Despre istoria Basarabiei si perspectiva unirii Republicii Moldova cu Romania

[CristianR]

Oricât ne-am agita noi, chestiunea se tratează între americani și ruși. Iar acesta a fost un semn clar pe care primii l-au dat nu se vor amesteca în Moldova. Ar fi fost de dorit ca moldovenii să-și poată decide singuri soarta. Dar cine-i lasă?

[Florinvs]

Intradevar, situatia geopolitica a Republicii Moldova este foarte complicata, fiind situata intr-o zona de ciocnire a intereselor Rusiei si a SUA.

Insa am nadejdia ca poporul roman (de pe ambele maluri ale Prutului) va reusi sa faca aceasta Unire la un moment dat, asa cum a reusit si poporul german sa faca reunificarea RFG cu fosta RDG in 1990.

Dar sa revenim la istoria Basarabiei.

Cred ca cel mai complet si relevant studiu, al relatiilor romano-sovietice in perioada 1918-1947, l-a facut istoricul Ioan Scurtu, pe care il prezint mai jos.

Basarabia a ocupat un loc extrem de important în politica externǎ a României şi cu deosebire în relaţiile româno-sovietice. Dupǎ încheierea Primului Rǎzboi Mondial, în noiembrie 1918, diplomaţia româneascǎ s-a concentrat asupra încheierii tratatelor de pace.

Conferinţa pǎcii s-a deschis la Versailles, în ziua de 18 ianuarie 1919, când statul naţional unitar român – realizat prin Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei – era un fapt împlinit. Problema esenţialǎ era recunoaşterea acestei realitǎţi prin tratate internaţionale. Negocierile au fost îndelungate şi adesea dificile, dar rezultatul a fost pozitiv pentru România. Prin Tratatul de la Versailles, din 28 iunie 1919, Germania se angaja sǎ respecte graniţele politico-statale stabilite la Conferinţa pǎcii.

La 9 decembrie 1919, România a semnat, la Saint Germaine en Laye, Tratatul de pace cu Austria, care recunoştea actul unirii Bucovinei din 28 noiembrie 1918. Dupǎ lungi discuţii, s-a încheiat Tratatul cu Ungaria, în palatul Trianon, în ziua de 4 iunie 1920, prin care confirma unirea Transilvaniei cu România.

In privinţa Basarabiei situaţia a fost complicatǎ de faptul cǎ guvernul sovietic nu era recunoscut de plan internaţional, iar reprezentanţii sǎi nu au fost invitaţi la Conferinţa pǎcii. La Paris şi în preajma Conferinţei, se aflau unii diplomaţi ai fostului regim ţarist, dar aceştia nu aveau o calitate oficialǎ. Acest fapt a influenţat desfǎşurarea Conferinţei de pace, deoarece Rusia – care participase la rǎzboi din iulie 1914 pânǎ în octombrie 1917 – nu a participat la luarea deciziilor şi nu semnat tratatele încheiate.

Relaţiile româno-ruse au cunoscut o evoluţie contradictorie în timpul rǎzboiului. Din august 1916, România şi Rusia erau state aliate în cadrul Antantei, armatele lor participând împreunǎ la luptele din 1916-1917 împotriva Puterilor Centrale. La 13 ianuarie 1918, guvernul bolşevic a decis întreruperea relaţiilor diplomatice cu România, pe care o considera ostilǎ noului regim instaurat la Sankt Petersburg. Hotǎrârea Sovietului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Federative Ruse din acea zi menţiona:

“1. Toate relaţiile diplomatice cu România înceteazǎ. Legaţia românǎ şi, în general, toţi reprezentanţii autoritǎţilor române se expulzeazǎ pe cea mai scurtǎ cale dincolo de frontierǎ.

2. Tezaurul României, aflat în pǎstrare la Moscova, se declarǎ intangibil pentru oligarhia românǎ. Puterea sovieticǎ îşi asumǎ rǎspunderea de a pǎstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român”.

Relaţiile româno-sovietice au fost influenţate de evoluţiile interne din Rusia, unde în anii 1917-1920 s-a desfǎşurat un adevǎrat rǎzboi civil, precum şi de contextul internaţional. Atunci când guvernul sovietic se afla în dificultate, acesta se declara pentru normalizarea relaţiilor cu România, iar când era victorios devenea intransigent şi chiar ameninţǎtor.

Pe de altǎ parte, guvernele României apreciau cǎ între cele douǎ state nu exista o stare de rǎzboi şi au refuzat sǎ dea curs solicitǎrilor Franţei de a interveni cu armata în sprijinul opoziţiei alb-gardiste, pentru a rǎsturna regimul bolşevic. Principala lor preocupare era recunoaşterea de cǎtre Rusia a actului Unirii Basarabiei cu România din 27 martie/9 aprilie 1918. De asemenea, apreciau cǎ tezaurul evacuat la Moscova – pe baza unui acord între cele douǎ state, girat de Franţa – era un bun asupra cǎruia guvernul sovietic nu avea nici un drept şi trebuia restituit integral României.

In februarie 1920, când regimul bolşevic se afla în dificultate, ministrul de Externe sovietic, Gheorghi Vasilievici Cicerin, a propus lui Alexandru Vaida-Voevod, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, iniţierea unor “tratative pentru reglementarea pe cale paşnicǎ a relaţiilor dintre cele douǎ popoare şi pentru a statornici între ele raporturi paşnice, utile şi profitabile pentru ambele pǎrţi”, apreciind cǎ “diferendele dintre cele douǎ ţǎri pot fi aplanate pe calea negocierilor paşnice, iar toate chestiunile teritoriale rezolvate prin bunǎ înţelegere”. Premierul român a fost de acord, astfel cǎ au început negocieri la Copenhaga între Dumitru N. Ciotori, împuternicitul guvernului de la Bucureşti, şi diplomatul sovietic Maksim Maksimovici Litvinov.

Franţa nu vedea cu ochi buni negocierile cu guvernul bolşevic, iar la 3 martie 1920 Consiliul Suprem Aliat al Conferinţei de pace a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România. Ca urmare, contactele de la Copenhaga s-au întrerupt.

La 13 octombrie 1920 guvernul sovietic a propus din nou guvernului român organizarea unor negocieri directe pentru reglementarea relaţiilor dintre cele douǎ state, precizând cǎ “interesele celor douǎ ţǎri pot fi satisfǎcute în modul cel mai avantajos pentru cele douǎ ţǎri contractante, dacǎ nici o influenţǎ din afarǎ nu va complica sau frâna realizarea acestei dorinţe comune”.

Peste câteva zile, la 28 octombrie 1920, a fost semnat, la Paris, Tratatul prin care Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia recunoşteau unirea Basarabiei cu România.

In preambulul tratatului se preciza:

“Considerând cǎ în interesul pǎcii generale în Europa trebuie asiguratǎ încǎ de pe acum în Basarabia o suveranitate care sǎ corespundǎ aspiraţiilor populaţiunii şi sǎ garanteze minoritǎţilor de rasǎ, religie sau limbǎ protecţiunea ce le este datoritǎ;

Considerând cǎ din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificatǎ;

Considerând cǎ populaţia Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unitǎ cu România;

Considerând, în sfârşit, cǎ România din propria ei voinţǎ doreşte sǎ dea garanţii sigure de libertate şi dreptate, fǎrǎ deosebire de rasǎ, de religie sau limbǎ, conform Tratatului semnat laParisla 9 decembrie 1919, locuitorilor atât din vechiul Regat al României, cât şi al teritoriilor de curând transferate.

Au hotǎrât sǎ încheie tratatul de faţǎ”.

