortodoxe dar şi maghiari care nu sunt ortodocşi, dar se pare că se vor converti. Şi încet, încet ei apar din ce în ce mai mulţi, aşa se pare că ei există, dar nu ştiu încă unii de alţii. Cărţile acestea sunt dăruite şi de maghiari şi de români la cunoştinţele lor maghiare şi astfel sunt citite de tot felul de oameni. Recent am aflat de o doamnă romano-catolică din România, care se oprea de la facerea de copii, dar după ce a citit cartea „Ridicarea căsătoriei la înălţimea de Taină” („A házasság felemelése a Szentség magaslatára”) a luat decizia să rămână însărcinată la vârsta de 37 ani. Ea mărturiseşte că revine periodic la capitolele din carte care au marcat-o. Astfel, cartea părintelui Arsenie Boca a devenit un reper de viaţă pentru această cititoare maghiară
[am fi dorit și noi să devină un reper pentru maghiari Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, sau dacă doreau ceva contemporan, dar cu un mesaj curat Ortodox, după Sfinții Părinți, Sfântul Cuvios Ioan Iacov Hozevitul, cu hrana sa curată duhovnicească. Când colo Părintele Arsenie Boca grăind în chip mincinos, împotriva Sfinții Părinți, despre relația dintre bărbat și femeie, după omul cel vechi – n.n.] .
Vedeți că sărmana amăgită nu vorbește decât odată de Hristos, nicăieri de Maica Domnului sau de Sfinții Părinți, ci doar de simțiri, minuni și de 22 de ori (în acel articol din care am citat acest scurt fragment) despre Părintele Arsenie Boca. Practic, ea nu s-a convertit la Ortodoxie, ci la arsenism.
Din păcate, după cum observăm, misiunea ortodoxă maghiară, devine din ce în ce mai centrată pe Părintele Arsenie Boca, care nu transmite cu nici un chip un mesaj Ortodox. Atei, reformați, romano-catolici, se convertesc la un Ortodoxism bazat pe simțiri, minuni și părerile personale ale unui ieromonah înșelat, nefiind interesați de tâlcuirea Sfinților Părinți. Nu putem să nu observăm afiliația pregătirii și simțirii lor cu a unui părinte uniat. Nu putem să nu ne îndurerăm că acum este cu mult mai greu pentru ei să devină cu adevărat Ortodocși, când s-au convertit la falsa Ortodoxie. Scăparea de înșelarea subtilă din Ortodoxie (numită ortodoxism) este cu mult mai dificilă decât scăperea din înșelarea mult mai grosolană a ereziilor recunoscute ca atare.
Mai primejdioasă este falsa convertire, decât împotrivirea fățișă provenită din căutarea cu osârdie a adevărului (mai presus de simțiri și minuni). Un astfel de om căutând adevărul va suferi în conștiință tensiuni uriașe cu care nu va putea face compromisuri, până nu ajunge la liman, adică la dreapta credință. În schimb dacă este încântat de minuni și simțiri, mai având și girul părutei Ortodoxii, cu greu va scăpa din ghearele hâdei mulțumiri de sine. când vede diavolul că omul începe să îi scape din gheare din ateism, viață necurată, erezii, ca să nu-i scape de tot, îl îndreptează prin simțiri potrivite și minuni ticluite, spre cea mai primejdioasă rătăcire: falsa Ortodoxie. Astfel că Părintele Arsenie Boca este, azi, una din cele mai redutabile arme de înșelare.


Note:

Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, pp. 120.
Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul I, Ed. cit., pp. 368-372.
Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza Celor Cinci Simțuri..., Ed. cit., p. 101.
Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza Celor Cinci Simțuri..., Ed. cit., pp. 116, 211, 300, 401, 102, 279.
Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul IV, Ed. cit., pp. 14-15.
Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul IV, Ed. cit., p. 19.
Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul IV, Ed. cit., p. 25.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua – Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din Sfinții Dionisie Areopagitul Și Grigorie Teologul, Părinți Și Scriitori Bisericești, 80, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1983, pp. 182-185.
<http://vestitorul.blogspot.ro/2011/04/o-unguroaica-ortodoxa-cu-suflet-de.html>, marți, 9 februarie 2016.

[Dr. Victor Ardeleanu]

În prealabil postat de Ovidiu b.

[i]O unguroaică ortodoxă cu suflet de român – Florescu Csilla Gyöngyvér traduce în limba ungară scrieri ale Părintelui Arsenie Boca[...]
Asta am simțit.

Fiindcă am descris, mai sus, pe scurt starea ucenicilor Părintelui Arsenie Boca, datorită acțiunii duhurilor ce l-au amăgit și le-a transmis mai departe, este bine să dăm acum un cuvânt al Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov despre cartea „Urmarea lui Hristos” care produce în cei ce o cultivă aceeași lucrare lăuntrică ca și fenomenul Prislop. Această descriere parcă analizează foarte minuțios tipologia celor cuprinși de „duhul Drăgănescu”:

