Istorii cu talc

[cristiboss56]

Licuriciul și libelula
Se spune că licuriciul s-a îndrăgostit de libelulă. Au hotărât că vor să petreacă restul vieții împreună. Doreau să înfrunte toate primejdiile unul lângă altul... și erau atât de multe obstacole în calea lor: ploi torențiale care le udau aripioarele, crenguțe ale copacilor care le puneau piedică, pânze de păianjen care le puteau curma zborul...
De aceea, au hotărât să se țină de mână pentru a rezista! Zburau mereu unul lângă altul...
Cu toate acestea, la un moment dat, licuriciul nu mai găsi libelula... Nici măcar nu știa cum o pierduse: i-a dat el drumul pentru o clipă... sau și-a tras ea mâna din mâna lui... Disperat, nici nu mai vedea pe unde zboară, căutând-o...
- Strălucește! i-a spus albina. Dacă vei străluci, ea te va găsi!
Licuriciul și-a dat seama că albina avea dreptate: era atât de îngrijorat încât uitase să strălucească...
Morala: Iubirea înseamnă speranță! Speranța ne face să strălucim: să fim buni, să avem credință în Dumnezeu, să iertăm! Disperarea ne ia această strălucire.
Deci, nu uita să strălucești!

[cristiboss56]

Ne învaţă copiii ...

O tânără profesoară, cu vizibile tendinţe libertine, explica micuţilor ei elevi faptul ca ea este atee şi-i întreba dacă nu cumva sunt şi ei. Neştiind, de fapt, ce-i ăla un ateu şi dorind să fie şi ei ca şi profesoara lor, micuţii îşi ridicaseră mânuţele în aer. Dar iată şi o excepţie. O fetiţă pe nume Maria nu se luă după mulţime, şi nu ridică mâna. Profesoara, observând-o, o intrebă de ce s-a decis să fie diferită.
– Pentru că nu sunt atee.

Profesoara o întrebă din nou:

– Dar tu ce esti?

– Sunt creştin-ortodoxă.
Puţin deranjată profesoara se înroşi. O întrebă, totuşi, de ce este creştină.

– Ei bine, am fost crescută să-L cunosc şi să-L iubesc pe Domnul Iisus Hristos. Bunicii au fost creştin-ortodocşi, mama este creştin-ortodoxă, la fel şi tata, aşa sunt şi eu.

Profesoara s-a infuriat:

– Asta nu este un motiv, spuse ea în gura mare. Ce-ar fi dacă maică-ta ar fi o idioată şi la fel şi taică-tău? Ce ai fi tu atunci ? Fetiţa tăcu puţin şi zâmbind finuţ îi zise:

– Atunci … aş fi atee!

[cristiboss56]

O căruţă goală.

"Odată, demult, mă plimbam împreună cu tatăl meu când, la o cotitură, el se opri deodată. După o clipă de tăcere, mă întrebă:
- În afară de ciripitul păsărelelor, mai auzi şi altceva?
Îmi ascuţii auzul şi, după câteva secunde, îi răspunsei:
- Aud zgomotul unei căruţe...
- Aşa este, spuse tatăl meu. Este o căruţă goală.
Îl întrebai:
- Cum de ştii că este o căruţă goală, dacă încă nu o putem vedea?
Iar el îmi răspunse:
- E foarte uşor să ştii când o căruţă este goală, e din cauza zgomotului. Cu cât este mai goală, cu atât face mai mult zgomot.
Astăzi, adult fiind, când văd o persoană care vorbeşte prea mult, întrerupînd conversaţia celorlalţi, dovedindu-se inoportună, lăudându-se cu ceea ce posedă, simţindu-se atotputernic şi dispreţuindu-i pe cei din jurul lui, încă mi se pare că mai aud vocea tatălui meu, spunând:

"Cu cît este mai goală căruţa, cu atât mai mult zgomot face".

[cristiboss56]

De ce binele este răsplătit cu rău?

