Pro Liturgia

[Mihnea Dragomir]

Continand rugaciunile de la toate Ceasurile, Breviarul este o carte voluminoasa. Pentru ca, asa cum am aratat, laicii aflati in stagii pe la manastiri, precum si novicii, tertiarii, oblatii, adica toti calugarii-care-inca-nu sunt-calugari sunt dezlegati de slujbele de noapte, a aparut, pentru ei, o carte mai mica, numita Diurnal. Un Diurnal este, asadar, un Breviar din care lipsesc rugaciunile de noapte.

Daca Missalul contine textul Sfintei Misse, in schimb nu contine si cantecele care se canta cu ocazia Liturghiilor cantate (Missa cantata). Acestea se afla in Gradual. Notatia muzicala nu se face asa cum stim de la partiturile zilelor noastre, ci in alt fel, numit notatie neumatica. O neuma este un grup de note (de regula doua sau trei) care se canta pe o silaba. Deci, daca in muzica moderna avem, de regula, "o silaba-o nota", in muzica gregoriana (ca si in cea psaltica) avem frecvent mai multe note pentru o silaba. Ascultatorului neobisnuit o astfel de muzica i se va parea "lalaita". Notatia neumatica are un mare avantaj: permite notatia muzicala chiar pe text. Adica, in loc sa avem portative sub care scrie textul, avem text desupra carora sunt neumele.

Dar neumele sunt un sistem de notare relativ, adica arata inaltimea relativa a notelor una fata de alta. Sunt de mare ajutor ca sa aminteasca cum trebuie cantat cuiva care a invatat deja prin transmitere vie de la maestru la discipol, dar nu sunt de ajutor celui care ar vrea sa cante numai dupa notatie. Ideea de notatie muzicala moderna, pe portativ, astfel incat notele sa fie infatisate in tonalitatea lor absoluta a avut-o un calugar benedictin, pe nume Guido d'Arezzo. El, pe la anul 1000, ne-a lasat portativul, care pe vremea aceea si pana dupa Renastere avea 4 linii. Patru linii desprartind trei spatii interliniare inseamna sapte note. Tot de la el provin denumirile a 6 din cele 7 note, pastrate pana azi. Cum i-a venit ideea ? A luat o poezie religioasa in cinstea Sf Ioan Botezeatorul, poezie creata tot de un calugar benedictin din vremea lui Charlemagne, numit Petru Diaconul si a facut un cantec, astfel incat prima silaba a primului vers sa corespunda sunetelor gamei. Iata textul:

Ut queant laxis

Resonare fibris

Mira gestorum

Famuli tuorum

Solve polluti

Labii reatum

Sancte Iohannes

In traducere: "Pentru ca servitorii (Domnului) sa cante minunile faptelor tale, scoate toata greseala de pe buzele lor impure, Sfinte Ioane!"

Literele subliniate au devenit denumirile sunetelor gamei. Mult timp dupa aceea, denumirea "ut", care incurca putin solfegiul, a fost inlocuita cu "do", de la Dominus.

[Mihnea Dragomir]

Un alt termen preluat din liturgica catolica apuseana de limbajul profan (si devenit, adesea, peiorativ) este cel de "acolit". In ziua de azi, multa lume foloseste termenii de "ministrant" si "acolit" in mod indistinct si intersanjabil, ceea ce nu este corect: in timp ce ministrantii sunt, de regula, copii mici de 6-14 ani, acolitii pot foarte bine fi adulti. In mod traditional, acolitii sunt sau ar fi bine sa fie clerici aflati pe "treptele minore". In acest caz ei sunt binecuvantati pentru functia lor si pot purta colul roman, ca si preotii.
Functiile acolitilor sunt multiple. Unul este sacristian, avand rolul de a pregati vesmintele imparatesti pe care le va imbraca preotul (si, daca exista, diaconul si subdiaconul). Altul este ceremoniar, adica maestrul intregii ceremonii liturgice: el, printr-un semn discret din cap, arata cand anume ceilalti acoliti sau ministrantii trebuie sa faca ceea ce au de facut. De multe ori tot el este acela care urmareste textul din Apostol sau Evanghelie pe care lectorul, respectiv diaconul il citeste, pentru ca acela sa vada repede unde a ramas in caz ca se incurca. Il recunoastem usor pe ceremoniar: este singurul care sta mereu in picioare pe toata durata slujbei. Turiferarul este cel care are grija de candela, de tamaie si cadeste el insusi in momentele prescrise. In mod traditional, turiferarul este un tanar aflat la varsta discernamantului vocational si care ia in calcul, cel putin ca ipoteza, ideea de a deveni preot.Crucigerul poarta crucifixul la intrarea si la iesirea din procesiune. La vederea crucifixului purtat de cruciger ajuns in dreptul lor, credinciosii isi fac semnul crucii. Crucigerul in procesiune este flancat de alti doi acoliti care tin cu ambele maini lumanari mari de o parte si de alta a lui.Cel din dreapta tine lumanarea avand mana stanga la baza si mana dreapta spre coronamentul ei, cel din stanga invers.

Unele dintre functiile acolitilor pot fi realizate si de ministranti. De exemplu functia de ceroferari, adica purtatorii de torte. Acestia sunt in numar de patru. La cuvintele din Prefata "Gratia agamus" ei ies din sanctuar si merg in sacristie, iau fiecare o torta aprinsa si o aduc, astfel incat reintra in sanctuar la sfarsitul Prefatei si inainte de Sanctus. ("Sanctus" e momentul Missei echivalent cu "Trisaghion-ul" din ritul rasaritean).

