Sfantul si Marele Sinod - anunțuri, stiri si comentarii de ultimă oră

[dobrin7m]

În prealabil postat de DragosP

Care ai mă un harometru și înduhovnicimetru de vânzare?
Vreau să-mi măsor episcopul, când s-o întoarce din Creta...

eu zic ca daca vrei sa afli masura tuturor celor prezenti acolo, fa o excursie in Ucraina, fa o excursie prin Siria.

Insa poti face altceva. sa aduci aici concret un subiect arzator al Bisericii ortodoxe care este dezbatut si rezolvat in Creta. Absolut nimic consistent.

http://www.teologie.net/2016/06/14/i...jul/#more-5043

"În concluzie, vreau să spun că parțial au dreptate şi cei care-şi doresc organizarea Sinodului şi cei care nu-şi doresc. Bineînţeles, Sinodul se organizează tocmai pentru a rezolva problemele şi nu doar pentru a arăta o falsă unitate. Dar, în condiţiile în care nu s-a formulat nici o bază canonică pentru a rezolva problemele inter-ortodoxe, Qatarul va rămâne o problemă bilaterală între Antiohia şi Ierusalim, Estonia şi Ucraina vor rămâne o problemă bilaterală dintre Moscova şi Constantinopol, Mitropolia Basarabiei va rămâne o problemă bilaterală dintre Moscova şi Bucureşti, iar Timocul dintre Bucureşti şi Belgrad. Nu există (şi nici nu se doreşte să existe) vreun mecanism care prin vot panortodox să hotărască aceste probleme, trecând peste interesele înguste ale unuia sau altuia. Va da vreodată Moscova autocefalie Ucrainei sau Belgradul Macedoniei? Iar dacă le vor da, va recunoaşte oare Constantinopolul aceste autocefalii (deşi nicăieri nu scrie că ar fi nevoie de recunoaşterea lor)? Sau cum să recunoască Constantinopolul autocefalia Bisericii Americane (OCA), din moment ce singurele eparhii vii (adică cu venituri pentru Fanar) pe care le mai are sunt anume în SUA? Şi atunci ce aşteptăm? Nu putem să ne aşteptăm la nimic!

Avem nevoie de oameni duhovniceşti şi pragmatici. Fără oameni duhovniceşti, hotărârile dogmatice vor fi bănuite de erezie, iar hotărârile liturgice şi canonice nu vor avea nici o autoritate în faţa preoţilor şi a poporului. Acum nu mai avem împărat cu armată, care să impună dogmele şi canoanele despre care unii sau alţii au reuşit să-l convingă că ar fi adevărate. Avem o altă situaţie, care necesită o altă abordare, iar fără o implicare a oamenilor duhovniceşti, orice schimbare, fie ea şi bună, nu va fi acceptată. Iată în 1923, într-un context asemănător cu cel pe care-l vom avea în Creta peste câteva zile, nişte oameni cu reputaţie duhovnicească foarte îndoielnică au decis schimbarea calendarului, iar în 1924 acesta a fost impus şi în România. Dacă România n-ar fi avut rege cu jandarmerie, nimeni nu era să primească calendarul nou, chiar dacă în sine el nu este greşit. Despre aceasta e suficient să citim scrisorile lui Nae Ionescu sau presa anilor ’30, mai ales din Basarabia. După 1944, odată cu venirea comunismului, un singur om, părintele Cleopa de la Sihăstria, a reuşit să convingă poporul despre „adevărul noului calendar” atât cât n-a reuşit regele cu toată armata lui. Şi asta nu pentru că lumea ar fi înţeles prea multe despre calendar, ci pentru că părintele Cleopa reprezenta o autoritate duhovnicească!

