Despre istoria Basarabiei si perspectiva unirii Republicii Moldova cu Romania

[Florinvs]

Dupǎ încheierea tratatelor de pace, în România, ca şi în multe alte ţǎri europene, a dominat o stare de spirit optimistǎ, considerându-se cǎ pacea a fost definitiv stabilitǎ, iar pericolul unui nou rǎzboi era eliminat. Oficialii români apreciau cǎ în 1918 s-a înfǎptuit un act care nu putea fi pus sub semnul întrebǎrii, cǎ dreptatea lor este “eternǎ”.

Dominaţi de acest spirit, ei nu au desfǎşurat o consistentǎ propagandǎ externǎ, pentru a convinge guvernanţii şi opinia publicǎ internaţionalǎ de legitimitatea actelor de Unire şi de faptul cǎ noile provincii s-au intergrat firesc în cadrul statului naţional român. In opinia lor, fǎceau propagandǎ, pentru care risipeau importante fonduri şi energii, doar cei care nu aveau dreptate, iar şansele lor de succes erau nule.

Adeseori, în disputele politice interne liderii partidelor politice din Basarabia îi acuzau pe “rǎgǎţeni” cǎ nu ar proteja populaţia din teritoriile unite în 1918, iar unele abuzuri şi ilegalitǎţi ale autoritǎţilor – caracteristice unei societǎţi cu o democraţie neconsolidatǎ şi care aveau loc pe întreg cuprinsul ţǎrii – erau puse pe seama politicii guvernului de la Bucureşti. Nu odatǎ, confruntǎrile politice interne se prelungeau şi în strǎinǎtate, fapt ce crea o imagine negativǎ asupra României

Pe de altǎ parte, statele vecine care aveau revendicǎri teritoriale pe seama României (Uniunea Sovieticǎ, Ungaria şi Bulgaria) au desfǎşurat o susţinutǎ propagandǎ externǎ, promovându-şi propriile interese.

Guvernul sovietic, pe lângǎ propria-i propagandǎ, s-a folosit de Internaţionala a III-a Comunistǎ, constituitǎ în martie 1919, pentru discreditarea statelor naţionale, pentru lupta împotriva burgheziei şi instaurarea dictaturii proletariatului.

România era consideratǎ un stat imperialist, care la sfârşitul rǎzboiului mondial a ocupat teritorii strǎine. Aceastǎ linie politicǎ a fost promovatǎ de toate partidele comuniste, astfel cǎ Partidul Comunist bolşevic insista pentru eliberarea Basarabiei şi unirea ei cu la Uniunea Sovieticǎ, Partidul Comunist din Ungaria revendica Transilvania pentru ţara sa, iar Partidul Comunist din Bulgaria cerea retrocedarea Dobrogei cǎtre statul din sudul Dunǎrii.

In decembrie 1923, Internaţionala a III-a a impus Partidului Comunist din România sǎ militeze pentru “autodeterminarea pânǎ la despǎrţirea de statul român” a Basarabiei, Dobrogei şi Transilvaniei.

Vizate de Internaţionala Comunistǎ erau, alǎturi de România, şi Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, state “imperialiste”, asupra cǎrora Uniunea Sovieticǎ avea revendicǎri teritoriale.

Pe acest fond politic tensionat au avut loc unele contacte oficiale româno-sovietice. In zilele de 27 martie – 2 aprilie 1924 s-a organizat o conferinţǎ la Viena, la care delegaţia românǎ a cerut ca Uniunea Sovieticǎ sǎ declare cǎ recunoaşte unirea Basarabiei cu România, în timp ce delegaţia sovieticǎ a precizat cǎ nu accepta acel act, cerând organizarea unui plebiscit prin care basarabenii sǎ se pronunţe dacǎ doresc sǎ rǎmânǎ în cadrul statului român, sǎ se uneascǎ cu Uniunea Sovieticǎ sau sǎ constituie un stat independent.

In fond, aceastǎ propunere viza anularea deciziei Sfatului Tǎrii din 27 martie 1918, precum şi a Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920. Astfel, conferinţa a eşuat, înainte de a se trece la discutarea problemelor de fond privind relaţiile româno-sovietice.

Dupǎ eşuarea tratativelor de la Viena, conducerea sovieticǎ a decis sǎ treacǎ la înfiinţarea unei entitǎţi statale pe malul stâng al Nistrului, care sǎ devinǎ un centru de promovare a obiectivelor sale teritoriale şi politice faţǎ de România.

Transnistria nu a constituit niciodatǎ, de-a lungul istoriei, o entitate statalǎ, iar puterea sovieticǎ s-a instalat definitiv în acest teritoriu abia în februarie 1923.