Dupǎ aceastǎ argumentare urma decizia:

“ Art. 1. Inaltele Pǎrţi Contractante declarǎ cǎ recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actualǎ a României, Marea Neagrǎ, cursul Nistrului de la gura sa pânǎ la punctul unde este tǎiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”.

Se preciza cǎ “Inaltele Pǎrţile Contractante vor invita Rusia sǎ adere la Tratatul de faţǎ, de îndatǎ ce va exista un guvern recunoscut de ele”.

La 1 noiembrie 1920 guvernele Rusiei şi Ucrainei au transmis guvernelor statelor semnatare ale acestui tratat urmǎtoarea notǎ:

“Aflând cǎ între Marile Puteri Aliate şi România s-a semnat Tratatul cu privire la alipirea la aceasta din urmǎ a Basarabiei, guvernele Republicilor Sovietice ale Rusiei şi Ucrainei declarǎ cǎ ele nu pot recunoaşte ca având putere înţelegerea cu privire la Basarabia fǎcutǎ fǎrǎ participarea lor şi cǎ ele nu se considerǎ în nici un fel legate de tratatul încheiat pe aceastǎ temǎ de alte guverne”.

Tratatul de la Paris a fost ratificat de Marea Britanie (1922), Franţa (1924) şi Italia (1927), nu şi de Japonia, interesatǎ în promovarea unor relaţii de colaborare cu Uniunea Sovieticǎ.

Oficialitǎţile române considerau, pe drept cuvânt, cǎ prin tratatele de pace semnate în 1919-1920 au fost confirmate pe plan internaţional actele de Unire din 1918.

România a devenit membru fondator al Societǎţii (Ligii) Naţiunilor, care-şi propunea sǎ evite declanşarea unor noi conflicte militare. In Statutul (Pactul) Societǎţii Naţiunilor se prevedea cǎ statele membre vor rezolva pe cale paşnicǎ, prin tratative, divergenţele dintre ele.

In spiritul Pactului Societǎţii Naţiunilor, România a încheiat, în 1921, tratate de alianţǎ cu Polonia, precum şi cu Cehoslovacia şi Iugoslavia (cele trei state constituind Mica Inţelegere), iar în 1926 cu Franţa şi Italia. In 1934, România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au creat Inţelegerea Balcanicǎ. Toate aceste alianţe aveau ca obiectiv menţinerea statu-quo-ului teritorial stabilit prin tratatele de pace.

Guvernanţii de la Bucureşti apreciau cǎ relaţiile româno-sovietice trebuiau sǎ se întemeieze pe recunoaşterea de cǎtre liderii de la Kremlin a apartenenţei Basarabiei la România, hotǎrâtǎ de Sfatul Tǎrii la 27 martie 1918 şi confirmatǎ prin Tratatul de la Paris din octombrie 1920.

La rândul lor, sovieticii declarau cǎ Basarabia a fost ocupatǎ de armata regalǎ românǎ, Sfatul Tǎrii era un organism alcǎtuit din burghezi şi chiaburi, care nu reprezentau populaţia Basarabiei, iar Tratatul de la Paris era lipsit de valoare juridicǎ.

[Florinvs]

Dupǎ încheierea tratatelor de pace, în România, ca şi în multe alte ţǎri europene, a dominat o stare de spirit optimistǎ, considerându-se cǎ pacea a fost definitiv stabilitǎ, iar pericolul unui nou rǎzboi era eliminat. Oficialii români apreciau cǎ în 1918 s-a înfǎptuit un act care nu putea fi pus sub semnul întrebǎrii, cǎ dreptatea lor este “eternǎ”.

Dominaţi de acest spirit, ei nu au desfǎşurat o consistentǎ propagandǎ externǎ, pentru a convinge guvernanţii şi opinia publicǎ internaţionalǎ de legitimitatea actelor de Unire şi de faptul cǎ noile provincii s-au intergrat firesc în cadrul statului naţional român. In opinia lor, fǎceau propagandǎ, pentru care risipeau importante fonduri şi energii, doar cei care nu aveau dreptate, iar şansele lor de succes erau nule.

Adeseori, în disputele politice interne liderii partidelor politice din Basarabia îi acuzau pe “rǎgǎţeni” cǎ nu ar proteja populaţia din teritoriile unite în 1918, iar unele abuzuri şi ilegalitǎţi ale autoritǎţilor – caracteristice unei societǎţi cu o democraţie neconsolidatǎ şi care aveau loc pe întreg cuprinsul ţǎrii – erau puse pe seama politicii guvernului de la Bucureşti. Nu odatǎ, confruntǎrile politice interne se prelungeau şi în strǎinǎtate, fapt ce crea o imagine negativǎ asupra României

Pe de altǎ parte, statele vecine care aveau revendicǎri teritoriale pe seama României (Uniunea Sovieticǎ, Ungaria şi Bulgaria) au desfǎşurat o susţinutǎ propagandǎ externǎ, promovându-şi propriile interese.

Guvernul sovietic, pe lângǎ propria-i propagandǎ, s-a folosit de Internaţionala a III-a Comunistǎ, constituitǎ în martie 1919, pentru discreditarea statelor naţionale, pentru lupta împotriva burgheziei şi instaurarea dictaturii proletariatului.

România era consideratǎ un stat imperialist, care la sfârşitul rǎzboiului mondial a ocupat teritorii strǎine. Aceastǎ linie politicǎ a fost promovatǎ de toate partidele comuniste, astfel cǎ Partidul Comunist bolşevic insista pentru eliberarea Basarabiei şi unirea ei cu la Uniunea Sovieticǎ, Partidul Comunist din Ungaria revendica Transilvania pentru ţara sa, iar Partidul Comunist din Bulgaria cerea retrocedarea Dobrogei cǎtre statul din sudul Dunǎrii.

In decembrie 1923, Internaţionala a III-a a impus Partidului Comunist din România sǎ militeze pentru “autodeterminarea pânǎ la despǎrţirea de statul român” a Basarabiei, Dobrogei şi Transilvaniei.

Vizate de Internaţionala Comunistǎ erau, alǎturi de România, şi Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, state “imperialiste”, asupra cǎrora Uniunea Sovieticǎ avea revendicǎri teritoriale.

Pe acest fond politic tensionat au avut loc unele contacte oficiale româno-sovietice. In zilele de 27 martie – 2 aprilie 1924 s-a organizat o conferinţǎ la Viena, la care delegaţia românǎ a cerut ca Uniunea Sovieticǎ sǎ declare cǎ recunoaşte unirea Basarabiei cu România, în timp ce delegaţia sovieticǎ a precizat cǎ nu accepta acel act, cerând organizarea unui plebiscit prin care basarabenii sǎ se pronunţe dacǎ doresc sǎ rǎmânǎ în cadrul statului român, sǎ se uneascǎ cu Uniunea Sovieticǎ sau sǎ constituie un stat independent.

In fond, aceastǎ propunere viza anularea deciziei Sfatului Tǎrii din 27 martie 1918, precum şi a Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920. Astfel, conferinţa a eşuat, înainte de a se trece la discutarea problemelor de fond privind relaţiile româno-sovietice.

Dupǎ eşuarea tratativelor de la Viena, conducerea sovieticǎ a decis sǎ treacǎ la înfiinţarea unei entitǎţi statale pe malul stâng al Nistrului, care sǎ devinǎ un centru de promovare a obiectivelor sale teritoriale şi politice faţǎ de România.

Transnistria nu a constituit niciodatǎ, de-a lungul istoriei, o entitate statalǎ, iar puterea sovieticǎ s-a instalat definitiv în acest teritoriu abia în februarie 1923.

