Postul negru

[Florin-Ionut]

„Vrei să fii monah, Dobrivoie? Dacă eşti bărbat, pregăteşte-te de un
act de vitejie!”
„Sânt pregătit, vlădică. Am trecut prin război, am îndurat foame, am
îngrijit nebuni, l-am suportat pe Dracu’ Împieliţat, aşa că nădăjduiesc
s-o scot la capăt şi cu încercarea asta de care vorbeşti.”
„E uşor, Dobrivoie, să te lupţi cu oamenii şi să-i rabzi când n’ai încotro.
Dar acum te vei pune pe tine însuţi la încercare. Îţi vei căli voinţa.
Ţine minte asta: milioane de oameni tremură în faţa propriului
trup, îl îngrijesc, i se supun. Fii pregătit!”
„Sânt, preasfinţite, porunceşte!”
În momentul acela, credeam că nu există efort la care să nu rezist.
Eram tânăr, puternic, oţelit şi încrezător, chiar puţin mândru că o
să am parte de o încercare importantă şi că o să-i arăt vlădicăi de ce
sânt în stare.
Încă de dimineaţă, vlădica mi-a oprit să beau apă şi să mănânc. Toată
ziua aceea am împachetat cărţi, am scris adresele pe colete şi le-am
trimis la poştă, iar seara ne-am rugat la Dumnezeu. Mai întâi am
făcut câte trei sute de închinăciuni în faţa icoanelor, după care am
cântat cântări de slavă către Maica Domnului, apoi am îngenuncheat
şi ne-am rugat. În cameră aveam un orologiu care bătea la fiecare
sfert de oră.
Două ceasuri ne-am rugat în genunchi în faţa icoanelor, pe covoraşul
de Pirot.27 El avea piciorul drept puţin îndoit, ca să nu-l deranjeze
statul în genunchi. Pe mine mă dureau genunchii, de aceea trebuia să
Milivoie
IOVANOVICI
mă sprijin în mâini, să stau pe vine, să mă mişc de pe o parte pe alta.
Deoarece mă aflam în spatele lui, nu vedea ce fac. Apoi ne-am ridicat
şi două ore ne-am rugat stând în picioare, fără cuvinte. „Roagă-te cu
mintea, fără să mişti limba, fiule. Dumnezeu ştie gândurile noastre.
Postul nu are nici un rost fără rugăciune, ba chiar poate să strice,”
mi-a spus.
Apă şi pâine n’am gustat toată ziua şi toată noaptea. Am continuat
şi a doua zi. Am răbdat foamea şi setea; am lucrat, m’am rugat şi
am tăcut. A treia zi mi-a fost tare rău. Am răbdat mai uşor foamea,
căci eram obişnuit cu ea, dar setea mă chinuia rău. Am avut stări de
leşin şi de greaţă. Seara nu am mai putut rezista la rugăciune, m’am
culcat devreme. Nicolae a rămas singur să se roage. Dimineaţa, când
m’am trezit, am văzut că se ruga mai departe. Dumnezeu ştie când
şi cât dormea omul acela.
A patra zi, trupul îmi ardea de parcă îmi luase foc. Mă dureau în
special rănile din război. În jurul lor au apărut vânătăi mari, care nu
erau prea plăcute la vedere. Mă dureau spatele şi capul, stomacul
mă chinuia necontenit, iar bătăile inimii mi se înteţiseră. Mergeam
des la fereastră şi trăgeam în piept aer curat. Îl sorbeam cum sorbi
apa rece de izvor.
În a cincea zi, am început să răspândesc duhoare. Buzele mi se lipeau
una de alta, erau sărate, pe limbă îmi apăruse o flegmă asemănătoare
puroiului, pe care tot încercam să o scuip.
În a şaptea zi s’a petrecut o schimbare la faţă: mi s’a întors culoarea
în obraji, durerile au încetat. Dar eram nervos şi nu puteam dormi,
tremuram, îmi era îngrozitor de sete. Atunci am simţit pentru prima
dată că nu mai sânt în stare să lupt. Mă încurajam cu tot felul de
gânduri, mă dădeam mare, mă încăpăţânam, dar nimic nu mă putea
ajuta. Până la urmă am hotărât să-mi împachetez lucrurile şi să fug
de la Nicolae.
Kalist
MONAHUL
L-am minţit că ies afară să-mi fac nevoile, dar am dat buzna în camera
mea şi mi-am strâns lucrurile la repezeală. Când să scap, numai
ce-l văd stând în prag. M’a luat de umeri, m’a întors din drum
şi mi-a poruncit să despachetez. Eram emoţionat, nu ştiam ce să fac
şi cum să mă salvez. L-am rugat umil să mă lase să plec sau să îmi
dea dezlegare să mănânc şi să beau, dar era limpede că nici nu mă
ia în seamă. Când am văzut că nu am încotro, mi-au dat lacrimile de
ciudă, mai că nu am izbucnit în hohote. Nici că i-a păsat, m’a luat de
urechi, ca pe un şcolar, şi m’a dus în camera lui.
„Parcă ai fi o babă! Şi mai spui că vrei să fii călugăr? Eşti plin de
murdărie în trup şi în suflet, şi cu toate acestea ai pretenţia să devii
măreţ şi strălucitor! Oare nu simţi că în tine arde mizeria şi că
împrăştii duhoare? Dacă îţi doreşti binele, şi dacă vrei ca încă din
viaţa asta pământească să vezi împărăţia lui Dumnezeu, stai, fă-ţi
treaba ta şi roagă-te cum îţi spun eu!”