Evident, pe lângă viaţa duhovnicească, ierarhii trebuie să fie şi oameni pragmatici şi curajoşi, pentru a putea depăşi clişeele şi bizantinismele amorfe. Astăzi nu mai avem împărat care să organizeze şi să legitimeze un Sinod, iar încercarea patriarhului turc de a lua locul împăratului este pe cât de comică, pe atât şi de ineficientă. Vrem noi să recunoaştem sau nu, dar la moment e nevoie de un mecanism modern, ca să schimbe din temelie unele principii, pentru că prea mult trăim cu trecutul. Organizăm sinoade şi vorbim despre întâietăți de parcă nici n-am şti că de 1300 de ani trei patriarhii (Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul) au rămas doar pe hârtie, iar de aproape 600 de ani de ani, patriarhia capitalei imperiului (care continuă să se creadă prima, deşi nu mai există nici imperiul şi nici capitala), a rămas şi ea fără credincioşi şi doar cu ierarhi onorifici. La moment, Antiohia şi Constantinopolul se bazează pe diaspora (care ar trebui să devină autocefală), Ierusalimul pe pelerinii ruşi şi români, iar Alexandria pe misiunea în centrul Africii, sponsorizată de greci. Dar în vechile lor teritorii, din păcate, toate aceste 4 patriarhii sunt aproape moarte. Cum se reflectă această situaţie în canoanele noastre? În nici un fel…

Iată de ce, la moment, e mai bine să nu avem nici un fel de sinod, până nu va veni altă generaţie de oameni, care să gândească problemele Bisericii nu doar prin prisma trecutului (care artificial este asociat cu Tradiţia Bisericii), ci şi prin prisma funcționalității reale în prezent şi viitor.

[DragosP]

În prealabil postat de dobrin7m

Insa poti face altceva.

Da. Pot să mă rog şi să te rog şi pe tine să te rogi, nu s-o dai ţăţeşte-n bârfe pe care nu le înţelegi. Mă rog, pe care 99,99% nu le înţelegi. Şi ca tine, mulţi!

În rest? Sănătate, pace şi la vară (adică acu') cald. Foarte cald.

P.S. Cum o fi-n Creta?

[cristiboss56]

În această dimineață, 21 iunie 2016, Sfântul și Marele Sinod a aprobat, cu amendamente, primul document presinodal din cele de pe ordinea de zi. Este vorba de Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană.

[cristiboss56]

întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe (Chambésy, 21-28 ianuarie 2016) – Contribuția Bisericii Ortodoxe la realizarea păcii, dreptății, libertății, a fraternității și a dragostei între popoare și la înlăturarea discriminărilor rasiale și de altă natură

Biserica lui Hristos trăiește „în lume”, dar ea „nu este din lumea aceasta” (Ioan 17,11;14-15). Biserica este semnul și imaginea Împărăției lui Dumnezeu în istorie, pentru că ea anunță o „făptură nouă” (2 Cor. 5,17), „ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea” (2 Petru 3,13), o lume în care Dumnezeu „va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere” (Apocalipsa 21,4-5).

Această așteptare este deja trăită și pregustată în Biserică, în special de fiecare dată când este oficiată Dumnezeiasca Euharistie și când se întrunesc „în adunare” (1 Corinteni 11,20) fiii risipiţi ai lui Dumnezeu (Ioan 11,52), într-un trup, fără deosebire de rasă, sex, vârstă, origine socială sau orice altă formă de separare, acolo unde „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3,28, Coloseni 3,11), într-o lume reconciliată, de pace și de dragoste.

Biserica trăiește, de asemenea, această pregustare a „făpturi celei noi”, a lumii transformate prin sfinții săi, care, prin asceză și prin virtuțile lor, au devenit încă în această viață chipuri ale Împărăției lui Dumnezeu, arătând și dând asigurare astfel că așteptarea unui lumi a păcii, a dreptății și a dragostei nu este o utopie, ci „încredințarea celor nădăjduite” (Evrei 11,1), care este posibilă prin Harul lui Dumnezeu și prin lupta duhovnicească a omului.

Inspirată continuu prin așteptare și prin această pregustare a Împărăției lui Dumnezeu, Biserica nu rămâne indiferentă față de problemele omului din toate timpurile, ci, dimpotrivă, ea participă la temerile și la problemele lui existențiale, căci preia, ca Domnul său, durerea și rănile sale provocate de răul care lucrează în lume și, precum bunul samarinean, leagă rănile sale, turnând pe ele untdelemn și vin (Luca 10,34) „prin cuvânt de răbdare și mângâiere” (Romani 15,4; Evrei 13,22) și prin iubire vie. Cuvântul său pentru lume nu are scopul principal de a denunța, de a judeca sau de a condamna lumea (Ioan 3,17;12,47), ci de a-i oferi drept călăuză Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, nădejdea și încredințarea că răul, în orice formă ar fi, nu are ultimul cuvânt în istorie și că nu trebuie să-l lase să-i dicteze cursul.