Într-o zi, la uşa unui bătrân înţelept, a bătut o tânără necunoscută care, înecându-se în lacrimi, i-a povestit acestuia povestea sa.
Nu ştiu cum să trăiesc mai departe...”- a spus ea cu glas tremurând. ” Toată viaţa m-am comportat cu oamenii aşa cum aş fi vrut ca ei să se comporte cu mine. Eram cu ei sinceră şi cu sufletul deschis... Încercăm să-i ajut după puterile mele, fără să aştept ceva în schimb. Îi ajutam cu ce puteam. Eu, într-adevar, făceam totul necondiţionat, iar, în schimb, primeam doar răutate şi ironie. Mă doare enorm şi pur şi simplu am obosit... Va implor, spuneţi-mi ce să fac?”
Înţeleptul a ascultat-o răbdător şi apoi i-a dat un sfat:
Dezbracă-te şi plimba-te goală pe străzile oraşului”- a spus el liniştit.
Mă iertaţi dar eu încă n-am decăzut într-atât... Probabil aţi înnebunit sau glumiţi.”
Dacă voi face aşa ceva, nu ştiu ce pot aştepta de la trecători... Te pomeneşti că cineva mă va dezonora sau îşi va bate joc de mine…
Înţeleptul s-a ridicat brusc, a deschis uşa si-a pus pe masă o oglindă.
Îţi este ruşine să ieşi dezbrăcată afară, dar, dintr-un oarecare motiv, nu te sfieşti să umbli prin lume cu sufletul dezgolit deschis larg că această uşa. Le permiţi tuturor să-ţi pătrundă în suflet. Sufletul este o oglindă şi din această cauză ne putem observa pe noi înşine în sufletul altor oameni. Sufletul lor este plin de răutate şi patimi - anume o astfel de imagine ei văd în sufletul tău curat. Ei nu sunt destul de puternici şi nu au suficient curaj pentru a recunoaşte că eşti mai bună ca ei şi pentru a încerca să se schimbe. Din păcate, această este soarta celor cu adevărat
curajoşi…
„Ce să fac atunci? Cum pot schimba această situaţie dacă nimic nu depinde de mine?”- a întrebat ea.
„Vino cu mine. Vreau să-ţi arăt ceva… Priveşte, această este grădina mea. De mulţi ani ud aceste flori de o frumuseţe nemaivăzută şi am grijă de ele. Sincer să fiu, n-am văzut niciodată cum înfloresc bobocii lor. Mi-a fost dat să le găsesc deja înflorite, cu frumuseţea lor atrăgătoare şi mireasma îmbătătoare. Copile, învaţă de la natură.
Priveşte aceste flori minunate şi fă precum ele - deschide-ţi atent sufletul în faţa oamenilor, în aşa fel încât ei să nu observe acest lucru. Deschide-ţi sufletul doar oamenilor buni Fugi de cei care îţi rup petalele şi le calcă în picioare. Aceste buruieni încă mai au de învăţat ca să ajungă la acelaşi nivel cu tine şi de aceea tu nu ai cum să-i ajuţi. Tot ce vor vedea la tine este oglindirea lor pocită.”
În lume există multă murdărie şi răutate. Dar cel ce doreşte, poate rămâne curat...
Fii sincer şi cinstit înaintea ta şi înaintea celorlalţi. Totuşi reţine: nu merită să arunci perle la porci. Nu va fi de folos nici lor, nici ţie...

[cristiboss56]

FIECARE DINTRE NOI ISI POARTA LUMEA INIMA SA

La intrarea unei cetati, intr-o oaza din inima desertului, statea odata un batran intelept. Trecu pe acolo un tanar ce tocmai voia sa se instaleze in acea cetate si incerca sa afle de la batran ce fel de oameni traiesc acolo :

- Am decis sa ma mut in aceasta cetate, dar inca nu stiu cum sunt oamenii ce traiesc aici.
Batranul se uita la el iscoditor si îl intreba:
- Locuitorii cetatii de unde vii tu cum erau?
- Erau rai si neprimitori. De aceea am plecat de acolo.
- Da? Pei tot asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.

Tanarul isi schimba cursul drumului, mergand sa caute o cetate cu oameni buni si primitori, asa cum isi dorea.
Nu trecu mult si un alt tanar se apropie de cetatea unde statea batranul intelept si îl intreba la randul sau:
- Cum sunt locuitorii acestei cetati? Intentionez sa traiesc aici pentru mai multi ani.
Batranul intelept l-a intrebat atunci si pe el:
- Locuitorii cetatii de unde vii cum erau?
- Erau primitori, cinstiti, generosi si plini de viata. Aveam acolo o multime de prieteni care au regretat plecarea mea, iar eu am trecut greu peste aceasta despartire.
- Tot asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.