Ucenicul: Spui ca lucrarea "Urmarea lui Hristos" a fost scrisa din amăgire de sine; totuși, ea are o mulțime de admiratori chiar printre fiii Bisericii Ortodoxe !
Starețul: Tocmai ca aceștia, fiind extaziați de valoarea ei, își dau cu părerea despre aceasta valoare fără sa aibă nici o pricepere. In înainte-cuvântarea traducătorului rus la cartea "Urmarea lui Hristos" - ediția din anul 1834, tipărită la Moscova - se spune: "Un foarte luminat bărbat - rus, ortodox - obișnuia sa spună: "Daca mi s-ar cere părerea as îndrăzni sa așez scrierea lui Kempis îndată după Sfântă Scriptura". Aceasta sentința atât de hotărâta da unui scriitor de alta lege deplina întâietate asupra tuturor Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe, iar cel ce se rostește, pune părerea sa mai presus de așezămintele întregii Biserici, care, la Sfintele Sinoade, a recunoscut scrierile Sfinților Părinți ca fiind de Dumnezeu insuflate, rânduind citirea lor nu numai spre zidirea sufleteasca a tuturor fiilor săi, ci si ca îndreptar pentru dezlegarea problemelor bisericești. In scrierile Părinților se afla păstrată o mare comoara duhovniceasca, creștina si bisericeasca: predania dogmatica si morala a Sfintei Biserici. Este vădit ca "Urmarea lui Hristos" este cea care 1-a adus pe sus-pomenitul bărbat într-o asemenea stare care sa-1 facă a se rosti într-un fel atât de îndrăzneț, atât de greșit, atât de trist*.
* "Urmarea" atunci când a apărut pentru prima oara, a fost osândita chiar de Biserica sa latina, fiind pusa sub urmărirea Inchiziției. Urmărirea a încetat, mai apoi, si s-a prefăcut in protecție, atunci când s-a văzut ca aceasta carte este o buna unealta de propaganda in rândul oamenilor care si-au pierdut adevărata înțelegere a creștinismului si au păstrat fata de el doar o legătura de suprafața. Sub numele de propaganda papista, se înțelege aici acea părere despre Papa, pe care Papa vrea sa o insufle despre sine omenirii, adică părerea despre puterea suprema, autocratica, nemărginita pe care Papa ar fi având-o asupra lumii. Propaganda, având acest tel, prea puțin ia seama la calitatea învățăturii pe care o propune; ei ii convine orice contribuie la împlinirea telului sau - chiar si credința in Hristos fără părăsirea credinței in idoli.
* Aceasta este amăgirea de sine ! Aceasta este înșelare ! Ea a luat ființa din păreri mincinoase; părerile mincinoase au luat naștere din simțirile greșite împărtășite de cartea cu pricina. In aceasta carte trăiește si din aceasta carte răsufla ungerea duhului celui viclean, care ii lingușește pe cititorii ei, îmbătând-i cu otrava minciunii, otrava îndulcita cu mirodeniile subțiri ale semeței cugetări, slavei deșarte si patimii dulceții. Cartea ii poarta pe cititorii săi drept spre părtășia cu Dumnezeu, fără a-i curați, mai înainte, prin pocăința: de aceea si stârnește o deosebita aplecare spre ea in oamenii pătimași, care nu au bătut cărarea pocăinței, care nu au fost preveniți cu privire la amăgirea de sine si la înșelare, care nu au luat povața din învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe, cum sa viețuiască după legea duhovniceasca. Cartea lucrează cu putere asupra sângelui si nervilor, ii ațâță - si de aceea ea place cu osebire oamenilor robiți simțurilor: de aceasta carte poți sa te îndulcești fără a te lepăda de despărțirile grosolane ale simțurilor. Cugetarea semeață, subțirea patima a dulceții si slava deșartă sunt înfățișate de aceasta carte ca lucrare a harului Dumnezeiesc. Adulmecându-si dezmățul in forma subțire a lucrării sale, oamenii trupești cad in extaz de atâta beție, de desfătarea căpătată fără de osteneala, fără lepădare de sine, fără pocăința, fără răstignirea trupului cu patimile si poftele" ( 1 Galat.5, 24), prin lingușirea stării de cădere. Mânați de orbirea si de trufia lor, ei trec cu veselie din patul iubirii dobitocești in patul unei iubiri si mai nelegiuite, care domnește in casa de desfrânare a duhurilor lepădate. O oarecare persoana, aparținând, după starea ei pământeasca, societății înalte si cultivate, iar la arătare Bisericii Ortodoxe, s-a rostit in următorul fel despre o luterana răposata, socotita ca sfântă de către aceasta persoana: "Îl iubea pe Dumnezeu cu patima; se gândea numai la Dumnezeu; Îl vedea numai pe Dumnezeu; citea numai Evanghelia si "Urmarea", care este o a doua Evanghelie. Aceasta sentință exaltata a fost rostita in limba franceza, atât de potrivita pentru scenă: "elle aimait Dieu avec passion; elle ne pensait qu’ à Dieu; elle ne voyait que Dieu; elle ne lisait que 1'Evangile et 1'Imitation qui est un second Evangile”.
In aceste cuvinte a fost înfățișată tocmai acea stare in care sunt aduși cititorii si cinstitorii "Urmării". Întocmai, in duhul sau, cu aceasta fraza este sentința vestitei scriitoare franțuzoaice, dna de Sévigné, in legătura cu vestitul poet francez, Racine cel bătrân. "Îl iubește pe Dumnezeu - si-a îngăduit sa spună d-na de Sévigné - așa cum își iubea mai înainte amantele". „Il aime Dieu, comme il aimait ses maitresses".
Vestitul critic La Garpe, fost mai înainte ateu si care a trecut mai apoi, la un creștinism prost înțeles si schimonosit de către el, încuviințând rostirea d-nei de Sévigné, a spus: "Cu aceiași inima este iubit Creatorul cu care este iubita si creatura, deși urmările acestor iubiri se deosebesc la fel de mult intre ele pe cat se deosebesc si obiectele lor"*.
* C’est avec la même cœur, qu'on aime le Créateur, ou le créature, quoique les effets, soient aussi différents, que les objets.
Racine a trecut de la desfrâu la înșelarea numita "părere". Această înșelare se vădește cat se poate limpede in cele din urma doua tragedii ale poetului: in "Esthera" si in "Gotholia". "Înaltele" cugetări si simțiri creștine ale lui Racine si-au găsit un loc larg in templul Muzelor si al lui Apollo**; in teatru - au stârnit entuziasm, aplauze.
** Muzele si Apollo - sunt zeități ale vechilor păgâni, greci si romani; acești demoni erau socotiți de către păgâni ca protectori ai artelor frumoase.
"Gotholia", socotita drept cea mai reușită lucrare a lui Racine, s-a jucat de patruzeci de ori la rând. Duhul acestei tragedii este unul si același cu duhul "Urmării". Noi credem ca in inima omeneasca se afla o pofta dobitoceasca, semănata in ea de cădere, si care se afla in legătura cu poftele duhurilor căzute; noi credem ca se afla in inima si o dorire duhovniceasca, dorire cu care am fost zidiți si prin care iubim in chip firesc si legiuit pe Dumnezeu si pe aproapele, care se afla in potrivire cu dorirea sfinților îngeri. Pentru a-1 iubi pe Dumnezeu, si pe aproapele in Dumnezeu, trebuie numaidecât sa ne curățim de pofta dobitoceasca. Aceasta curățire o săvârșește Sfântul Duh in omul care arata prin viețuirea sa ca o voiește pe ea. De fapt, in înțelesul duhovnicesc, inima se cheamă pofta dimpreună cu celelalte puteri sufletești, iar nu inima ca parte din trup. Aceste puteri sunt strânse in inima trupeasca, iar numele a trecut, prin întrebuințarea obșteasca, de la partea trupului la suma puterilor sufletești.