Incǎ din februarie 1924 s-a constituit un “comitet de iniţiativǎ”, care a elaborat
Memoriul cu privire la necesitatea creǎrii Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. In acest document se afirma: “Republica Moldoveneascǎ ar putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandistic pe care îl joacǎ republica Belorusǎ faţǎ de Polonia şi cea a Kareliei faţǎ de Finlanda. Ea ar focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente în pretenţiile alipirii la Republica Moldoveneascǎ a Basarabiei. Din acest punct de vedere devine imperioasǎ necesitatea de a crea o anume republicǎ socialistǎ şi nu o regiune autonomǎ în componenţa URSS. Unirea teritoriilor de pe ambele pǎrţi ale Nistrului ar servi drept breşǎ strategicǎ a URSS faţǎ de Balcani (prin Dobrogea) şi faţǎ de Europa Centralǎ (prin Bucovina şi Galiţia), pe care URSS le-ar folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politice”.

La 29 iulie 1924 a fost adoptatǎ Hotǎrârea Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice cu privire la crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, precizându-se cǎ acest act era necesar din motive politice.

Pe aceastǎ bazǎ, la 19 septembrie, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Ucraina a decis constituirea RASSM. Graniţa de apus a noii republici era cea a URSS, care nu recunoştea unirea Basarabiei cu România, subînţelegându-se cǎ ar fi pe râulPrut.

A urmat Decizia Comitetului Executiv Central al Ucrainei din 12 octombrie 1924 cu privire la formarea RASSM, în care se afirma cǎ exista un popor moldovenesc pe ambele maluri ale Nistrului, cea mai mare parte a acestuia “fiind aruncatǎ cu forţa sub puterea burgheziei române care a cotropit Basarabia”. Evident, se avea în vedere eliberarea acestuia şi integrarea sa în noul stat moldovenesc.

Odatǎ cu crearea RASSM propaganda sovieticǎ şi-a stabilit ca obiectiv strategic asumat plenar refacerea unitǎţii poporului moldovenesc. In acest scop au acţionat guvernul sovietic prin structurile sale, Internaţionala a III-a Comunistǎ, Federaţia Comunistǎ Balcanicǎ, precum şi Partidul Comunist din România, care era o secţie (filialǎ) a Internaţionalei respective.

Potrivit statisticilor sovietice, RASSM avea o populaţie de 572 339 locuitori , cu o structurǎ etnicǎ complexǎ: ucraineni – 50,5%, moldoveni – 34,3%, ruşi – 5,5%, evrei – 4,8%, alte naţionalitǎţi – 4,7%.

Capitala Republicii a fost slabilitǎ în oraşul Balta, iar din 1929 laTiraspol.

RASSM a fost organizatǎ dupǎ modelul sovietic, în care rolul decisiv îl avea Partidul Comunist bolşevic. De la început, conducerea acesteia era asiguratǎ de Comitetul Moldovenesc Regional de Partid, format din 12 ruşi, 9 ucraineni, 4 evrei şi 2 moldoveni. Pe întreaga perioadǎ de existenţa a RASSM în organele de conducere pe linie de partid, la nivel central şi local, ponderea cea mai mare au avut-o ruşii şi ucrainenii.

[Florinvs]

In aprilie 1925 a fost adoptatǎ Constituţia RASSM, care prevedea cǎ puterea legislativǎ era exercitatǎ de Congresul Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi ţǎranilor, iar puterea executivǎ de Comitetul Executiv Central. Din 1938 organul legislativ s-a numit Sovietul Suprem, iar cel executiv Consiliul Comisarilor Poporului.

In RSSAM au fost create noi structuri economice şi sociale. S-au înfiinţat colhozuri (gospodǎrii colective) în care ţǎranimea a trebuit sǎ se înscrie. Cei care se opuneau erau arestaţi sau deportaţi. Fabricile, atâtea câte existau, au fost naţionalizate, patronii, socotiţi exploatatori şi reacţionari, fiind arestaţi sau devenind proletari. S-au înfiinţat unele noi întreprinderi, fapt ce a condus la sporirea numǎrului de muncitori industriali. Pentru promovarea noii culturi, socialiste şi comuniste, precum şi pentru munca de propagandǎ politicǎ în RASSM au fost aduşi intelectuali ruşi şi ucraineni.

Conducerea sovieticǎ a urmǎrit izolarea locuitorilor din Transnistria faţǎ de cei din România şi cu deosebire din Basarabia, inventând o limbǎ nouǎ, moldoveneascǎ. In actul de constituire a RASSM se menţiona cǎ în acest stat existau trei limbi: moldoveneascǎ, ucraineanǎ şi rusǎ. In 1924 a fost introdusǎ grafia rusǎ (chirilicǎ), iar în 1925 s-a întocmit o gramaticǎ a limbii moldoveneşti, care folosea cuvinte româneşti arhaice, amestecate cu cuvinte inventate sau traduse din limba rusǎ.

Tentativa de a crea o limbǎ moldoveneascǎ, distinctǎ de limba românǎ, era determinatǎ de motive politice, neavând nici un fundament ştiinţific. Acest fapt a fost sesizat chiar de Ion Dic-Dicescu, cel care semnase Memoriul privind înfiinţarea RASSM. El scria în 1925: “Noi am constatat cǎ limba moldoveneascǎ este totodatǎ şi limba românǎ, iar limba românǎ este şi limba moldoveneascǎ prelucratǎ ştiinţific şi literar. Limba românǎ este limba scriitorilor moldoveni”. Dicesu propunea şi soluţia: “Noi trebuie sǎ utilizǎm acest tezaur, deoarece suntem moştenitorii lui. Noi nu avem nici timp şi nici forţǎ pentru a <crea> o nouǎ limbǎ şi literaturǎ. Noi trebuie sǎ ne însuşim cultura româneascǎ şi s-o sovietizǎm, sǎ-i insuflǎm spirit comunist, sovietic şi revoluţionar”.

Liderii sovietici nu au fost consecvenţi în privinţa grafiei şi a alfabetului. La începutul anilor 3o au decis ca republicile şi regiunile autonome din Asia Mijlocie şi Caucazul de Nord, care foloseau alfabetul arab, sǎ treacǎ la grafia latinǎ. S-a emis chiar teoria potrivit cǎreia alfabetul latin era “adevǎratul alfabet al revoluţiei din octombrie 1917”. In acest context şi în RASSM s-a decis, în februarie 1932, revenirea la grafialatinǎ, argumentându-se cǎ “pǎstrând unitatea scrisului muncitorilor moldoveni ce locuiesc pe ambele maluri ale Nistrului, vom întǎri influenţa revoluţionarizatoare a RASSM asupra maselor asuprite din Basarabia”.

Dar, peste numai şase ani, în februarie 1938, s-a revenit la grafia rusǎ, considerându-se cǎ prin folosirea alfabetului latin se ajungea la “românizarea limbii moldoveneşti”, fapt ce avea consecinţe grave asupra consolidǎrii RASSM.

In contextul marii terori staliniste din anii 1937-1938, mulţi activişti de partid şi de stat, precum şi intelectuali din RASSM, acuzaţi de naţionalism, au fost declaraţi “duşmani ai poporului”, arestaţi şi chiar lichidaţi.

Realitatea istoricǎ a dovedit cǎ RASSM a fost o creaţie artificialǎ, menitǎ sǎ sprijine propaganda sovieticǎ vizând destabilizarea României şi expansiunea teritorialǎ a URSS.

La 20 iulie 1924, Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste a cerut partidelor comuniste din Polonia, Lituania, Estonia, Cehoslovacia, România şi Iugoslavia sǎ ia în considerare un eventual conflict cu România.