Incǎ din februarie 1924 s-a constituit un “comitet de iniţiativǎ”, care a elaborat
Memoriul cu privire la necesitatea creǎrii Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. In acest document se afirma: “Republica Moldoveneascǎ ar putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandistic pe care îl joacǎ republica Belorusǎ faţǎ de Polonia şi cea a Kareliei faţǎ de Finlanda. Ea ar focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente în pretenţiile alipirii la Republica Moldoveneascǎ a Basarabiei. Din acest punct de vedere devine imperioasǎ necesitatea de a crea o anume republicǎ socialistǎ şi nu o regiune autonomǎ în componenţa URSS. Unirea teritoriilor de pe ambele pǎrţi ale Nistrului ar servi drept breşǎ strategicǎ a URSS faţǎ de Balcani (prin Dobrogea) şi faţǎ de Europa Centralǎ (prin Bucovina şi Galiţia), pe care URSS le-ar folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politice”.

La 29 iulie 1924 a fost adoptatǎ Hotǎrârea Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice cu privire la crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, precizându-se cǎ acest act era necesar din motive politice.

Pe aceastǎ bazǎ, la 19 septembrie, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Ucraina a decis constituirea RASSM. Graniţa de apus a noii republici era cea a URSS, care nu recunoştea unirea Basarabiei cu România, subînţelegându-se cǎ ar fi pe râulPrut.

A urmat Decizia Comitetului Executiv Central al Ucrainei din 12 octombrie 1924 cu privire la formarea RASSM, în care se afirma cǎ exista un popor moldovenesc pe ambele maluri ale Nistrului, cea mai mare parte a acestuia “fiind aruncatǎ cu forţa sub puterea burgheziei române care a cotropit Basarabia”. Evident, se avea în vedere eliberarea acestuia şi integrarea sa în noul stat moldovenesc.

Odatǎ cu crearea RASSM propaganda sovieticǎ şi-a stabilit ca obiectiv strategic asumat plenar refacerea unitǎţii poporului moldovenesc. In acest scop au acţionat guvernul sovietic prin structurile sale, Internaţionala a III-a Comunistǎ, Federaţia Comunistǎ Balcanicǎ, precum şi Partidul Comunist din România, care era o secţie (filialǎ) a Internaţionalei respective.

Potrivit statisticilor sovietice, RASSM avea o populaţie de 572 339 locuitori , cu o structurǎ etnicǎ complexǎ: ucraineni – 50,5%, moldoveni – 34,3%, ruşi – 5,5%, evrei – 4,8%, alte naţionalitǎţi – 4,7%.

Capitala Republicii a fost slabilitǎ în oraşul Balta, iar din 1929 laTiraspol.

RASSM a fost organizatǎ dupǎ modelul sovietic, în care rolul decisiv îl avea Partidul Comunist bolşevic. De la început, conducerea acesteia era asiguratǎ de Comitetul Moldovenesc Regional de Partid, format din 12 ruşi, 9 ucraineni, 4 evrei şi 2 moldoveni. Pe întreaga perioadǎ de existenţa a RASSM în organele de conducere pe linie de partid, la nivel central şi local, ponderea cea mai mare au avut-o ruşii şi ucrainenii.

[Florinvs]

In aprilie 1925 a fost adoptatǎ Constituţia RASSM, care prevedea cǎ puterea legislativǎ era exercitatǎ de Congresul Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi ţǎranilor, iar puterea executivǎ de Comitetul Executiv Central. Din 1938 organul legislativ s-a numit Sovietul Suprem, iar cel executiv Consiliul Comisarilor Poporului.

In RSSAM au fost create noi structuri economice şi sociale. S-au înfiinţat colhozuri (gospodǎrii colective) în care ţǎranimea a trebuit sǎ se înscrie. Cei care se opuneau erau arestaţi sau deportaţi. Fabricile, atâtea câte existau, au fost naţionalizate, patronii, socotiţi exploatatori şi reacţionari, fiind arestaţi sau devenind proletari. S-au înfiinţat unele noi întreprinderi, fapt ce a condus la sporirea numǎrului de muncitori industriali. Pentru promovarea noii culturi, socialiste şi comuniste, precum şi pentru munca de propagandǎ politicǎ în RASSM au fost aduşi intelectuali ruşi şi ucraineni.

Conducerea sovieticǎ a urmǎrit izolarea locuitorilor din Transnistria faţǎ de cei din România şi cu deosebire din Basarabia, inventând o limbǎ nouǎ, moldoveneascǎ. In actul de constituire a RASSM se menţiona cǎ în acest stat existau trei limbi: moldoveneascǎ, ucraineanǎ şi rusǎ. In 1924 a fost introdusǎ grafia rusǎ (chirilicǎ), iar în 1925 s-a întocmit o gramaticǎ a limbii moldoveneşti, care folosea cuvinte româneşti arhaice, amestecate cu cuvinte inventate sau traduse din limba rusǎ.