[Dr. Victor Ardeleanu]

QUOTE=Ovidiu b.;612904]am simțit.[/quote]


Fata de oamenii trupești, bărbații duhovnicești socot cu totul dimpotrivă cu privire la aceasta carte: adulmecând miasma răului care se da drept bine, ei sunt cuprinși, neîntârziat de dezgust fata de cartea care răspândește o asemenea miasma. Starețului Isaia monahul, care se liniștea in Pustia Nikiforovsk (Eparhia Olonetk ori Petrozavodsk), bărbat foarte sporit in rugăciunea mintii si învrednicit de adumbrirea harului, i s-a citit o bucata din "Urmarea lui Hristos". Starețul a pătruns de îndată miezul cărții. El a început sa rada si a glăsuit: "O ! Acestea au fost scrise din părere". Nu-i nimic adevărat aici ! Totul este născocit ! Toma a descris stările duhovnicești așa cum i s-au năzărit si așa cum i s-au părut lui, neștiindu-le din cercare". Înșelarea înfățișează, ca nefericire, o priveliște dureroasa; iar ca prostie, o priveliște caraghioasa. Arhimandritul mânăstirii Kirilo-Novoieversk (Eparhia Novgorod), bărbat vestit pentru asprimea vieții sale si care se îndeletnicea, din simplitatea inimii sale, numai cu nevoința trupeasca, iar despre nevoința sufleteasca știa cat se poate de puțin - ei bine, la început el ii povățuia pe cei ce se sfătuiau cu el si se aflau sub călăuzirea sa să citească "Urmarea"; cu câțiva ani, însa înainte de a trece la cele veșnice, a început a opri cu strășnicie citirea ei, zicând cu sfântă simplitate: "Mai înainte socoteam ca aceasta carte este folositoare de suflet, însa Dumnezeu mi-a descoperit ca ea este vătămătoare de suflet". Ieroschimonahul Leonid*, vestit prin cercarea sa in lucrarea monahiceasca, cel ce a pus începutul înfloririi duhovnicești in Pustia Optinei (Eparhia Kaluga) avea aceiași părere despre "Urmarea lui Hristos".
*Canonizat de Biserica Rusa, împreuna cu alți doisprezece stareți care s-au nevoit in Sihăstria Optinei in a doua jumătate a sec. al XIX-lea si la începutul secolului al XX-lea.
Pe toți nevoitorii mai sus-pomeniți i-am cunoscut fata către fata. Un oarecare moșier, crescut in duhul Ortodoxiei, si care cunoscuse pentru o scurta vreme așa numita "lume mare", adică lumea din paturile sale înalte, a văzut, odată, in mâinile fiicei sale cartea ,.,Urmarea lui Hristos". El i-a interzis acesteia citirea cărții, zicând: "Nu vreau ca tu sa urmezi modei si sa cochetezi înaintea lui Dumnezeu". Iată cea mai buna judecata făcută asupra cărții.
Sfântul †Ignatie BRIANCIANINOV, Despre Înșelare, Ed. Schitul românesc Lacu, Sf. Munte Athos, 11999, Ed. digitală APOLOGETICUM, 12005, pp. 35-37.
Materialul de mai sus l-am preluat de aici:

În prealabil postat de Adevărul despre Părintele Arsenie Boca;[URL="Grozaviile neasemanate de la Draganescu si viata Parintelui Arsenie Boca in lumina Sfintilor Parinti"

[/url]

Pe care îl puteți descărca de aici:
https://888adevarul8despre8arseniebo...ntilor-parinti

Ce bine ar fi ca nici românii să nu mai urmeze modei și să nu mai cocheteze înaintea lui Hristos prin "Urmarea Părintelui Arsenie Boca"!

[Dr. Victor Ardeleanu]

I) AȘA DA, ÎN SFÂRȘIT UN DIALOG REAL: DESPRE SIMȚURI ȘI SIMȚIRE

În prealabil postat de ahilpterodactil

Domnule doctor, va atrag respectuos atentia asupra unei posibile confuzii conceptuale datorate unor termeni asemanatori: simturi si simtire.
Ce-i drept, tot simtirea e strabatuta si de o unda negativa, anume ca din pricina ceaiului sorbit cu nesat o sa fac la noapte pipi in pat. Si abia am schimbat asternuturile!....:)

Vedeti asadar, ca intre simturi si simtire e o diferenta considerabila si, ca urmare, ar fi bine sa revizuiti afirmatiile. Ca doara ucenicii lui Arsenie Boca nu sunt in inselare, nu-i asa, doar pentru ca l-au vazut cu ochii, l-au pipait cu mainile, l-au auzit cu urechile. Ci, poate, mai degraba pentru ca au reactionat emotional la mesajul lui preotesc, duhovnicesc. Cu mentiunea ca acesta nu constituie un argument in sprijinul defaimarii Parintelui, deoarece, cum insusi spunea, in mintea stramba si lucrul drept se stramba....:)

Va doresc toate cele bune!

După Sfinții Părinți mișcările sufletului sunt trei:


- mintea (pătimitoare și înțelegătoare);
- rațiunea (rostită și lăuntrică);
- simțirea (sensibilă și înțelegătoare).