In tot acest timp un calator ce-si adusese camilele la adapat in apropiere, a asistat la discutiile pe care batranul le-a avut cu cei doi tineri. Cand cel de-al doilea tanar se îndeparta, calatorul se apropie de batrân si îi apostrofa:

- Cei doi tineri ti-au pus aceeasi întrebare si nu a a fost cinstit din partea unui om de varsta ta sa le dai raspunsuri atat de diferite.
- Fiule, ambele raspunsuri au fost corecte, caci fiecare om isi poarta lumea în inima sa. Acela ce nu a gasit nimic bun în vechea lui cetate nu va gasi nimic bun nici in cea noua. Iar acela care si-a facut în alt oras multi prieteni, isi va gasi si aici tovarasi de viata de nadejde. Aceasta deoarece toti oamenii pe care-i intalnim nu sunt nici mai mult nici mai putin decât ceea ce noi stim si putem sa gasim în ei...

Sursa: Vitamine ptr suflet

[cristiboss56]

Urmele lui Dumnezeu pe nisip:

Într-o noapte, un om a avut acest vis. Se făcea că merge împreună cu Dumnezeu pe malul nisipos al unui râu. În acest timp, pe cer apăreau scene importante din viaţa lui; la fiecare scenă se vedeau pe nisip două perechi de urme: urma paşilor lui şi urma paşilor lui Dumnezeu.
Când ultima scenă din viaţa lui i s-a perindat prin faţa ochilor, el a privit la urma paşilor de pe nisip. A observat, cu mirare, că, de multe ori, pe drumul vieţii lui era numai un rând de urme şi acest fapt s-a întâmplat în momentele cele mai triste şi mai grele din viaţa lui.
Asta l-a pus pe gânduri şi L-a întrebat pe Dumnezeu:
- Doamne, Tu mi-ai făgăduit că, din momentul în care mă hotărăsc să Te urmez, Tu vei fi alături de mine în tot cursul vieţii mele. Dar am observat că în momentele cele mai grele din viaţa mea, pe nisip era numai un singur rând de urme. Nu înţeleg. De ce? Tocmai când am avut nevoie mai mare de ajutorul Tău, Tu m-ai părăsit.
Dumnezeu i-a răspuns cu blânda Sa bunătate:
- Dragul Meu, Eu te iubesc mereu şi niciodată nu te voi părăsi. În clipele tale cele grele, de încercări şi de suferinţe, se vede pe nisip o singură pereche de paşi, deoarece atunci Eu te luam în braţe sau în spate şi te purtam pe drumul vieţii tale.

[cristiboss56]

Există un proverb care spune: „Pe marea liniştită oricine poate fi cârmaci“. Când vântul este prielnic, corabia puternică şi marea nu este agitată, nu e nevoie de prea mare înţelepciune să duci corabia în port. Altceva este când furtuna se dezlănţuie pe mare, vasul este avariat, valurile se revarsă zgomotoase pe punte şi pătrund înăuntrul navei, când noaptea este întunecoasă şi nu se vede nimic. Cu toate acestea, căpitanul corabiei orânduieşte totul atât de iscusit încât scapă de primejdie.

Pilda de azi ne vorbeşte despre mândrie, despre răbdare în ispite şi iubire părintească.