Dupǎ pregǎtiri intense, la 11 septembrie, grupuri înarmate au trecut Nistrul, atacând mai multe localitǎţi din Basarabia. La 15 septembrie, în localitatea Tatar Bunar a fost proclamatǎ Republica Sovieticǎ Moldoveneascǎ, în componenţa Uniunii Sovietice. Armata românǎ a reuşit sǎ restabileascǎ ordinea în Tatar Bunar şi a capturat comandourilor respective.

Dupǎ 1924, conducerea sovieticǎ a schimbat tactica în privinţa politicii externe. Dorind sǎ arate cǎ promoveazǎ o politicǎ paşnicǎ, guvernul sovietic a acceptat Planul Briand-Kellogg, semnat laParisla 27 august 1928, prin care statele semnatare se angajau sǎ rezolve problemele dintre ele exclusiv pe cale paşnicǎ, eliminând rǎzboiul din viaţa internaţionalǎ. Mai mult, Kremlinul a propus guvernelor din statele vecine Uniunii Sovietice sǎ semneze un protocol privind aplicarea pactului respectiv.

România, ca şi celelalte state invitate, a dat curs acestei invitaţii şi a semnat, în ziua de 9 februarie 1929, Protocolul de la Moscova.

[Florinvs]

Devenit ministru de Externe al României în octombrie 1932, Nicolae Titulescu a apreciat cǎ în discuţiile cu oficialii sovietici nu trebuia ridicatǎ problema Basarabiei, întrucât aceasta era un teritoriu românesc a cǎrei apartenenţǎ la România nu avea nevoie de consinţǎmântul Kremlinului. La rândul sǎu, Maksim Litvinov, ministrul de Externe sovietic, a acceptat sǎ nu ridice problema Basarabiei în relaţiile cu România.

La 3 februarie 1933, a fost semnatǎ la Londra, atât de România, cât şi de Uniunea Sovieticǎ, Convenţia pentru definirea agresorului şi a agresiunii. La propunerea lui Titulescu s-a precizat cǎ “prin teritoriu trebuie sǎ se înţeleagǎ teritoriul asupra cǎruia un stat îşi exercitǎ în fapt autoritatea”. In opinia diplomatului român, prin acest document, Uniunea Sovieticǎ recunoştea apartenenţa Basarabiei la România.

In ziua de 22 ianuarie 1934, la propunerea lui Nicolae Titulescu, statele Micii Inţelegeri au convenit sǎ stabileascǎ relaţii diplomatice cu Uniunea Sovieticǎ.

La 9 iunie 1934, printr-un schimb de scrisori între Titulescu şi Litvinov, cu conţinut identic, s-a anunţat stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Uniunea Sovieticǎ. In document se menţiona:

“Guvernele ţǎrilor noastre îşi garanteazǎ mutual plinul şi întregul respect al suveranitǎţii fiecǎruia din statele noastre şi abţinerea de la orice imixtiune, directǎ sau indirectǎ, în afacerile interne şi în dezvoltarea fiecǎreia dintre ele” .

Nicolae Titulescu – care se bucura de un mare prestigiu internaţional, îndeplinise în 1930 şi 1931 funcţia de preşedinte al Adunǎrii Generale a Ligii Naţiunilor – s-a declarat un prieten sincer al Uniunii Sovietice, exprimându-şi dorinţa unei colaborǎri fructuoase între România şi marele sǎu vecin de la Rǎsǎrit. Ministrul român a pledat pentru primirea Uniunii Sovietice în Liga Naţiunilor, eveniment ce a avut loc la 15 septembrie 1934.

La rândul sǎu, guvernul sovietic, ca semn de bunǎvoinţǎ, a restituit României, în mai 1935, o parte din tezaurul depus la Moscova în timpul primului rǎzboi mondial. De asemenea, au fost restituite osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir, care au fost depuse în Catedrala Mitropolitanǎ din Iaşi.

In condiţiile în care statele revizioniste deveneau tot mai agresive, Titulescu şi Litvinov au militat pentru un sistem de securitate colectivǎ în Europa, prin semnarea unor tratate care sǎ garanteze menţinerea pǎcii pe continent. In acest spirit, ministrul de Externe român s-a implicat în perfectarea tratatelor de asistenţǎ mutualǎ între Franţa şi Uniunea Sovieticǎ (2 mai 1935) şi între Cehoslovacia şi Uniunea Sovieticǎ (16 mai 1935).

La 15 iulie 1935, N. Titulescu a primit din partea guvernului prezidat de Gheorghe Tǎtǎrescu şi a regelui Carol al II-lea mandatul de a negocia şi semna un pact de asistenţǎ mutualǎ cu Uniunea Sovieticǎ.

Contextul s-a dovedit a fi cu totul nefavorabil. Viaţa internaţionalǎ se deteriora rapid, ca urmare a acţiunii statelor revizioniste şi a politicii de cedare în faţa agresorului promovate de guvernele Franţei şi Marii Britanii.

La 3 octombrie 1935, Italia a invadat Abisinia (Etiopia), iar la 7 martie 1936 trupele germane au ocupat zona demilitarizatǎ a Renaniei. Guvernele de la Paris şi Londra s-au mǎrginit la unele declaraţii publice, fǎrǎ a acţiona efectiv pentru respectarea Statutului Societǎţii Naţiunilor şi a tratatelor semnate de ele. In iulie 1936 a izbucnit rǎzboiul civil din Spania, în care s-au implicat Germania şi Italia de partea “rebelului” Franco, şi Internaţionala Comunistǎ de partea guvernului republican, în timp ce Franţa şi Marea Britanie au adpotat politica de neintervenţie.

Liga Naţiunilor se dovedea neputincioasǎ, iar politica de securitate colectivǎ era ineficientǎ.

In acest context, unii oameni politici români – între care Gheorghe I. Brǎtianu, Octavian Goga, Corneliu Zelea Codreanu – cereau ca politica externǎ sǎ se adapteze noilor realitǎţi şi priveau cu suspiciune încheierea unui pact cu Uniunea Sovieticǎ, prin care s-ar permite intrarea trupelor acestei ţǎri pe teritoriul României.

Totuşi, la 15 iulie 1936, guvernul şi regele i-au reînnoit mandatul acordat lui Titulescu în urmǎ cu un an de a încheia un pact de asistenţǎ mutualǎ cu URSS.

Dupǎ negocieri secrete, Titulescu şi Litvinov au semnat, la 21 iulie 1936, un protocol care cuprindea proiectul tratatului de asistenţǎ mutualǎ între România şi Uniunea Sovieticǎ.

In document se menţiona :

”Guvernul URSS recunoaşte cǎ, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţǎ, trupele sovietice nu vor putea trece niciodatǎ Nistrul fǎrǎ o cerere formalǎ în acest sens din partea Guvernului regal al României, la fel cum Guvernul regal al României recunoaşte cǎ trupele române nu vor putea trece niciodatǎ Nistrul în URSS fǎrǎ o cerere formalǎ a Guvernului URSS.

La cererea Guvernului regal al României trupele sovietice trebuie sǎ se retragǎ imediat de pe teritoriul român la Est de Nistru, dupǎ cum, la cererea Guvernului URSS, trupele române trebuie sǎ se retragǎ imediat de pe teritoriul URSS la Vest de Nistru”.

Faptul cǎ râul Nistru era menţionat de patru ori ca graniţǎ de stat între România şi URSS l-a determinat pe Titulescu sǎ aprecieze cǎ guvernul de la Kremlin recunoştea unirea Basarabiei cu România.

Numai cǎ Maksim Litvinov nu avea mandat din partea guvernului sǎu, drept care a cerut amânarea semnǎrii acestui document.