Prin acestea omul unește în sine, în mod înțelegător făptura cu Dumnezeu.
Simțirea are ca bine al ei plăcerea și ca rău al ei durerea.
Plăcerea și durerea influențează prin simțuri sufletul.
Dacă omul se hotărăște să slujească sieși prin egoism, își pune mintea în slujirea simțirii (fugind de durere și căutând ahtiată plăcerea), mintea lui devine trupească.
Dacă vrea să slujească lui Dumnezeu prin dumnezeiescul dor, își pune mintea în slujirea înțelepciunii (luptînd cu plăcerea prin înfrânare și cu durerea prin răbdare). Aceasta se cheamă curățirea de patimi. Apoi urmează iluminarea, în care simțurile descoperă rațiunile dumnezeiești din creație. Apoi urmează desăvârșirea, în care mintea se desprinde și de creația sensibilă și de cea inteligibilă, odihnindu-se în Creator.

Simțurile sunt cele care fac legătura dintre minte și exterior, prin organele simțurilor. Simțirea este mișcarea minții care o face să ia legătura cu exteriorul prin simțuri. Ea este sensibilă, sau inteligibilă, după cum ați remarcat și dvs.
Simțirea slujește în curățire minții ca să înțeleagă unde este durerea și plăcerea și să se antreneze prin răbdare și înfrânare.
Simțirea slujește în iluminare minții ca să ia legătura cu rațiunile dumnezeiești ale lumii văzute.
Simțirea se odihnește în desăvârșire.
Simțirea minții este alt ceva, ea este vederea lucrurilor nevăzute, auzirea celor neauzite, gustarea celor negustate, pipăirea celor nepipăite, mirosirea bunului miros de mireasmă duhovnicească, este experierea energiilor necreate. Se numește simțire alegoric, dar nu este simțirea. Se numește așa, pentru că omul nu are cuvinte ce pot exprima experiențele lăuntrice.

Problema apare când plăcerea (mișcarea naturală sădită de Dumnezeu în om pentru a se apropia de El și astfel a căpăta asemănarea ce l-ar face fericit), din ispita celui rău (care lucrează prin simțire), omul și-o mută de la Hristos către sine.
Fiindcă este suflet și trup, omul se îndulcește de sine în două feluri:
- sufletește prin simțirea inteligibilă (prin slavă deșartă, plăcându-i de sine însuși și de stările lui);
- trupește prin simțirea senzuală (prin desfrânarea în orice fel de simțuri).

Ucenicii părintelui Arsenie Boca au fost capturați de sfinția sa prin simțire și prin gândire (aceea ce slujește simțirii, iar nu înțelepciunii):

- prin simțirea sensibilă: hipnoză, ochi fulgerători, ochi frumoși albaștri, fotografii între amfore, programe TV laudative, minuni spectaculoase de la Prislop, fotografii care plâng, chipul lui pe mămăligă și beton, vise și vedenii, etc.

- prin simțirea inteligibilă: acțiunea duhurilor ce stârnesc simțiri de sine umilicioase, plăcere de sine, mimarea liniștii, păcii toate părute. Părerea că ești cineva pentru că faci pelerinaje la Prislop și citești cu râvnă Cărarea Împărăției (care te învață tocmai să slujești îndulcirii de sine, de exemplu:
- 1) trupească: bărbatul este poligam din fire, făcut a se aventura cu prima ieșită în cale;
- 2) sufletească: că dacă ai parcurs antropologia (bazată pe genetică eronată și pe ideea eretică a hristosului androgin) Părintelui Arsenie Boca ești marele cunoscător al misterului lumii, și te mântuiești cu siguranță fiind ocrotit de cel mai mare sfânt al tuturor timpurilor, ce oferă mântuire fără suferință etc.)

Când mintea omului nu mai caută ca scop principal adevărul în toate astfel că simțirea să o folosească exact ca pe o unealtă de sesizat rațiuni duhovnicești în creație pentru a se uni cu Dumnezeu, a căzut în robia simțirii.
Atunci nu mai luptă cu plăcerea prin înfrânare și durerea prin răbdare pentru Hristos, ci dorește să:
1) scape de durere;
2) să-și găsească plăcerea confortului prin rezolvarea problemelor prin minuni;
3) sau să se încânte de simțirile "înalte" de la mormântul Părintelui Arsenie Boca.

Duhurile de la Prislop îi slujesc cu râvnă să obțină toate acestea numai să uite de pocăință și de adevăr, abătându-se de la Dreapta Credință și Dreapta lucrare prin învățăturile celui înșelat de ele numit Părintele Arsenie Boca.
Duhurile amăgitoare îl rezolvă trupește pe om și îi lasă pe mai departe mintea roabă simțirii, ba îi mai sugerează și plăcerea sufletească de sine că este un semi sfânt, părtaș la marea sfințenie a Părintelui Arsenie Boca.
Astfel duhurile care l-au înșelat pe Părintele Arsenie Boca cât a fost în viață, prin simțirea vedeniilor și prin plăcerea de sine (că este un sfânt savant de geniu), continuă să înșele pe cei care merg la Prislop sau se încântă de Cărarea Împărăției, tot prin simțire. Ele abat mintea de la înțelepciunea pocăinței care ne spune: răbdați durerea, osteniți-vă, înfrânați-vă și bucurați-vă de adevăr, nu fiți robi minunilor, ci lui Hristos pe Cruce ca să înviați împreună cu El.

[Dr. Victor Ardeleanu]

Ca să fie clar, voi face o paralelă cu exemplul dat de dvs.:

În prealabil postat de ahilpterodactil

Exemple:
1) Prin intermediul simturilor cunosc ca gustul acestui ceai aflat in dreapta mea acum este dulce-acrisor.
2) Simtirea mea e trezita placut de acest gust (imi place ceaiul, am o emotie pozitiva, de satisfactie) precum si de gandul ca un ceai cald de tei la aceasta ora imi aduce liniste pentru un somn odihnitor. Ce-i drept, tot simtirea e strabatuta si de o unda negativa, anume ca din pricina ceaiului sorbit cu nesat o sa fac la noapte pipi in pat. Si abia am schimbat asternuturile!....:)