Bazându-se pe aceste principii și cu ansamblul experienței și al învățăturii tradiției sale patristice, liturgice și ascetice, Biserica Ortodoxă participă la grijile și la temerile care preocupă pe omul epocii noastre, dorind să contribuie la rezolvarea lor, ca astfel să ofere lumii pacea lui Dumnezeu „care covârșește orice minte” (Filipeni 4,7), reconcilierea și dragostea.

[cristiboss56]

A.Valoarea persoanei umane

1.Valoarea persoanei umane, care decurge din creația omului după chipul lui Dumnezeu și din misiunea sa în planul lui Dumnezeu pentru om și pentru lume, a constituit o sursă de inspirație pentru Părinții Bisericii Ortodoxe, care s-au aplecat asupra tainei iconomiei divine. Sfântul Grigorie Teologul subliniază în acest context că Creatorul „a plasat pe om pe pământ, ca pe o a doua lume, microcosm în macrocosm, ca un alt înger, o ființă dublă, creată pentru a-L adora, un supraveghetor al creației vizibile, un inițiat al lumii inteligibile, o ființă stăpânind peste ființele pământului(…) o ființă vie în această lume aspirând la o alta, încununarea tainei, apropiindu-se de Dumnezeu prin îndumnezeire (theosis)” (Grigorie Teologul, Cuvântarea 45,7. PG 36, 632AB). Scopul întrupării Cuvântului lui Dumnezeu este îndumnezeirea omului. Hristos, înnoindu-l în El Însuși pe vechiul Adam (cf. Efeseni 2,15), „a îndumnezeit, astfel, omul întreg, ceea ce constituia începutul împliniri nădejdii noastre” (Eusebiu, Demonstratio Evangelica, 4, 14. PG 22, 289A).

Căci așa cum în vechiul Adam a fost cuprins întreg neamul omenesc, tot așa, în Adam Cel Nou a fost recapitulat întreg neamul omenesc („Fiul Cel Unic al lui Dumnezeu s-a făcut om … pentru a recapitula și a restaura în starea originară neamul omenesc care era căzut”, Chiril al Ierusalimului, Comentariul la Ioan IX, PG 74, 273D-275A). Această învățătură a creștinismului privitoare la sacralitatea omului este sursa inepuizabilă a oricărui efort creștin pentru apărarea valorii și a demnității persoanei umane.

2.Pe această bază, este indispensabilă cooperarea intercreștină în toate domeniile, pentru a apăra valoarea omului și, bineînțeles, în aceeași măsură, binele care este pacea, în așa fel încât eforturile pacifiste ale creștinilor, fără excepție, să dobândească mai multă greutate și forță.

3.Recunoașterea comună a valorii înalte a persoanei umane poate servi drept premiză a unei colaborări mai largi în acest domeniu. Bisericile Ortodoxe sunt chemate să contribuie la dialogul interreligios și la cooperare și, pe această cale, la înlăturarea tuturor manifestărilor de fanatism pentru întărirea prieteniei dintre popoare, la triumful libertății şi al păcii în întreaga lume, pentru binele fiecărei persoane, indiferent de rasă şi de religie. Se înțelege de la sine că această cooperare exclude orice formă de sincretism, ca și orice tentativă din partea unei religii de a se impune asupra altora.

4.Suntem încredințați că, împreună lucrători cu Dumnezeu (1 Corinteni 3,9), noi putem progresa în această slujire împreună cu toți oamenii de bine, care se consacră căutării păcii lui Dumnezeu, pentru binele comunității umane, la nivel local, național și internațional. Această slujire este o poruncă a lui Dumnezeu (Matei 5,9).