Până în cea de-a unsprezecea zi nu mi-a mai dat voie să ies nici
măcar o dată din cameră. Iar am vrut să dau bir cu fugiţii. Mă
gândeam cum să fac să mă strecor din cameră şi să fug încotro oi
vedea cu ochii. Dar când să pornesc, iarăşi m’a oprit episcopul la
uşă. Am urlat din toţi rărunchii; mă zguduiam de chin. Îl rugam
ca pe tatăl meu să mă lase să plec. I-am spus că o să mi se lipească
maţele de foame şi de sete şi că voi muri curând. Nici rugăciunile,
nici ameninţările nu l-au înduplecat.
La scurt timp după aceea, mi-a dat o sticlă, poruncindu-mi să o spăl
bine şi să aduc apă cu ea. Am înşfăcat sticla şi am luat-o la goană,
cât mă ţineau picioarele, către cişmea, dând drumul la apă şi bând
pe săturate. După care am spălat-o bine, am umplut-o cu apă şi am
dus-o în cameră. Vlădica m’a întrebat:
„Ai băut destulă apă?”
„Da, preasfinţite.”
79
Milivoie
IOVANOVICI
„Foarte bine. Acum, fiule, o să te întreb ceva. Gândeşte-te bine, nu
trebuie să-mi răspunzi îndată, poţi să-mi spui şi peste un ceas. Deci:
de ce ai vrut să mă spionezi? Dacă îmi spui adevărul, vei fi ucenicul
meu. Dacă mă minţi, te gonesc!”
„Nu e nevoie să mă gândesc prea mult, vlădică. Ceea ce ţi-aş spune
mai târziu pot să spun şi acuma. Am vrut să văd ce face episcopul
când e singur în cameră!”
„Fiule, ai fost zilele acestea cu mine în cameră şi ai văzut ce fac. Nu
mai ai motive să tragi cu ochiul.”
Iar l-am rugat să mă lase să trăiesc ca şi ceilalţi monahi; simţeam că
n’aş mai putea rezista fără apă şi fără mâncare. Am fost în război,
am făcut foamea, am trecut prin multe ţări şi am văzut multe, dar mi
se părea că această încercare este peste puterile mele. Însă el nu m’a
lăsat să plec, spunându-mi:
„Când o să îţi vină cu leşin, o să îţi dau puţină apă. Dacă la fiecare
ceas sau două vei lua câte o înghiţitură, îţi va trece ameţeala.”
Iar el nici nu s’a uitat la sticlă. Nici o picătură nu a gustat! Nu se putea
vedea dacă suferă: se ruga zilnic, în continuare, la fel ca în prima zi.
Mă străduiam şi eu pe cât puteam, dar rugăciunea mea era slabă,
deoarece mă gândeam tot timpul că nu mai apuc ziua de mâine şi
născoceam tot felul de motive pentru a scăpa de acolo. El ştia ce
voiam şi mereu mă împiedica. Ziua stătea lângă uşă, iar noaptea îmi
aşeza patul de-a curmezişul uşii, ca să nu fug în timp ce el doarme.
Primeam şi transmiteam corespondenţa printr-o ferestruică.
Am mai rezistat încă cinci zile fără mâncare şi cu foarte puţină apă. În
total am stat fără mâncare şaisprezece zile. În cea de-a şaptesprezecea
zi, am auzit zgomote în curte, iar pe fereastră am văzut intrând
nişte automobile. Episcopul mi-a spus: „Ne vin oaspeţi, Dobrivoie.
Bucură-te. Dacă nu ar fi fost ei, continuam postul până se împlineau
treizeci de zile.”
80
Kalist
MONAHUL
A ieşit din cameră, s’a spălat, s’a îmbrăcat cu hainele de sărbătoare şi
i-a întâmpinat pe oaspeţi. L-a chemat pe Filip bucătarul şi l-a trimis
îndată să aducă păstrăvi, vin şi tot ceea ce era de trebuinţă pentru
prânz. De asemenea, a poruncit ca pentru noi doi să pregătească
„hrană de-a noastră.” Când ne-am aşezat la masă şi am început să
mâncăm, oaspeţii au mâncat păstrăvi, iar noi doi mămăligă. Bucătarul
ştia ce înseamnă „hrană de-a noastră,” negreşit mai avusese experienţe
asemănătoare. Trebuia să mâncăm mămăligă, altfel, după
atâta înfometare, ni s’ar fi făcut rău de la o mâncare mai consistentă.
În ziua aceea am mâncat puţin, a doua zi ceva mai mult, iar în a
treia zi mă simţeam deja sătul.
După ce mi-am mai venit în fire, ciugulind câte ceva, mă simţeam
uşor şi gata pentru orice îndatorire, având o voinţă mult mai
puternică. Îmi dispăruseră vânătăile de pe corp, rănile nu mi le mai
simţeam, ca şi cum nici nu ar fi fost. Prin înfometare mi-am curăţat
sângele, iar sângele refăcut a curăţat trupul de boli şi de răni. Atunci
am înţeles ce înseamnă foamea. M’am bucurat că, până la urmă, am
rezistat toate acele zile şi am hotărât ca pe viitor să devin ascet şi să
postesc mai des.