1) Prin intermediul simțurilor cunosc că:
- Părintele Arsenie Boca a pictat eretici ca sfinți și a propovăduit uniatismul la așezământul de la Drăgănescu;
- Părintele Arsenie Boca avea ochi albaștri și vicleni, prin care semăna cu hipnotizatorii;
- Părintele Arsenie Boca s-a pictat pe sine ca Mântuitorul lumii, ca Sfântul Ioan Botezătorul, ca Sfântul Vasile cel Mare și că a dedicat așezământul de la Drăgănescu sieși și familiei Maicii Zamfira.
- Etc.
2) Simțirea mea este trezită neplăcut de aceste vederi precum și de gîndul trist că un ieromonah Ortodox căldicel s-a lăsat înșelat, chinuindu-se toată viața prin părerea de sine. Ce-i drept, simțirea este străbătută și de o undă pozitivă, și anume că prin sorbirea cu nesaț a învățăturilor sfinției sale, pusă în lumina Sfinților Părinți, o să evacuez din mine orice dorință de părere de sine, ca pe un fluid toxic, ca să nu pățesc la fel, ca preacuvioșia sa, pentru a nu murdări haina cea albă a pocăinței dobândită prin Sfânta Spovedanie și Învățăturile Sfinților Părinți, de care nu sunt vrednic, căci e harul lui Dumnezeu dat celui mai mare păcătos al tuturor timpurilor (printre altele și pentru că a crezut o dată și a spus public la oameni, că Părintele Arsenie Boca ar fi "Sfântul Ardealului". Lucru pentru care îmi cer iertare la toți și mai ales la Hristos).

Toate cele de mai sus sunt sinteză din:
- Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Ambigua;
- Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica.
- Sfântul Ierarh Grigorie Palama, omilie la Nașterea Maicii Domnului.
Aplicată la fenomenul Prislop.
Iată acum un mic fragment din Ambigua, legat de cele discutate mai sus:


13. Cum și cîte sînt mișcările sufletului.
Luminați de har, sfinții au cunoscut că sufletul are trei mișcări generale, adunate într-una : cea după minte, cea după rațiune, cea după simțire. Cea dintâi e simplă și cu neputință de tîlcuit; prin aceasta, sufletul mișcîndu-se în chip neînțeles, în jurul lui Dumnezeu, nu-L cunoaște în nici un fel, din nimic din cele create, pentru faptul că întrece toate. A doua determină după cauză pe Cel necunoscut; prin aceasta sufletul, mișcîndu-se în chip firesc, își adună prin lucrare ca pe o știință toate rațiunile naturale ale Celui cunoscut numai după cauză, rațiuni ce acționează asupra lui ca niște puteri modelatoare. Iar a treia e compusă ; prin ea sufletul, atingînd cele din afară, adună la sine, ca din niște simboluri, rațiunile celor văzute 96. Prin acestea ei au străbătut cu măreție, folosind modul adevărat și lipsit de greșeală al mișcării celei după fire, veacul de față al ostenelilor. Simțirea, care a reținut numai rațiunile duhovnicești ale celor sensibile, au ridicat-o simplu, prin mijlocirea rațiunii, la minte ; rațiunea, care a adunat rațiunile lucrurilor, au unit-o, printr-o chibzuială unică, simplă și neîmpărțită, cu mintea; iar mintea, care s-a izbăvit prin purificare de mișcarea în jurul tuturor lucrurilor, ba s-a odihnit chiar și de lucrarea firească din ea, au adus-o lui Dumnezeu. Adunîndu-se astfel în întregime la Dumnezeu, s-au învrednicit să se unească întregi cu Dumnezeu întreg, prin Duh, purtînd, pe cît este cu putință oamenilor, întregul chip al Celui ceresc și atrăgînd așa de mult în ei înfățișarea dumnezeiască, pe cît de mult erau atrași ei, s-au unit cu Dumnezeu, dacă este îngăduit să se spună astfel97.
Căci se zice că Dumnezeu și omul își sînt unul altuia modele 98. Și așa de mult S-a făcut Dumnezeu omului om pentru iubirea de oameni, pe cît de mult omul, întărit prin iubire, s-a putut îndumnezei pe sine, lui Dumnezeu; și așa de mult a fost răpit omul prin minte de Dumnezeu spre cunoaștere, pe cît de mult omul a făcut arătat pe Dumnezeu, Cel prin fire nevăzut, prin virtuți". [...]
Și chiar dacă sfinții au fost mișcați uneori spre vederea lucrurilor, n-au fost mișcați să le privească și să le cunoască în mod principal pe acelea însele, în chip material, ca noi, ci ca să laude în chip felurit pe Dumnezeu, Care este și Se arată prin toate și în toate, și să-și adune lor multă putere de minunare și pricină de slavoslovie 101. Căci primind de la Dumnezeu un suflet care are minte, rațiune și simțire — adică, pe lîngă simțirea înțelegătoare, și pe aceasta sensibilă, precum pe lîngă rațiunea lăuntrică și pe cea rostită, iar pe lîngă mintea înțelegătoare și pe cea pătimitoare pe care o numesc unii și capacitatea animalului de a primi chipuri, potrivit căreia și celelalte animale se cunosc unele pe altele, ne cunosc pe noi și locurile ce le-au străbătut; în legătură cu care stă simțirea, cum zic cei cunoscători în acestea, care e un organ de percepere a chipurilor — au socotit că lucrările acestora se cuvine să le închine nu lor înșiși, ci lui Dumnezeu care li le-a dat, pentru Care și din Care sînt toate 102. [...]
Căci ce cîștig i-ar veni, și-au spus poate cugetînd în ei înșiși, celui care, nefiindu-și cauza sa în ceea ce privește existența, s-ar mișca spre sine însuși sau spre altceva decît spre Dumnezeu, odată ce nu-și poate adăuga sieși de la sine sau de la altceva afară de Dumnezeu nimic la rațiunea existenței ?105 De aceea s-au învățat ca mintea lor sa cugete numai la Dumnezeu și la virtuțile Lui și să caute în chip necunoscut numai spre slava negrăită a fericirii Lui; rațiunea să li se facă tălmăcitoare și lăudătoare a celor înțelese și să stabilească în chip drept modurile care o unesc cu acelea ; iar simțirea, înnobilată prin rațiune, cunoscând chipurile diferitelor puteri și lucruri din univers, să vestească pe cît e cu putință sufletului, rațiunile din lucruri. Astfel, cîrmuind prin minte și rațiune înțelepțește sufletul ca pe o corabie, au străbătut cu tălpi neudate calea fluidă și nestatornică a vieții, care poartă pe om mereu în altă direcție și inundă simțirea ,08.