La 29 august a avut loc o remaniere a guvernului Tǎtǎrescu, în urma cǎreia Nicolae Titulescu a fost înlocuit cu Victor Antonescu. Atât preşedintele Consiliului de Miniştri, cât şi noul ministru au declarat cǎ guvernul va promova o politicǎ externǎ de continuitate. Pe de altǎ parte, Litvinov îi preciza lui Titulescu, în septembrie, cǎ “actul din 21 iulie 1936 nu mai este valabil între noi, cǎci considerǎm cǎ demiterea Dv. în împrejurǎrile cunoscute echivaleazǎ cu o schimbare a politicii externe”.

In anii urmǎtori situaţia internaţionalǎ a devenit tot mai gravǎ: la 13 martie 1938, Germania a anexat Austria, la 30 septembrie 1938 – prin acordul de la Munchen semnat de Adolf Hitler, Benitto Mussolini, Edouard Daladier şi Neville Chamberlain – Cehoslovacia a fost silitǎ sǎ cedeze Germaniei o parte din teritoriul sǎu (regiunea Sudeţilor), iar la 15 martie 1939 trupele germane au ocupat acest stat.

Guvernul sovietic a decis sǎ-şi reorienteze politica externǎ, drept care, la 3 mai 1939, Litvinov a fost înlocuit cu Veaceslav Mihailovici Molotov.

La rândul sǎu, în ziua de 11 august 1939, regele Carol al II-lea l-a rugat pe Ismet Inonu, preşerdintele Turciei, care urma sǎ se deplaseze la Moscova, sǎ transmitǎ guvernului sovietic cǎ România era gata sǎ semneze un pact de neagresiune cu Uniunea Sovieticǎ. Dar guvernul sovietic nu s-a arǎtat interesat de o asemenea propunere.

Asadar, cu toate eforturile si bunavointa guvernelor Romaniei Mari, nu au putut fi normalizate pe deplin relatiile diplomatice cu URSS, datorita faptului ca URSS nu recunostea actul legitim , realizat prin vointa liber exprimat a populatiei din Basarabia, de la 27 martie/9 aprilie 1918.

[Florinvs]

Probabil cea mai elocvent dovada de rea-credinta din partea URSS, in perioada interbelica, in relatiile cu Romania Mare, a fost înscenarea de catre serviciile speciale sovietice, a revoltei de la Tatarbunar, care poate fi calificata ca un act terorist.

În vara anului 1924 au avut loc primele acțiuni de pregătire a declanșării rebeliunii. La 2 iunie 1924, un grup de oameni înarmați a încercat să traverseze Nistrul într-o luntre și să debarce pe malul drept. Grănicerii români a somat grupul să se oprească, dar intrușii au deschis focul. În apărarea celor care încercau să intre fraudulos în România au intervenit grănicerii sovietici care au deschis focul asupra malului românesc. Conform rapoartelor grănicerilor, unele grupuri înarmate ar fi reușit să treacă Nistrul fără să fie observate .

Andrei Kliușnikov, comisar politic sovietic cunoscut sub pseudonimul Nenin, a desfășurat o acțiune de înființare a unor comitete revoluționare bolșevice în județele Cahul, Ismail și Cetatea Albă din Bugeac. Au fost răspândite materiale propagandistice (broșuri și manifeste revoluționare) care denunțau ocupația românească a Basarabiei și chemau la unitatea populației basarabene pentru proclamarea unei republici sovietice.

S-a format un Comitet Revoluționar, compusă din Andrei Kliușnikov, Iustin Batișcev, Nikita Lisovoi, Ivan Bejan (zis Kolțov), Leonte Țurcan, Grigori Cernenko și Andrei Stanțenko. Comitetul urma să declanșeze la Tatarbunar o revoltă armată împotriva autorităților române, cu sprijinul organizațiilor comuniste din Basarabia. Conducătorii operațiunii sperau ca întreaga populație din Basarabia să se răscoale împotriva armatei române și că mișcarea revoluționară va cuprinde întreaga Basarabie.

La 12 septembrie 1924, un grup de 27 persoane mascate a trecut Nistrul și a ocupat localitatea Nicolaievka din județul Ismail. Rebelii au tăiat firele telefonice și telegrafice, apoi au intrat cu forța în primărie, unde i-au ucis pe primar, pe soția acestuia și pe jandarmi. Ei i-au jefuit pe țărani de alimente.

La 15 septembrie 1924, în casa lui Chirilă Nazarenko din Tatarbunar a avut loc o adunare a comitetului revoluționar bolșevic, cu care prilej, Nenin a întocmit planul atacului ce urma să fie declanșat în acea seară asupra comunei Tatarbunar, precum și planurile de desfășurare a revoluției în alte sate sud-basarabene. În aceeași seară, conducătorii insurgenți din Tatarbunar Nikita Lisovoi și Iustin Batișcev i-au adunat pe membrii comitetelor revoluționare la casa lui Chirilă Nazarenko, unde se afla Nenin, pentru a fi înarmați și repartizați pe grupe, cu scopul de a începe atacul în comuna Tatarbunar.

În noaptea de 15/16 septembrie, rebelii au pus stăpânire pe comună, fiind tăiate firele telefonice, instalate santinele la toate intrările și ieșirile comunei, precum și pe străzile principale și arborate drapele roșii.

Un grup condus de Grigori Cernenko a atacat postul de jandarmi și i-a omorât pe comandant și pe cei doi soldați. Nenin le-a comunicat autorităților din sat (primarul, perceptorul, notarul, dirigintele oficiului poștal și toți funcționarii) că este revoluție, iar Basarabia s-a proclamat „republică moldovenească sovietică”. Sătenii au fost convocați la sediul primăriei, unde Nenin a ținut un discurs în care afirma că în Basarabia se instalase puterea sovietică și că localitatea nu mai aparținea României. El le-a comunicat sătenilor că Armata Roșie a intrat în Basarabia pentru a alunga armatele române și le-a cerut să se înarmeze și să lupte contra trupelor române. Pentru a arăta că sprijină rebeliunea, în zilele de 15, 16 și 17 septembrie, artileria sovietică din Ovidiopol, pe malul stâng al Nistrului, efectua manevre militare de tragere.

În acea seară, bande de agitatori bolșevici de câte 20-30 de persoane au preluat conducerea și în satele Cișmele, Achmanghit, Nerușai, Mihăileni și Galilești din sudul Basarabiei, intimidând restul populației. Rebelii au creat autorități sovietice - comitete revoluționare, unități de miliție populară și Gărzile Roșii. Numărul persoanelor răsculate s-a ridicat la 4.000-6.000 de persoane. Răsculații proveneau din etniile ucraineană, rusă, bulgară, găgăuză etc. Rebeliunea nu a fost susținută de țăranii români din Basarabia și nici de germanii basarabeni.

Comandantul român al postului de jandarmi din Achmanghit a reușit să fugă în satul Sărata, unde a strâns un grup de 40 de voluntari de etnie germană. În dimineața zilei de 16, voluntarii au deschis focul asupra rebelilor conduși de Ivan Bejan și au luptat câteva ore până când comuniștii au auzit că se apropia armata și s-au retras spre Tatarbunar .

Pentru înăbușirea rebeliunii, guvernul României a trimis trupe de artilerie din Corpul III al Armatei Române și o unitate de marină. Primele unități militare de la Cetatea Albă au ajuns în zonă în seara zilei de 16 septembrie 1924 și s-au luptat cu rebelii la podul dintre Tatarbunar și Achmanghit, împușcându-l mortal pe Ivan Bejan (Kolțov). Între timp, Nenin s-a dus la Cișmele unde avea ascunse arme și muniții la Andrei Stanțenco, unul dintre liderii revoltei . Rebelii de acolo se luptau cu armata română care venea dinspre vest.