Tentativa de a crea o limbǎ moldoveneascǎ, distinctǎ de limba românǎ, era determinatǎ de motive politice, neavând nici un fundament ştiinţific. Acest fapt a fost sesizat chiar de Ion Dic-Dicescu, cel care semnase Memoriul privind înfiinţarea RASSM. El scria în 1925: “Noi am constatat cǎ limba moldoveneascǎ este totodatǎ şi limba românǎ, iar limba românǎ este şi limba moldoveneascǎ prelucratǎ ştiinţific şi literar. Limba românǎ este limba scriitorilor moldoveni”. Dicesu propunea şi soluţia: “Noi trebuie sǎ utilizǎm acest tezaur, deoarece suntem moştenitorii lui. Noi nu avem nici timp şi nici forţǎ pentru a <crea> o nouǎ limbǎ şi literaturǎ. Noi trebuie sǎ ne însuşim cultura româneascǎ şi s-o sovietizǎm, sǎ-i insuflǎm spirit comunist, sovietic şi revoluţionar”.

Liderii sovietici nu au fost consecvenţi în privinţa grafiei şi a alfabetului. La începutul anilor 3o au decis ca republicile şi regiunile autonome din Asia Mijlocie şi Caucazul de Nord, care foloseau alfabetul arab, sǎ treacǎ la grafia latinǎ. S-a emis chiar teoria potrivit cǎreia alfabetul latin era “adevǎratul alfabet al revoluţiei din octombrie 1917”. In acest context şi în RASSM s-a decis, în februarie 1932, revenirea la grafialatinǎ, argumentându-se cǎ “pǎstrând unitatea scrisului muncitorilor moldoveni ce locuiesc pe ambele maluri ale Nistrului, vom întǎri influenţa revoluţionarizatoare a RASSM asupra maselor asuprite din Basarabia”.

Dar, peste numai şase ani, în februarie 1938, s-a revenit la grafia rusǎ, considerându-se cǎ prin folosirea alfabetului latin se ajungea la “românizarea limbii moldoveneşti”, fapt ce avea consecinţe grave asupra consolidǎrii RASSM.

In contextul marii terori staliniste din anii 1937-1938, mulţi activişti de partid şi de stat, precum şi intelectuali din RASSM, acuzaţi de naţionalism, au fost declaraţi “duşmani ai poporului”, arestaţi şi chiar lichidaţi.

Realitatea istoricǎ a dovedit cǎ RASSM a fost o creaţie artificialǎ, menitǎ sǎ sprijine propaganda sovieticǎ vizând destabilizarea României şi expansiunea teritorialǎ a URSS.

La 20 iulie 1924, Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste a cerut partidelor comuniste din Polonia, Lituania, Estonia, Cehoslovacia, România şi Iugoslavia sǎ ia în considerare un eventual conflict cu România.

Dupǎ pregǎtiri intense, la 11 septembrie, grupuri înarmate au trecut Nistrul, atacând mai multe localitǎţi din Basarabia. La 15 septembrie, în localitatea Tatar Bunar a fost proclamatǎ Republica Sovieticǎ Moldoveneascǎ, în componenţa Uniunii Sovietice. Armata românǎ a reuşit sǎ restabileascǎ ordinea în Tatar Bunar şi a capturat comandourilor respective.

Dupǎ 1924, conducerea sovieticǎ a schimbat tactica în privinţa politicii externe. Dorind sǎ arate cǎ promoveazǎ o politicǎ paşnicǎ, guvernul sovietic a acceptat Planul Briand-Kellogg, semnat laParisla 27 august 1928, prin care statele semnatare se angajau sǎ rezolve problemele dintre ele exclusiv pe cale paşnicǎ, eliminând rǎzboiul din viaţa internaţionalǎ. Mai mult, Kremlinul a propus guvernelor din statele vecine Uniunii Sovietice sǎ semneze un protocol privind aplicarea pactului respectiv.

România, ca şi celelalte state invitate, a dat curs acestei invitaţii şi a semnat, în ziua de 9 februarie 1929, Protocolul de la Moscova.

[Florinvs]

Devenit ministru de Externe al României în octombrie 1932, Nicolae Titulescu a apreciat cǎ în discuţiile cu oficialii sovietici nu trebuia ridicatǎ problema Basarabiei, întrucât aceasta era un teritoriu românesc a cǎrei apartenenţǎ la România nu avea nevoie de consinţǎmântul Kremlinului. La rândul sǎu, Maksim Litvinov, ministrul de Externe sovietic, a acceptat sǎ nu ridice problema Basarabiei în relaţiile cu România.