[Dr. Victor Ardeleanu]

În prealabil postat de catalin2

Nu am mai apucat sa continui discutia. Parerea mea e ca acestea sunt exagerari, acel studiu e facut in mod exagerat, cautand greseli si acolo unde nu sunt. Doar pentru a cauta greseli. Sa nu uitam ca Sf. Paisie Aghioritul spunea ca ecumensimul si zelotismul sunt doua fete ale aceleiasi monezi.

Când am citit prima oară studiul și eu am avut această impresie, iar zelotismul, uneori este mai primejdios decât ecumenismul, tocmai pentru că mimează Ortodoxia și râvna pentru adevăr, deci, este mai greu de depistat.

Mi-am schimbat impresia, însă, când am dat de un pasaj, citat de aici:

În prealabil postat de Adevărul despre Părintele Arsenie Boca;[URL="Grozaviile neasemanate de la Draganescu si viata Parintelui Arsenie Boca in lumina Sfintilor Parinti"

[/url]

Pe care îl puteți descărca de aici:
https://888adevarul8despre8arseniebo...ntilor-parinti

După ce l-am citit mi-am dat seama că autorii au făcut o cercetare atât de amănunțită din mai multe motive probabile:
- 1) datorită faimei Părintelui Arsenie Boca se întunecă rațiunea celor ce se apropie de sfinția sa, și nu mai pot alege binele de rău, crezând că toate ale sfinției sale provin de la un Sfânt, deci cele scrise/pictate de el nu se pot discuta ci numai urmat. E nevoie de amănunțime pentru a se vedea limpede că învățăturile și viața sfinției sale nu sunt conforme Sfinților Părinți, deci nu pot fi model de urmat;
- 2) datorită gravității fenomenului de înșelare, în general, deoarece este greu de depistat. O dezbatere amănunțită folosește mult experienței, sintetizând Sfinții Părinți pe acest domeniu atât de necunoscut, (abordându-l în toate detaliile și exemplificându-l printr-un caz de proporții mari ce a acaparat atât de șocant domenii în care lumea crede că nu există înșelare);
- 3) datorită dragostei lor față de Părintele Arsenie Boca, exprimată vis-a-vis de toate evenimentele și învățăturile sfinției sale:

- a) dacă este păcătos osândit în iad, să i se ușureze chinurile, prin faptul că nu mai atârnă de gâtul sfinției sale sufletele pierdute prin ereziile și modelul său de „sfințenie” mincinos;

- b) dacă este om aflat în pocăință să-i ușureze intrarea în rai;

- c) dacă este Sfânt să-l bucure că i se înlătură din mesajul său prezentat deformat: ereziile, exagerările, răstălmăcirile și faptele rușinoase, ca oamenii să se folosească cu adevărat de Sfinții Părinți și nu să urmeze pilda rea prezentată odată cu el.

***

Ecumenismul este erezia care sacrifică adevărul de dragul iubirii.
Zelotismul este erezia care sacrifică iubirea de dragul adevărului.
Nu amănunțimea/non amănunțimea definesc ecumenismul/zelotismul.
Nu stilul prezentării este cel mai important, existând și ecumeniști apologetici și zeloți irenici, deși tipologia este de obicei inversă.
Înțelesurile exprimate în cuvinte sunt mai importante decât stilul lor, sau etica este mai importantă ca estetica.

***

[Dr. Victor Ardeleanu]

În prealabil postat de catalin2

Sf. Paisie Aghioritul spunea ca ecumensimul si zelotismul sunt doua fete ale aceleiasi monezi.