În dimineața zilei de 17, Nenin a decis să se retragă la Tatarbunar. Luptele au continuat în jurul comunei toată ziua, iar spre seară Nenin a dat ordin trupelor sale (care numărau acum aproximativ 200 de oameni) să se retragă la sud spre satul Nerușai, unde urmau să fie sprijiniți de Leonte Țurcan, care dispunea de un stoc mare de arme ascunse.

În zorii zilei de 18 septembrie, trupele române au luat cu asalt Tatarbunarul - centrul răscoalei, supunând localitatea unui atac de artilerie. Nereușind să țină piept armatei, Nenin a renunțat la luptă și a ordonat rebelilor retragerea spre Galilești, apoi să încerce să ajungă la Marea Neagră într-un punct numit Volcioc. Pe drum, trupele rebelilor au fost atacate de o patrulă de frontieră, compusă din 20 de soldați, care s-a luptat cu insurgenții până li s-a terminat muniția, după care au fost capturați și dezarmați. Ulterior, rebelii au fost ajunși de un detașament mai mare de soldați, s-au luptat cu ei, dar nu au reușit să reziste. Armata a reușit să captureze 120 de rebeli.

În același timp, liderii revoltei, Nenin și Iustin Batișcev, au fugit cu un automobil, pe care l-au abandonat dincolo de Galilești. S-au ascuns într-o porumbiște, dar Batișcev l-a părăsit pe Nenin în timp ce acesta dormea, luând cu el și cei 200.000 lei rămași din banii jefuiți de la oamenii din Tatarbunar. A fost capturat ulterior de armată. După ce s-a trezit singur și a observat lipsa banilor, Nenin a fugit spre mlaștinile sărate de pe malul mării, dar la 19 septembrie a fost suprins de un jandarm care l-a împușcat mortal.

La 19 septembrie, după trei zile de lupte în care au murit sute de rebeli (potrivit unor surse peste 3.000) și au fost arestați 489 (287 dintre aceștia fiind judecați) Kliușnikov și alți lideri ai rebelilor au fost uciși în timpul luptelor cu trupele românești, revolta a fost înăbușită. După alte patru zile, au fost stinse și celelalte focare ale răscoalei.


În perioada 24 august - 2 decembrie 1925, timp de mai bine de trei luni (103 zile), s-a desfășurat la Chișinău procesul participanților la revolta armată de la Tatarbunar (supranumit în presă „Procesul celor 500”). Dosarul conținea aproximativ 70.000 de pagini, iar verdictul 180. În cursul procesului au fost anchetate peste 500 de persoane, dintre care 287 au fost inculpate. Avocatul apărării a fost M. Costa-Foru.

După finalizarea procesului, majoritatea celor arestați au fost achitați de instanță. Un număr de 85 rebeli au fost condamnați la pedepse cu închisoarea: majoritatea la pedepse între 6 luni și 6 ani, doi la 15 ani muncă silnică și Iustin Batișcev la muncă silnică pe viață. Dintre cei 85 de condamnați, niciunul nu era român. În acest proces s-a intenționat demonstrarea faptului că Răscoala de la Tatarbunar a fost organizată de URSS.


Grupurile socialiste din România au condamnat rebeliunea; liderul Federației Socialiste, Ilie Moscovici, a scris în 1925:


"La Tatar Bunar, au fost implicați agenții provocatori ai Internaționalei a III-a, care, jucându-se cu viețile țăranilor basarabeni, au vrut să dovedească Europei că basarabenii sunt în favoarea inexistentei și ridicolei &laquo;Republici Moldovenești&raquo;.
Niște țărani din câteva comune izolate nu au putut alunga jandarmii [...] câțiva agenți provocatori asigurându-i că revoluția a început în toată Basarabia sau că armatele sovietice au pătruns sau erau pe cale să intre."

Această viziune a evenimentelor a fost împărtășită de cel puțin un observator extern, profesorul american Charles Upson Clark de la Columbia University, după care:

"[...] rebeliunea de la Tatar-Bunar a fost în esență exemplu cel mai frapant al unui raid comunist, organizat din afară [...] și nu o revoluție locală împotriva condițiilor intolerabile datorate asupririi românești, așa cum a fost prezentată de către presa socialistă din toate țările."

[Ion Pop]

În prealabil postat de CristianR

Oricât ne-am agita noi, chestiunea se tratează între americani și ruși. Iar acesta a fost un semn clar pe care primii l-au dat nu se vor amesteca în Moldova. Ar fi fost de dorit ca moldovenii să-și poată decide singuri soarta. Dar cine-i lasă?

Da, da, sa decida singuri soarta lor, dar numai in directia indicata......nu este nici o problema.

Ca doar daca spera ca sa isi vanda VINUL lor de calitate dar scump pe piata UE, trebuie sa le spunem ca aici toate DEALURILE sunt pline de vita de vie.

Germania produce vin enorm
Franta produce vin foarte mult, de la 2 lei la 200 de lei,
Spania si Italiaproduc vin de curge un Fluviu.

Deci uitati ca veti vinde aici vin, sa ca vor cumpara cineva Vinul vostru, este de multi ani in regal cateva sticle, dar nu vezi pe nimeni nici sa se apropie.


Iar Mere,Pere si latele, doar nu credeti ca Polonia nu poate sa le vinda, Franta face din Mere suc si Vin
Iar Rosii produc italienii

Si toate sunt aduse din Strainatati de la miide km


Doar nu credeti ca pentru ca nu mai sunt taxe vamale vine COMERCIANTUL ( mai nou mai sunt pe piata Germaniei ca. 4 OAMENI care cumpara si vand produse deala Gurii),

poate cateodata ca sortiment exotic, si atat.

Nu va imbatati cu apa plata, avem atatea produse agricole aici in UE ca nu mai stiu unde sa le arunce.




Si poate sperati la un post de munca la spalat...


Doar ce credeti, ca nu avem Polonezii nostri care vin deja de 27 de ani si nu mai alta sansa in viata?


Doar si la CAPSUNARIT, imi spunea o romanca, au mafia lor poloneza, si nu primesti ca roman partile unde s-au facut capsunii...


Si acum mai avem de integrat la munca doar peste 1,5 milioane de Barbati tineri, care muncesc pe nimic ( un euro) pentru ca casa , masa, imbracaminte toate sunt platite de Statul German pentru urmatorii ani buni....si au cate 12 copii acasa si primesc dupa ei vreo 3 000 de leuti...si fi sigur ca oamenii sunt multumiti...


si cand veniti voi, pe salar de 450 de euro, cum va platit chria


si chiar pe salar de 1000 de euro, cum se da la ingrijire, doar va costa viata si chiria, si trebuie sa lucrati, sa fiti treji 24 de ore din 24 si 7 zile pe saptamana....si oamenii pe aici au saracit si se uita la fiecare banut.


Nu va mai asteapta nimeni cu pungile pline si Vechiturile se vand, nu se mai arunca.

[Ion Pop]

Si in Italia Tinerii pana la 35 de ani nu au 2/3 servici

si in Spania de asemenea, nu au 2/3 din Tineri, ca doar la 35 de ani nu mai esti tanar cu Familie cu copii, si ei nu au servici

Si toate tarile sudice si toate tarile estice spera la un loc de munca la centru sau nord.

Si aici cumpara Chinezii si Indienii tot..

si stai sa vezi ca nu mai avem Fabrici pentru Tehnica Moderna....doar cateva intreprinderi pentru armament..


Totul este Made in China, desfaceti produsul, si vedeti, doar pe cutie scrie Firma Germana, nu mai este decat un Birou , nu Fabrica.