Acolitii si ministrantii dau nu doar frumusete si grandoare Sfintei Misse. Dintre ei vor fi chemati multi dintre viitorii preoti. Slujindu-l pe Domnul la altar inca de la varsta comuniunii solemne, unii dintre ei vor prinde drag sa il slujeasca si mai tarziu in acest fel privilegiat, spunand in inima lor: "Tu m-ai chemat, eu Te-am urmat". Acelora, Arhiereul Cristos le va spune: "Tu es sacerdos in aeternam!".

[Mihnea Dragomir]

Dupa atata teorie tipiconala si atatea argutii din cele liturgicesti, sa se bucure urechile noastre!

Dum esset Salvator in monte, un imn din Liturghia Sfantului Iacob (cel Mare, de la Compostella), asa cum apare pe o partitura din jurul anului 1100 (Codex Calixtinus).

Apropo: un banc la care Papa Francisc a ras cu lacrimi cand l-a auzit, recent:
-Care este deosebirea dintre un terorist si un liturgist ?
-Cu teroristul, de regula se poate negocia...

E prea bun bancul ca sa nu i-l trimit episcopului meu, care e liturgist de formatie, sub forma de scrisoare. Doar ca nu sunt sigur ca am sa o semnez...

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Dupa atata teorie tipiconala si atatea argutii din cele liturgicesti, sa se bucure urechile noastre!

Dum esset Salvator in monte, un imn din Liturghia Sfantului Iacob (cel Mare, de la Compostella), asa cum apare pe o partitura din jurul anului 1100 (Codex Calixtinus).

Apropo: un banc la care Papa Francisc a ras cu lacrimi cand l-a auzit, recent:
-Care este deosebirea dintre un terorist si un liturgist ?
-Cu teroristul, de regula se poate negocia...

E prea bun bancul ca sa nu i-l trimit episcopului meu, care e liturgist de formatie, sub forma de scrisoare. Doar ca nu sunt sigur ca am sa o semnez...

Pai nu stiu daca ai de ce te teme. Banuiesc ca este si arhieria sa un om cu simtul umorului. :) Acum, serios: odata ce a avut loc o anume reforma liturgica la Vatican II, atunci unde mai este inflexibilitatea liturgistului?
Dimpotriva, la noi e prea multa rigiditate: ritul bizantin e aproape ubicuitar. Stiu, exista ritul Galic si alte citeva, dar sint folosite doar in diaspora si in cazul convertitilor occidentali.
Ok, scuze de offtopic.

[Mihnea Dragomir]

In forma moderna a Sfintei Misse, aceea promulgata de Papa Paul al VI-lea, toate lecturile se fac de la pupitrul care este asezat in stanga. Dar in forma traditionala a Missei Romane pupitrul este mutat: la inceputul slujbei se afla in partea dreapta si de acolo se citeste Apostolul. Imediat dupa Apostol un ministrant (sau preotul, daca e singur) muta pupitrul in partea stanga, unde se va citi Evanghelia si unde va ramanea pana la sfarsitul Missei. Miscarea e un pic mai complicata decat pare, datorita prescriptiei de a se face o genuflexie ori de cate ori cineva, preot sau laic, trece de axul bisericii, altfel spus trece prin fata Tabernacolului unde se afla Cristos in Sfanta Euharistie. Asadar ministrantul, care poate fi o mogaldeata de copil, ia pupitrul (care in cazul optimist este pliant), face cativa pasi in stanga, odata ajuns in axul bisericii lasa pupitrul, face genuflexia, se ridica, reapuca pupitrul si il duce in stanga, la locul de unde se va citi Evanghelia.

Mereu m-am intrebat care sa fie explicatia acestei ciudatenii. Stiam ca trebuie sa fie o explicatie, fiindca in limbajul inalt codificat al Liturghiei, cea mai mica miscare si cel mai mic gest au un rost. Ei bine, m-am dumirit recent, citind un articol al unui reputat liturgist.

Expansiunea Bisericii s-a facut, in perioada ei primara, de la sud la nord. Sfintele lacase, care pe vremea aceea erau orientate, adica aveau Sanctuarul spre Orient (regula arhitectonica ce s-a pierdut in Apus intre timp) aveau pupitrul spre Sud, fiindca Apostolul este o carte pentru cei convertiti deja. In schimb, Evanghelia, carte pentru catehumeni, era cititia spre Nord, fiindca aceea era directia in care trebuia raspandita.

Dar, daca avem teorii si in fizica, de ce nu am avea si in liturgica ? Un alt autor a venit cu o explicatie spirituala a acestei practici. Nordul este "directia diavolului" (intr-adevar, bisericile construite dupa regulile traditionale ale arhitecturii au o usa mica spre miazanoapte, usa care este inchisa cu strasnicie si deschisa numai cu ocazia Botezurilor). Iar Evanghelia este Vestea cea Buna a surparii imparatiei sale si arma puternica a crestinilor impotriva dusmanului lui Dumnezeu si a oamenilor.

Sunt gesturi si practici liturgice care, fara indoiala, au avut, odata, o explicatie. Problema este ca nu o mai cunoastem cu siguranta. Intrebarea care se pune imediat ar fi: in aceste conditii, ar fi preferabil sa renuntam la practici al caror rost s-a pierdut ? Sau ar fi preferabil sa fie mentinute, fiindca a fi uitat rostul lucrurilor nu inseamna ca el ar fi incetat sa existe ?