[cristiboss56]

B.Libertate și responsabilitate

1.Darul dumnezeiesc al libertății este unul din cele mai mari daruri făcute omului, înțeles atât în calitate de purtător al chipului unui Dumnezeu personal, cât și în calitate de membru al unei comunități de persoane în unitatea neamului omenesc, prin harul, viața şi comuniunea Persoanelor Divine în Sfânta Treime. „Dumnezeu a creat pe om la început liber și autonom, cu o singură restricție în legea poruncilor” (Grigorie Teologul, Cuvântarea XIV, 25, PG 35, 892A). Libertatea îl face pe om capabil să progreseze nesfârșit spre perfecțiunea spirituală, dar implică, în același timp, pericolul neascultării, adică abandonarea ascultării de Dumnezeu și, în consecință, al căderii, de unde vin și consecințele tragice ale existenţei răului în lume.

2.Consecințele acestui rău sunt imperfecțiunile și neajunsurile, care predomină în lumea contemporană: secularizarea, violența, degradarea vieţii morale, fenomene negative precum flagelul drogurilor și alte forme de dependenţă ce pot fi observate în cazul unor tineri, rasismul, cursa înarmării, războaiele și catastrofele sociale cauzate de ele, discriminarea unor grupuri sociale, comunități religioase şi popoare întregi, inegalități sociale, limitarea drepturilor omului în domeniul libertății de conștiință și, în mod special, al libertății religioase, dezinformarea și manipularea opiniei publice, înapoierea economică, distribuirea disproporționată sau absenţa completă a elementelor esenţiale pentru viață, foametea care afectează milioane de oameni, deportările forţate de populaţii şi traficul de fiinţe umane, folosirea necontrolată a biotehnologiei genetice şi a biomedicinii la începutul, pe timpul și la sfârșitul vieții umane – toate acestea întrețin angoasa nesfârșită în care se zbate omenirea zilelor noastre.

3.În fața acestei situații, care a dus la degradarea noţiunii de persoană umană, datoria Bisericii Ortodoxe consistă astăzi în a pune în valoare, prin predică, prin teologie, prin cultul său și prin activitatea sa pastorală adevărul libertății în Hristos. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc. Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui. Iar conştiinţa, zic, nu a ta însuţi, ci a altuia. Căci de ce libertatea mea să fie judecată de o altă conştiinţă?” (1 Corinteni 10,23-24;29). Libertatea fără responsabilitate și fără dragoste duce în final la pierderea libertății.

[cristiboss56]

C. Despre pace și dreptate

1.Biserica Ortodoxă recunoaște și subliniază în mod diacronic locul central al păcii și al dreptății în viața oamenilor. Însăși revelația în Hristos este caracterizată ca „Evanghelie a păcii” (Efeseni 6,15), căci Hristos „instaurând pacea prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1, 20), „venind, a binevestit pace, vouă celor de departe şi pace celor de aproape” (Efeseni 2, 17). El a devenit „pacea noastră” (Efeseni 2,14). Această pace, „care covârșește orice minte” (Filipeni 4,7), este, după cum Hristos Însuși a zis Apostolilor Săi înainte de Pătimirea Sa, mai mare și mai importantă decât pacea pe care o promite lumea: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14,27) Căci pacea lui Hristos este rodul deplin al tuturor celor recapitulate în El: al demnităţii şi măreţiei persoanei umane ca chip al lui Dumnezeu; al manifestării unității organice a neamului omenesc și a lumii în Hristos; a universalităţii în trupul lui Hristos a idealurilor de pace, de libertate și de dreptate socială; şi, în cele din urmă, al rodirii iubirii creștine între oameni şi popoare. Adevărata pace este rodul triumfului pe pământ al tuturor idealurilor creștine. Este pacea care vine de Sus, pe care Biserica Ortodoxă o solicită totdeauna în cererile din rugăciunile sale zilnice, cerând-o de la Dumnezeu, Care pe toate le împlinește și Care ascultă rugăciunile celor care vin la El cu credință.