Era odată în pustiul Egiptului un frate foarte osârduitor. Acesta, fiind tare supărat de demonul curviei, a mers la un bătrân şi i-a mărturisit gândurile sale. Iar acela nefiind iscusit, după ce l-a ascultat, s-a mâniat şi i-a zis că este ticălos şi nevrednic de cinul călugăresc, căci a primit astfel de gânduri. Auzind acestea, fratele a căzut în deznădejde şi, părăsindu-şi locul său, se întorcea în lume. Pe cale, din orânduire dumnezeiască s-a întâlnit cu avva Apollo, cel mai încercat dintre bătrâni, care, văzându-l abătut şi foarte posomorât, l-a întrebat, zicând: „Fiule, din ce pricină eşti aşa de mâhnit?“ Acesta la început, pentru multă mâhnire, nu i-a răspuns bătrânului nimic; mai pe urmă, mult rugându-l bătrânul, a spus ale sale zicând: „Fiindcă adesea mă supără gândurile, m-am dus şi m-am mărturisit la bătrânul cutare, iar după cuvântul lui nu mai am nădejde de mântuire şi, fiind deznădăjduit, mă duc în lume“. Auzind acestea, avva Apollo îl mângâie pe fratele şi-l sfătui mult, zicând: „Nu te mira, fiule, şi nu deznădăjdui de tine, că eu mă aflu la vârsta cărunteţelor şi cu toate acestea foarte mult sunt supărat de asemenea gânduri. Deci nu te descuraja pentru această ispită, care nu se tămăduieşte atât prin silinţă omenească, cât prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dăruieşte-mi numai ziua ta de astăzi şi întoarce-te la chilia ta“. Şi a făcut fratele aşa. Iar avva Apollo, după ce s-a despărţit de el, a mers la chilia bătrânului care deznădăjduise pe fratele. Şi stând afară, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: „Doamne, Cela ce laşi să vie ispite pentru folos, întoarce războiul fratelui asupra bătrânului acestuia, ca prin cercare să înveţe la bătrâneţile sale ceea în lungă vreme n-a învăţat, anume să pătimească împreună cu cei ispitiţi“. Iar după ce a sfârşit rugăciunea, a văzut îndată un arap stând aproape de chilie şi repezind săgeţi asupra bătrânului care, rănit fiind de acestea, începu să se învârtă încoace şi încolo, ca într-o beţie, până ce nemaiputând suferi, a ieşit din chilie şi pe aceeaşi cale ca şi tânărul se întorcea în lume. Avva Apollo, înţelegând ceea ce s-a întâmplat, l-a întâmpinat zicând: "Unde te duci şi ce pricină te-a tulburat aşa de tare?" Iar bătrânul, simţind că sfântul cunoaşte ale sale, n-a zis nimic de ruşine. A zis însă avva Apollo: "Întoarce-te la chilia ta şi de aici înainte cunoaşte slăbiciunea ta şi să te socoteşti pe tine sau neştiut de diavolul sau nebăgat în seamă de el, pentru că nu te-ai învrednicit de lupta cu el. Dar ce zic lupta, când nici atacul lui de o zi n-ai fost în stare să-l suporţi. Iar aceasta ţi s-a întâmplat din pricină că primind tu pe un tânăr luptat de vrăjmaşul, în loc să-l îmbărbătezi la luptă, l-ai adus la deznădejde, nebăgând în seamă porunca aceea înţeleaptă care zice: "Scapă pe cei târâţi la moarte şi nu înceta să răscumperi pe cei duşi la junghiere", dar nici pilda Mântuitorului nostru care zice: "Trestia zdrobită n-o frânge şi inul ce fumegă nu-l stinge". Căci nimeni n-ar putea răbda uneltirile vrăjmaşului, nici stinge înfierbântarea cea înfocată a firii, de n-ar întări darul lui Dumnezeu slăbiciunea omenească".

[alia28aa]

În prealabil postat de cristiboss56

Urmele lui Dumnezeu pe nisip:

Într-o noapte, un om a avut acest vis. Se făcea că merge împreună cu Dumnezeu pe malul nisipos al unui râu. În acest timp, pe cer apăreau scene importante din viaţa lui; la fiecare scenă se vedeau pe nisip două perechi de urme: urma paşilor lui şi urma paşilor lui Dumnezeu.
Când ultima scenă din viaţa lui i s-a perindat prin faţa ochilor, el a privit la urma paşilor de pe nisip. A observat, cu mirare, că, de multe ori, pe drumul vieţii lui era numai un rând de urme şi acest fapt s-a întâmplat în momentele cele mai triste şi mai grele din viaţa lui.
Asta l-a pus pe gânduri şi L-a întrebat pe Dumnezeu:
- Doamne, Tu mi-ai făgăduit că, din momentul în care mă hotărăsc să Te urmez, Tu vei fi alături de mine în tot cursul vieţii mele. Dar am observat că în momentele cele mai grele din viaţa mea, pe nisip era numai un singur rând de urme. Nu înţeleg. De ce? Tocmai când am avut nevoie mai mare de ajutorul Tău, Tu m-ai părăsit.
Dumnezeu i-a răspuns cu blânda Sa bunătate:
- Dragul Meu, Eu te iubesc mereu şi niciodată nu te voi părăsi. În clipele tale cele grele, de încercări şi de suferinţe, se vede pe nisip o singură pereche de paşi, deoarece atunci Eu te luam în braţe sau în spate şi te purtam pe drumul vieţii tale.

Multumesc, e minunata pilda aceasta si mi-e tare draga si mie.
In viata mea, in multe situatii in care initial crezusem ca sunt singura, in realitate era doar
o singura pereche de pasi pe nisip, iar eu eram purtata pe brate.

Mai e o pilda frumoasa si draga mie, din intelepciunea Zen, cu omul urmarit de tigru pana la marginea prapastiei si fraguta cea aromata, o pilda care se refera la faptul de a trai constient, in "aici si acum".

O zi frumoasa tuturor !