Inca avem bani, pentru ca suntem legati de Dolar. dar nu bani pentru saraci,

si daca esti sarac atunci nici copiii nu fac scoala.

[Florinvs]

Dar sa revenim la istoria Basarabiei si la subiectul topicului.

La 23 august 1939, Germania nazistă și U.R.S.S. anunță semnarea unui pact de neagresiune. Chiar dacă Rusia bolșevică întreținuse multă vreme relații privilegiate cu Germania anilor 1920, acest lucru i-a surprins pe majoritatea observatorilor, căci opoziția ideologică dintre nazism și comunismul sovietic părea ireductibilă. Alianța dintre cei doi mari dictatori totalitari, Hitler și Stalin, urma să aibă consecințe nefaste, vizibile și astăzi în sânul Europei reunite.

Relațiile dintre liderii bolșevici și Germania au debutat într-un mod cu totul aparte: în aprilie 1917, pentru a grăbi destrămarea armatei ruse, serviciile secrete germane au decis să faciliteze întoarcerea în Rusia a câtorva zeci de revoluționari, printre care un anumit Vladimir Ilici Ulianov, alias Lenin. Urmarea se cunoaște: venirea la putere a bolșevicilor, la 7 noiembrie 1917, apoi tratatul de la Brest-Litovsk, din martie 1918, prin care Lenin ceda Germaniei 800.000 km&sup2; și un sfert din populația imperiului țarist, războiul civil și în sfârșit stabilizarea la putere a bolșevicilor.

Începând cu 1920, Lenin impune politicii externe sovietice trei direcții principale.

Prima dintre acestea prevedea „apărarea patriei socialiste”, care, pe plan intern, trebuia făcută prin teroare, iar pe plan extern, prin intermediul unei puternice Armate Roșii.

Cea de-a doua viza expansiunea „marii revoluții proletare mondiale”, pentru Lenin înțelegându-se de la sine că venirea la putere a bolșevicilor în Rusia nu însemna decât începutul unui proces revoluționar menit să schimbe fața întregii Europe, și mai cu seamă a Germaniei, a cărei forță industrială și al cărei proletariat ar fi întărit puterea bolșevică.

Această expansiunea s-ar fi făcut pe două căi, care se completau reciproc: subversiunea pe plan intern a fiecărei țări - prin intermediul partidelor comuniste organizate în cadrul Internaționalei comuniste (sau a Kominternului) și acțiunea ofensivă a Armatei Roșii, care, după ce fusese implicată într-un război civil în Rusia, se va angaja într-un război civil internațional, nesocotind regulile tradiționale cu privire la relațiile dintre state. A treia direcție avea la bază „exacerbarea contradicțiilor inter-imperialiste”; cu alte cuvinte, trebuia făcut totul pentru a asmuți statele „bourgheze” și „capitaliste” unul împotriva celuilalt, în așa fel încăt acestea să se slăbească reciproc, așa cum se întâmplase în timpul Primului Război Mondial, și să contribuie astfel la afirmarea puterii revoluționare.

Prima aplicare spectaculosă a acestor direcții a avut loc în cazul Germaniei. Pe de o parte, Kominternul a dus multă vreme aici o politică subversivă, sprijinit fiind de partidul comunist german, care, până în 1933, a criticat constant Republica de la Weinmar, mergând uneori până la conflicte cu naziștii.

Pe de altă parte, Lenin, care căuta să submineze organizarea noii Europe ieșite din război sub auspiciile Franței și Marii Britanii, a încheiat la 16 aprilie 1922, spre surpriza generală, tratatul de la Rapallo, prin care U.R.S.S.și Germania se recunoșteau reciproc și își anulau datoriile una față de cealaltă.

Începând cu 1923, sub egida Reichswehr-ului, sunt semnate primele contracte cu Uniunea Sovietică, privind construirea lângă Moscova a unei uzine de avioane de luptă și vânzarea către sovietici a sute de mii de puști, explozivi și alte materiale de război. În schimb, până în 1933, Germania beneficiază de oportunitatea de a nu respecta clauzele tratatului de la Versailles, prin care îi erau considerabil limitate posibilitățile de reînarmare. Astfel, departe de privirile indiscrete, Reichswehr-ul pune la punct și experimentează în U.R.S.S. tehnologii și prototipuri de avioane de luptă și de tancuri; instalează aici tabere clandestine, unde sute de ofițeri se familiarizează cu tehnica ultramodernă și se antrenează în vederea folosirii ei; printre aceștia, faimosul general Guiderian, care va conduce ofensiva Panzerelor în Franța, în 1940. Tot în U.R.S.S. este reconstituită clandestin viitoarea Luftwaffe și experimentate primele avioane de vănătoare-bombardier. În sfârșit, tot aici, și tot clandestin, armata germană pune în aplicare manevre care duc la inventarea unor noi tehnici de luptă și la elaborarea unei doctrine de război aerian, ce își vor da intreaga măsura a eficacității în timpul atacului împotriva Poloniei, în 1939, a Franței, în 1940, și chiar a Ununii Sovietice în iunie 1941.

La 15 august 1939, ora 4.30, von Schulenberg primește o telegramă „f.f. urgentă” din partea ministrului afacerilor externe al celui de-al treilea Reich, von Ribbentrop, care îi cere să se prezinte fără întârziere la Molotov, pentru a-i citi acest comunicat surprinzător: „Evoluțiile din ultimul timp par să indice faptul că anumite divergențe de concepție ideologică nu exclud existența unor relații rezonabile între cele două state, nici restabilirea unei colaborări amicale de tip nou. [ ...] Spațiile vitale ale Germaniei și Rusiei se învecinează, iar nevoile lor naturale sunt aceleași.[ ...] Guvernul Reich-ului consideră că nu există, între Marea Baltică și Marea Neagră nici un aspect care să nu poată fi reglat spre deplina satisfacție a celor două părți. Printre aceste chestiuni se numără mai cu seamă Marea Baltică, regiunea Balticii, Polonia, Sud-Estul Europei etc. [ ...] Nu încape îndoială că politica germano-sovietică a ajuns azi la o răscruce istorică. Deciziile privitoare la politica ce va fi urmată, în viitorul imediat, de către Berlin și Moscova, vor marca hotărâtor, timp de generații, natura relațiilor dintre poporul german și popoarele Uniunii Sovieticie [ ...] În lumina experienței trecutului, guvernelor Reich-ului și al U.R.S.S. trebuie să le fie limpede ca lumina zilei că democrațiile capitaliste occidentale sunt dușmanul implacabil atât al Germaniei național-socialiste, cât și al Uniunii Sovietice. [ ...] Diferendele dintre [ Polonia și Germania] ar putea lua o turnură care le-ar priva pe cele două guverne [german și sovietic] de posibilitatea restabilirii prieteniei germano-sovietice, și, poate, de rezolvarea de comun acord a chestiunilor teritoriale din Europa de Est. În consecință, conducătorii celor două țări nu ar trebui să lase lucrurile la voia întâmplării ci să acționeze la momentul oportun”, (NSR, 1948).

Prin urmare, von Ribbentrop solicită o întrevedere directă, la Moscova, cu Molotov și mai ales cu Stalin. În fața unor propuneri atât de atrăgătoare, Molotov se arată gata să semneze un pact de neagresiune. Pe 17 august, ora 1.00, von Ribbentrop confirmă acordul Berlinului și adaugă că Fuhrer-ul este foarte grăbit, din cauza faptului că, „de la o zi la alta, pot avea loc incidente serioase”, cu Polonia (NSR, 1948). Drept răspuns, Molotov se declară gata să-l primească pe ministrul de externe al Reich-ului, investit cu toate puterile, cu condiția să fie prevăzută, în același timp cu pactul, și „încheierea unui protocol special care ar preciza interesele părților semnatare cu privire la anumite chestiuni de politică externă și ar fi parte integrantă a pactului. În paralel, dezamorsează și problema opozițiilor ideologice, explicând că „princicipiul coexistenței pacifice a diferitelor regimuri politice este un principiu de mult stabilit al politicii externe a Uniunii Sovietice.” (NSR, 1948).