2.Cele prezentate arată în mod clar de ce Biserica, în calitate de „Trup al lui Hristos” (1 Corinteni 12,27), se roagă totdeauna pentru pacea lumii întregi, care, după Clement al Alexandriei, este sinonimă cu dreptatea (Stromata 4, 25. PG 8, 1369B-72A). Sfântul Vasile cel Mare adaugă: „nu mă pot convinge că sunt vrednic de a mă numi slujitor al lui Iisus Hristos, dacă nu sunt în stare să iubesc pe alții și să trăiesc în pace cu toată lumea – cel puțin atât cât depinde de mine” (Epistola 203, 1. PG 32, 737B). Acest lucru este, după același Sfânt Părinte, atât de natural pentru un creștin, încât se poate spune „că nu este nimic altceva mai specific creștin, decât de a lucra pentru pace” (Epistola 114. PG 32, 528B). Pacea lui Hristos este forța tainică ce își are sursa în reconcilierea omului cu Tatăl lui Cel Ceresc, datorită purtării de grijă a lui Iisus, care lucrează toate în toți, care creează o pace inefabilă destinată de la începutul timpului și ne împacă pe noi cu El Însuși și prin El Însuși cu Tatăl (Dionisie Areopagitul, Despre numele divine, 11, 5. PG 3, 953AB).

3.Trebuie să subliniem, în același timp, că darurile spirituale ale păcii și ale dreptății depind și de sinergia umană. Sfântul Duh acordă daruri duhovnicești, atunci când omul caută prin pocăință pacea și dreptatea lui Dumnezeu. Aceste daruri, al păcii și al dreptății, se realizează acolo unde creștinii fac eforturi în direcţia credinței, a dragostei și a speranţei în Iisus Hristos, Domnul nostru (1 Tesaloniceni 1,3).

4.Păcatul este o boală spirituală ale cărei simptome vizibile sunt conflictele, discordiile, crimele și războaiele cu consecințele lor tragice. Biserica încearcă să vindece nu numai simptomele vizibile ale acestei boli, ci și boala însăși, care este păcatul.

5.În același timp, Biserica Ortodoxă crede că este de datoria ei să încurajeze tot ceea ce este în mod real în slujba păcii (cf. Romani 14,19) și care deschide calea spre dreptate, fraternitate, adevărata libertate și dragoste reciprocă între toți fiii Unicului Părinte Ceresc, ca și între toate popoarele, care constituie familia umană. Ea împreună pătimește cu toți oamenii, care, în diferite părți ale lumii, sunt lipsiți de binele păcii și al dreptății.

În prealabil postat de cristiboss56

A.Valoarea persoanei umane

1.Valoarea persoanei umane, care decurge din creația omului după chipul lui Dumnezeu și din misiunea sa în planul lui Dumnezeu pentru om și pentru lume, a constituit o sursă de inspirație pentru Părinții Bisericii Ortodoxe, care s-au aplecat asupra tainei iconomiei divine. Sfântul Grigorie Teologul subliniază în acest context că Creatorul „a plasat pe om pe pământ, ca pe o a doua lume, microcosm în macrocosm, ca un alt înger, o ființă dublă, creată pentru a-L adora, un supraveghetor al creației vizibile, un inițiat al lumii inteligibile, o ființă stăpânind peste ființele pământului(…) o ființă vie în această lume aspirând la o alta, încununarea tainei, apropiindu-se de Dumnezeu prin îndumnezeire (theosis)” (Grigorie Teologul, Cuvântarea 45,7. PG 36, 632AB). Scopul întrupării Cuvântului lui Dumnezeu este îndumnezeirea omului. Hristos, înnoindu-l în El Însuși pe vechiul Adam (cf. Efeseni 2,15), „a îndumnezeit, astfel, omul întreg, ceea ce constituia începutul împliniri nădejdii noastre” (Eusebiu, Demonstratio Evangelica, 4, 14. PG 22, 289A).

Căci așa cum în vechiul Adam a fost cuprins întreg neamul omenesc, tot așa, în Adam Cel Nou a fost recapitulat întreg neamul omenesc („Fiul Cel Unic al lui Dumnezeu s-a făcut om … pentru a recapitula și a restaura în starea originară neamul omenesc care era căzut”, Chiril al Ierusalimului, Comentariul la Ioan IX, PG 74, 273D-275A). Această învățătură a creștinismului privitoare la sacralitatea omului este sursa inepuizabilă a oricărui efort creștin pentru apărarea valorii și a demnității persoanei umane.