Iată pasajul la care mă refeream:
„Să plângem fraților înaintea Domnului, că numai El ne poate scăpa, dăruindu-ne duhul pocăinței și lămuririi în credință și să nu uităm: chiar dacă a fost caterisit, chiar dacă a făcut toate păcatele cele enumerate în acest studiu, chiar dacă a învățat ereziile care le-am descoperit în scris și pictură, chiar dacă (Doamne ferește!) nu s-a pocăit pentru ele, nu avem dreptul de a-l judeca, ci trebuie să-l privim cu milă, să luăm aminte, să ne ferim de amăgirea plăcerii de sine și misiunii fără pocăință care l-au chinuit pe sfinția sa, avându-l ca o pildă înfricoșătoare.
Dar mai ales să știm că dacă ne părăsește harul lui Dumnezeu, oricând putem ajunge cu mult mai rău, fiindcă noi oamenii suntem neputincioși și răi.
În Pireu, cu destui ani în urmă, un preot a fost caterisit și pentru că avea o dublă pregătire, a lucrat după aceea ca profesor. Desigur, a cerut transferul, și a plecat în altă parte. De sărbători venea la Pireu ca să-i vadă pe săi și pe prieteni. O doamnă l-a recunoscut și i-a zis alteia:
- ÎI cunoști? A fost preot „Și l-au tuns”, l-au caterisit. Cealaltă când a auzit, fiind și slabă de minte, când fostul preot a trecut pe lângă ea, „i-a pus coarne” și s-a strâmbat în spatele lui. N-a trecut un an, și femeia a murit și au înmormântat-o în Cimitirul învierii. S-au încheiat trei ani, după care au deshumat-o, și au găsit-o putrezită, în afară de mâini care erau întregi, de parcă atunci ar fi fost puse în mormânt și negre ca și cum ar fi fost vopsite, cu unghiile mari, cumplite la vedere. Au chemat pe preotul cimitirului care i-a făcut slujba și i-a citit rugăciunile de iertare de trei ori, dar nu s-a întâmplat nimic. Au mai așteptat, dar tot nu s-a întâmplat nimic. Atunci l-au înștiințat pe mitropolitul Hrisostom, care a venit imediat, și-a pus epitrahilul și omoforul și a citit rugăciunea arhierească de iertare, dar tot nu s-a întâmplat nimic. Printre rudele și cunoscuții care se aflau deshumare era și doamna aceea care-i arătase moartei pe preotul caterisit. Era vecina ei și ruda mai îndepărtată. Aceasta se gândea:
- Ceva păcate trebuie să fi făcut cu mâinile, dacă acestea n-au putrezit. Și și-a adus aminte de acea întâmplare, a priceput care este cauza și a povestit mitropolitului. Acesta a dispus să-l găsească imediat pe acel preot caterisit. Pentru că aceasta se întâmpla în perioada vacanței școlare, l-au găsit Pireu. În după-amiaza acelei zile, el a mers cu mitropolitul la cimitir. Între timp separaseră oasele moartei, iar mâinile le puseseră într-un colț. Mitropolitul l-a pus în temă pe fostul preot și i-a zis:
- Vino să vezi, fiule, harul preoției nu te-a părăsit, ci a rămas lipit de tine. Iart-o, spune „Dumnezeu s-o ierte”, atinge-ți mâinile de mâinile ei și minunea se va întâmpla. Când. preotul a rostit acele cuvinte și i-a atins mâinile, ele s-au făcut țărână81.
Fiecare preot slujitor este asemenea unui cărbune, care dacă este sfințit și aprins va arde, iar dacă este stins va murdări. Cine a apucat un cărbune și nu s-a murdărit sau s-a ars?
„Trebuie să fim osârduitori și fermi în Ortodoxia noastră, fără a fi fanatici”. (Părintele Serafim Rose) [...]
Sfântul Vasile cel Mare a scris multe pagini analizând care este mustrarea cea corectă, știind că este necesară și aceasta câteodată, dar și că trebuie făcută cu mult, mult discernământ și iubire de oameni. Într-un loc sfântul pune următoarea întrebare:
„Din ce roade se cuvine să se probeze cel care mustră cu milă pe fratele care greșește?” și răspunde: „Mai întâi din cele cu totul deosebite ale compasiunii, după cele spuse de către Apostol că: «de suferă un mădular, împreună toate mădularele suferă»; și că «cine se smintește și eu să nu ard?» și apoi dacă pentru tot păcatul de asemenea se zdrobește, și pentru toți cei care greșesc și pentru cei care-i greșesc lui și pentru cei care greșesc altuia, de asemenea se mâhnește și plânge, și, când mustră, să nu strice chipul cel dat de Domnul” (Regulile mici, 182).
O altă mărturie despre delicatețea de care trebuie să dea dovadă creștinul aflam la Sfântul Ioan Scărarul:
„De voiești să scoți țandăra din ochiul altuia, să nu o scoți pe aceasta cu o bârnă, ci cu o pensă. Bârna este cuvântul greu sau purtările urâte. Iar pensa este învățătura blândă și mustrarea îndelung răbdătoare. «Mustră, zice, cearta, mângâie» (II Tim. 4, 2). Dar nu și lovi” (Scara Raiului, Treapta VIII).
Boala noastră constă în faptul că mulți dintre cei ce combatem ecumenismul (sau alte devieri de la adevăr), o facem dintr-o râvnă trupească sau sufleteasca. De multe ori, sub masca așa-zisei râvne pentru adevăr și nedespătimiți fiind ajungem să-i urâm pe cei care nu mărturisesc credința ortodoxă. Dar cel care urăște pe cel căzut în păcat (fie el erezie sau alt păcat), putem spune că este la fel de vinovat ca și acela, căci un creștin sănătos întotdeauna va avea milă de fratele său, care e chipul lui Dumnezeu, și va încerca cu multă dragoste și înțelepciune să lucreze pentru mântuirea lui. Cel care are certitudinea trăirii întru Adevăr, nu va fi niciodată iritat, enervat sau clătinat de necredința sau greșita învățătură altora. El, fiind neclintit în credința sa, va avea ca rod al harului, compătimirea și blândețea față de cei care încă nu au ajuns la cunoașterea adevărului. Spune Sfântul Vasile cel Mare că cel blând este „cel neclătinat în toate judecățile ce se fac cu sârguință spre buna plăcere a lui Dumnezeu” (Regulile mici, 191). [...]
Să vedem ce spun Sfinții despre acest fel de râvnă datorită căreia sunt clevetiți și judecați mereu alții. Iată cum gândea, având „mintea lui Hristos“, Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina:
„In ochii săi, ereticii, ce altceva puteau fi decât copiii rătăciți ai Tatălui și Dumnezeului său și «în putință» frații săi întru Hristos. Toți sfinții care l-au avut pe Hristos în inima lor plângeau pentru eretici. Duhul iubirii pentru eretici l-a predat sfântul părinte elevilor săi de la Rizarios, la orele de teologie pastorală, voind a-i elibera din mreaja intoleranței ce chinuie sufletele necurate în numele, zice-se, al Ortodoxiei. Iată ce lucruri neobișnuite pentru cei ce n-au gustat din iubirea lui Hristos, scria Sfântul în Teologia Pastorală: «Episcopul este dator a rămâne veșnic în principiile morale ale Sfintei Evanghelii și a nu ieși niciodată din ele, nici a le încălca sub acoperirea deosebirilor dogmatice. Acestea, ca unele ce se referă numai la credință, lasă liberă și neatinsă iubirea, căci dogma nu se războiește cu dragostea. Iubirea este dăruită dogmei, fiindcă toate le suferă și toate le rabdă. Iubirea creștină este neschimbată, pentru aceea că nici credința șchioapă a ereticilor nu poate schimba dragostea îndreptată asupra lor. Cineva poate atrage prin iubire la credința sa chiar și o întreagă biserică eretică întemeiată pe o judecare greșită a dogmelor. Niciodată nu se cuvine să se jertfească iubirea pentru o deosebire de dogmă. Pentru aceasta să ne fie pildă Apostolul neamurilor, care, din dragoste chiar și pentru cei ce L-au răstignit pe Hristos, dorea să fie anatema pentru ei. Episcopul care nu-i iubește pe eretici și nu lucrează și pentru ei, toate le face din râvnă mincinoasă și este lipsit de dragoste. Căci acolo unde este dragoste, este și adevăr, și lumină, iar râvna cea mincinoasă și slava plină de rătăcire sunt vădite și alungate de lumină și de iubire. Chestiunile legate de credință nu trebuie să micșoreze iubirea. Învățătorii urii sunt ucenicii celui rău, fiindcă dintru același izvor nu curg și dulcele, și amarul. Învățătorul iubirii, care este episcopul, nu e cu putință să nu iubească, fiind cu desăvârșire neputincios să urască, aceasta pentru că preaplinul iubirii izgonește ura».[...] «Cel ce are râvnă, dar fără cunoștință, rătăcește în gândurile și lucrările sale; închipuindu-și că lucrează pentru slava lui Dumnezeu, calcă legea iubirii pentru aproapele. Fierbând în zelul său, făptuiește cele potrivnice poruncilor legii și voii dumnezeiești. Făptuiește răul ca să se întâmple ceea ce crede el a fi binele. Râvna lui e ca focul ce distruge și nimicește. Prăpădul merge înaintea lui, iar pustiirea îi vine pe urmă. Se roagă la Dumnezeu să arunce foc din cer, ca să-i înghită pe toți cei ce nu-i împărtășesc principiile și convingerile. Cel ce are râvnă, dar fără cunoștință, îi urăște pe toți cei ce au altă religie sau altă credință, nutrind față de ei pizmă și mânie nestinsă. Se împotrivește pătimaș la duhul adevărat al legii dumnezeiești, stăruie fără judecată să-și apere propriile-i păreri și credințe, se lasă purtat de zelul orbesc de a birui în toate, de ambiție, de dorința de a învinge cu orice preț, de vrajbă si de plăcerea de a aduce pretutindeni și oricând tulburare. In sfârșit, este un om aducător de pieire»“.
Observăm că aceste cuvinte despre dragostea față de eretici [Sfântul a scris, de altfel, o carte întreagă împotriva greșelilor in care a căzut romano-catolicismul] ale marelui Sfânt făcător de minuni, Nectarie, din nefericire, sunt foarte diferite de „dialogul iubirii” practicat de unii creștini adepți ai ecumenismului. Dacă acești creștini, sub masca iubirii de eretici, fac concesii dogmatice, unii anti-ecumeniști, sub masca râvnei pentru dreapta credință, fac concesii duhovnicești. O corectitudine dogmatică fără o corectitudine duhovnicească nu înseamnă Ortodoxie. [...]