[Florinvs]

De câteva zile, fuseseră reluate la Moscova negocierile dintre șeful Armatei Roșii și de delagațiile militare franceză și britanica. Dar Stalin era deja hotărât. La 19 august, el le explică membrilor Biroului politic: „Dacă semnăm cu Franța și cu Anglia un pact de asistență reciprocă, Germania va renunța cu siguranță la Polonia și va căuta un modus vivendi cu puterile occidentale. Războiul va fi evitat, dar după aceea evenimentele ar putea lua o turnură periculoasă pentru U.R.S.S. Dacă acceptăm propunerea Germaniei, cu privire la încheierea unui pact de neagresiune, aceasta va ataca în mod clar Polonia, ceea ce va duce, inevitabil la intervenția Franței și a Angliei. Europa va cădea atunci pradă dezordinii și unor grave tulburări. În aceste condiții, vom avea mari șanse să stăm în expectativă și să intrăm în război atunci când acest lucru va fi avantajos pentru noi”. (J. Rossi, 2000).

Prin urmare, Stalin era perfect conștient că semnarea pactului cu Germania va duce la declanșarea imediată a războiului. Pe 21 august, la ora 00:45, von Schulenburg, primește de la von Ribbentrop o telegramă ultrasecretă prin care i se cere să se ducă imediat la Molotov, pentru a-i înmâna un mesaj personal de la Adolf Hitler, pentru Iosif Stalin. Concret, Hitler, îl anunță pe „domnul Stalin” că Germania va declara război Poloniei, că este de acord cu protocolul cerut de sovietici, dar că va trebui ca von Ribbentrop să fie primit la Moscova pe 22, sau cel mai târziu pe 23 august. În aceeași zi, Stalin acceptă. La 23 august, von Ribbentrop aterizează la Moscova, unde încep imediat discuțiile. Stalin conduce negocierile și începe printr-un tur de orizont, cu privire la relațiile Germaniei cu Japonia, Turcia, Italia, Anglia și Franța, înainte de a aborda fondul problemei: împărțirea Europei Centrale și de Est. Von Ribbentrop confirmă că atacul împotriva Poloniei este iminent. Conform tradiției sovietice, înainte de a se despărți, participanții la discuții toastează. Intervenția lui Stalin este grăitoare: „Știu cât de mult își iubește națiunea germană Fuhrer-ul. Prin urmare, aș vrea să beau în sănătatea acestuia”. (NRS, 1948). Pactul de neagresiune, însoțit de faimosul protocol secret, este asfel semnat. Primul punct al acestuia privește regiunea Balticii: „În eventualitatea unei amenajări teritoriale și politicii efectuate în zona statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania), frontiera de nord a Lituaniei va constitui limita sferelor de influență ale Germnaniei și Uniunii Sovietice” (NRS, 1948). Prin urmare, celelalte trei state aveau să-i revină lui Stalin.

Al doilea punct privește Polonia: „În eventualitatea unei reamenajări teritoriale și politice a teritoriilor aparținând statului polonez, sferele de influență ale Germaniei și Uniunii Sovietice vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula și San. În funcție de evoluțiile politice ulterioare, se va vedea dacă interesele celor două țări implică păstrarea unui stat polonez independent, precum și eventualul contur ale granițelor acestuia. În orice caz, această problemă va fi rezolvată în urma unui acord amical” (NRS, 1948). Astfel este parafată, în doar două rânduri, o nouă împărțire a Poloniei. Ultimul punct al protocolului subliniază interesul Uniunii Sovietice pentru Basarabia, provincia estică a României, și dezinteresul politic al Germaniei cu privire la Europa de Sud-Est.

În timp ce această răsturnare de situație provoacă stupefacția cancelariilor europene, la 1 septembrie Germania atacă Polonia, declanșând automat cel de-al Doilea Război Mondial. Aceasta fusese oare dorința lui Stalin atunci când a ordonat semnarea pactului Ribbentrop-Molotov?

Scopul declarat al acestui pact era, din punctul de vedere oficial al Germaniei, ca cel de-al Treilea Reich să-și asigure flancul estic în perspectiva iminentei invadări a Poloniei, petrecută, de altfel, cu o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică voia să câștige timp, să prevină temporar o invazie germană, întrucât Armata Roșie avea prea puțini ofițeri superiori, după executarea multora dintre ei din ordinul lui Stalin, în frunte cu mareșalul Tuhacevski, sub pretextul unui complot imaginar.

În realitate, ambele țări agresoare voiau să se asigure, cel puțin oficial, că vor avea spatele „acoperit” în procesul expansionist de împărțire în două a ceea ce rămăsese neocupat și/sau neîmpărțit din Europa. Cruzimea și cinismul celor doi dictatori, Hitler și Stalin, s-au repercutat timp îndelungat, prelungind cel de-al Doilea Război Mondial cu Războiul Rece și cu scindarea Europei în două prin Cortina de fier între anii 1945-1989.

Momentul semnării este descris de istoricul Paul Johnson astfel:

„ Măcelarii Europei, amețiți de băutură, își jucau rolurile, îmbrățișându-se cu tandrețe și clătinându-se pe picioare. În întregime, ei se înfățișau ca un grup de gangsteri rivali, care avuseseră și înainte de împărțit ceva, și acum puteau să o ia de la capăt, fiind profesioniști ai acelorași afaceri. ”
Cu ocazia semnării tratatului de neagresiune din 1939 dintre Germania și URSS, semnatarii plenipotențiari au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidențiale problema delimitării sferelor de interese în Europa răsăriteană. Convorbirile au dus la următorul rezultat, o înțelegere expansionistă secretă:

Protocolul adițional secret
În cazul unor expansiuni teritoriale și / sau politice în teritoriile aparținând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordică a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interese, atât pentru Germania, cât și a Uniunii Sovietice. În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei față de teritoriul Vilno este recunoscut de ambele părți.

În cazul unor expansiuni teritoriale și/sau politice în teritoriilor aparținând Poloniei, sferele de interese, atât ale Germaniei, cât și ale Uniunii Sovietice, vor fi delimitate aproximativ pe linia râurilor Narev, Vistula și San. Problema dacă interesul ambelor părți face ca menținerea unui stat polonez independent să fie dorit și modul în care vor fi trasate frontierele acestui stat poate fi determinată în mod definitiv numai în cursul evenimentelor politice ulterioare. În orice caz, ambele guverne vor rezolva această problemă pe calea înțelegerii prietenești între Germania și Rusia (Uniunea Sovietică) .

Referitor la Europa de sud-est, partea sovietică își accentuează interesul pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres față de acest teritoriu, deci nu are obiecții față de eventuale schimbări de graniță în favoarea Uniunii Sovietice;

Acest protocol va fi considerat de ambele părți ca strict secret.

Asadar, calaii Romaniei si Poloniei- I.V.Stalin si Adolf Hitler- au semnat la 23 august 1939, pactul Ribentrop-Molotov, cu consecinte dramatice atat pentru Romania (o parte din teritoriul national al acesteia fiind ocupat de catre URSS in vara anului 1940), cat si pentru Polonia (care este ocupata si desfiintata ca stat de Germania nazista si URSS in septembrie 1939).