2.Pe această bază, este indispensabilă cooperarea intercreștină în toate domeniile, pentru a apăra valoarea omului și, bineînțeles, în aceeași măsură, binele care este pacea, în așa fel încât eforturile pacifiste ale creștinilor, fără excepție, să dobândească mai multă greutate și forță.

3.Recunoașterea comună a valorii înalte a persoanei umane poate servi drept premiză a unei colaborări mai largi în acest domeniu. Bisericile Ortodoxe sunt chemate să contribuie la dialogul interreligios și la cooperare și, pe această cale, la înlăturarea tuturor manifestărilor de fanatism pentru întărirea prieteniei dintre popoare, la triumful libertății şi al păcii în întreaga lume, pentru binele fiecărei persoane, indiferent de rasă şi de religie. Se înțelege de la sine că această cooperare exclude orice formă de sincretism, ca și orice tentativă din partea unei religii de a se impune asupra altora.

4.Suntem încredințați că, împreună lucrători cu Dumnezeu (1 Corinteni 3,9), noi putem progresa în această slujire împreună cu toți oamenii de bine, care se consacră căutării păcii lui Dumnezeu, pentru binele comunității umane, la nivel local, național și internațional. Această slujire este o poruncă a lui Dumnezeu (Matei 5,9).

Brrr! Nu s-a definit ce inseamna ,,fanatism", ci doar s-a hotarat ,,inlaturarea tuturor manifestarilor de fanatism". Cam ce ar insemna asta? Ierarhul are voie sa organizeze saptamani de rugaciuni comune cu cei de alte confesiuni. Iar ortodoxul, daca nu se duce ori daca semnaleaza erezia, este considerat fanatic, probabil. Cum anume vor fi inlaturate toate manifestarile astea de fanatism? Vom vedea. Pe pielea noastra, probabil!

[CristianR]

În prealabil postat de antoniap

Brrr! Nu s-a definit ce inseamna ,,fanatism", ci doar s-a hotarat ,,inlaturarea tuturor manifestarilor de fanatism". Cam ce ar insemna asta? Ierarhul are voie sa organizeze saptamani de rugaciuni comune cu cei de alte confesiuni. Iar ortodoxul, daca nu se duce ori daca semnaleaza erezia, este considerat fanatic, probabil. Cum anume vor fi inlaturate toate manifestarile astea de fanatism? Vom vedea. Pe pielea noastra, probabil!

Antonia, tare neliniștită ești și multă neliniște ții să le aduci și altora. De când a te ruga împreună cu eterodocșii este erezie? Ce te face, oare, să te hrănești cu toxinele unor tabloide ale internetului ca saccsiv și altele asemenea - care nu fac decât să semene și să alimenteze frici imaginate - refuzând apa curată a Bisericii, în același timp? De unde atâta frică de contaminare? A avut Hristos așa ceva, El, care a vorbit și S-a rugat în mijlocul păcătoșilor și ereticilor vremii?

E trist să vezi că, din nou, diavolul își râde de noi, semănând discordie și abătându-ne atenția către lucruri neesențiale, dar răcind dragostea și sporind o dată mai mult distanțele dintre sufletele celor care ne numim creștini.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de cristiboss56

fara deosebire de rasă, sex, vârstă, origine socială sau orice altă formă de separare, acolo unde „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3,28, Coloseni 3,11), într-o lume reconciliată, de pace și de dragoste.

"Le style c'est l'homme" spunea Pascal. Stilul de mai sus est foarte "pe linie", ca sa nu zic ca are un iz masonic de te trazneste. Nu imi amintesc de vreun document bisericesc care sa vorbeasca de "sex" cu sensul de "barbat sau femeie". Iar cand aud de "lume reconciliata", parca aud un ecou al Sinodului Vatican-2.

Este un stil nou, altul decat cel al Bibliei, altul decat cel al Sfintilor Parinti, un stil care vine din lume. El este aplicat unor adevaruri evidente si pe care nu le contesta nimeni, astfel incat, cand extragi ideile principale, ramai cu cateva platitudini.

Eu ma astept ca aceste sanctitati, preafericiti si preainaltati care nu s-au intrunit de cateva secole sa aiba ceva mai interesant de discutat, ca pana acuma e cam putin pentru un gogeamitea sinodul panortodox, mare si sfant.