[Dr. Victor Ardeleanu]

În prealabil postat de catalin2

Sf. Paisie Aghioritul spunea ca ecumensimul si zelotismul sunt doua fete ale aceleiasi monezi.

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuind cuvântul Sfântului Pavel care spune despre Dumnezeu că „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 4) zice:
„Nu te teme să te rogi pentru elini, fiindcă aceasta și El o voiește; ci teme-te de a blestema, fiindcă aceasta n-o voiește. Iar daca trebuie a ne ruga pentru elini, și deci și pentru eretici, apoi trebuie a ne ruga pentru toți oamenii, iar nicidecum a-i prigoni. Acest bun, de altfel, vine de acolo, că noi toți ne împărtășim de aceeași natură, și Dumnezeu laudă și aprobă bunăvoința și dragostea cea către alții. «Dar dacă El voiește aceasta, zici tu, dacă Domnul dorește, de ce mai este nevoie de rugăciuni din partea mea?» Apoi aceasta contribuie foarte mult în a-i atrage pe ei spre dragostea către tine, si apoi și pe tine nu te lasă să te sălbăticești; într-un cuvânt toate acestea sunt de ajuns pentru a-i atrage la credință. … și să vină la cunoștința adevărului. Cărui adevăr? A adevărului din credință. Fiindcă anticipând, el a zis lui Timotei ca să poruncească unora de a nu învăța în alt chip. Apoi, ca nu cumva să-i considere pe aceia de dușmani, și din această cauză să se încurce cu ei în lupte, ce spune el? Care voiește, zice, “ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului”.
Vedeți? Această cale să urmăm: să nu urâm păcătosul ci învățăturile și faptele lui păcătoase, iar cele virtuoase să le primim și să le iubim, chiar dacă vin de la el. Toate ce le-am spus nu au fost pentru a descoperi ceva senzațional sau pentru a-l judeca, cleveti, bârfi, osândi. Am prezentat cele cunoscute și publicate de mulți, dar prezentate ca o „sfințenie” contrară Sfinților Părinți, deci o falsă îndumnezeire, sau o îndrăcire. Scopul nu a fost de a-l critica, ci a deosebi binele de rău, ca să nu i se ia această falsă îndumnezeire ca model (cum au făcut Adam și Eva cu promisiunea șarpelui) pentru a nu cădea mai rău ca ei.
Poate că uneori am greșit, mai ales în locurile nesigure și în interpretări, dar Sfinții Părinți rămân în veac în toate ce le-am scris și vă recomandăm nu să ne urmați părerile, ci să urmați certitudinile lor, singurele ce ne pot lămuri și scăpa de amăgire. Am abordat acest subiect, ca având această ocazie să dezbatem o cale a pierzaniei foarte mult răspândită, dar cu mult mai mult necunoscută, duhovnicii îngrijindu-se acum să scoată din popor păcatele trupești, iar în privința celor subtile, de-a dreapta (duhovnicești), se ocupă mai puțin, nefiind multă experiență în sesizare și luptă, deoarece seamănă mult cu sfințenia și sunt foarte greu de depistat. Tocmai de aceea și vătămarea adusă de ele este cu mult mai mare, fiindcă produc o cădere de sus, deci o zdrobire corespunzătoare cu înălțimea falsă la care te ridică.
Nu subiectul Părintele Arsenie Boca ne interesează atât de mult, deși este acum o primejdie iminentă împotriva României Ortodoxe, ci cel al înșelării moderne de tip new-age, cu mască Ortodoxă, care devine tot mai accentuată și mai vătămătoare pentru frații noștri din Sfânta Biserică.
Note:
Protoprezbiter Stefanos ANAGNOSTOPOULOS, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Bizantină, București, 2005, pp. 99-100.
„ZEUL TOLERANȚEI" ȘI DESCREȘTINAREA CREȘTINISMULUI, Ed. CHRISTIANA, București, 2009, Capitolul 10: Râvna sufletească și râvna duhovnicească.”