La 3 februarie 1933, a fost semnatǎ la Londra, atât de România, cât şi de Uniunea Sovieticǎ, Convenţia pentru definirea agresorului şi a agresiunii. La propunerea lui Titulescu s-a precizat cǎ “prin teritoriu trebuie sǎ se înţeleagǎ teritoriul asupra cǎruia un stat îşi exercitǎ în fapt autoritatea”. In opinia diplomatului român, prin acest document, Uniunea Sovieticǎ recunoştea apartenenţa Basarabiei la România.

In ziua de 22 ianuarie 1934, la propunerea lui Nicolae Titulescu, statele Micii Inţelegeri au convenit sǎ stabileascǎ relaţii diplomatice cu Uniunea Sovieticǎ.

La 9 iunie 1934, printr-un schimb de scrisori între Titulescu şi Litvinov, cu conţinut identic, s-a anunţat stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Uniunea Sovieticǎ. In document se menţiona:

“Guvernele ţǎrilor noastre îşi garanteazǎ mutual plinul şi întregul respect al suveranitǎţii fiecǎruia din statele noastre şi abţinerea de la orice imixtiune, directǎ sau indirectǎ, în afacerile interne şi în dezvoltarea fiecǎreia dintre ele” .

Nicolae Titulescu – care se bucura de un mare prestigiu internaţional, îndeplinise în 1930 şi 1931 funcţia de preşedinte al Adunǎrii Generale a Ligii Naţiunilor – s-a declarat un prieten sincer al Uniunii Sovietice, exprimându-şi dorinţa unei colaborǎri fructuoase între România şi marele sǎu vecin de la Rǎsǎrit. Ministrul român a pledat pentru primirea Uniunii Sovietice în Liga Naţiunilor, eveniment ce a avut loc la 15 septembrie 1934.

La rândul sǎu, guvernul sovietic, ca semn de bunǎvoinţǎ, a restituit României, în mai 1935, o parte din tezaurul depus la Moscova în timpul primului rǎzboi mondial. De asemenea, au fost restituite osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir, care au fost depuse în Catedrala Mitropolitanǎ din Iaşi.

In condiţiile în care statele revizioniste deveneau tot mai agresive, Titulescu şi Litvinov au militat pentru un sistem de securitate colectivǎ în Europa, prin semnarea unor tratate care sǎ garanteze menţinerea pǎcii pe continent. In acest spirit, ministrul de Externe român s-a implicat în perfectarea tratatelor de asistenţǎ mutualǎ între Franţa şi Uniunea Sovieticǎ (2 mai 1935) şi între Cehoslovacia şi Uniunea Sovieticǎ (16 mai 1935).

La 15 iulie 1935, N. Titulescu a primit din partea guvernului prezidat de Gheorghe Tǎtǎrescu şi a regelui Carol al II-lea mandatul de a negocia şi semna un pact de asistenţǎ mutualǎ cu Uniunea Sovieticǎ.

Contextul s-a dovedit a fi cu totul nefavorabil. Viaţa internaţionalǎ se deteriora rapid, ca urmare a acţiunii statelor revizioniste şi a politicii de cedare în faţa agresorului promovate de guvernele Franţei şi Marii Britanii.

La 3 octombrie 1935, Italia a invadat Abisinia (Etiopia), iar la 7 martie 1936 trupele germane au ocupat zona demilitarizatǎ a Renaniei. Guvernele de la Paris şi Londra s-au mǎrginit la unele declaraţii publice, fǎrǎ a acţiona efectiv pentru respectarea Statutului Societǎţii Naţiunilor şi a tratatelor semnate de ele. In iulie 1936 a izbucnit rǎzboiul civil din Spania, în care s-au implicat Germania şi Italia de partea “rebelului” Franco, şi Internaţionala Comunistǎ de partea guvernului republican, în timp ce Franţa şi Marea Britanie au adpotat politica de neintervenţie.

Liga Naţiunilor se dovedea neputincioasǎ, iar politica de securitate colectivǎ era ineficientǎ.

In acest context, unii oameni politici români – între care Gheorghe I. Brǎtianu, Octavian Goga, Corneliu Zelea Codreanu – cereau ca politica externǎ sǎ se adapteze noilor realitǎţi şi priveau cu suspiciune încheierea unui pact cu Uniunea Sovieticǎ, prin care s-ar permite intrarea trupelor acestei ţǎri pe teritoriul României.

Totuşi, la 15 iulie 1936, guvernul şi regele i-au reînnoit mandatul acordat lui Titulescu în urmǎ cu un an de a încheia un pact de asistenţǎ mutualǎ cu URSS.

Dupǎ negocieri secrete, Titulescu şi Litvinov au semnat, la 21 iulie 1936, un protocol care cuprindea proiectul tratatului de asistenţǎ mutualǎ între România şi Uniunea Sovieticǎ.

In document se menţiona :

”Guvernul URSS recunoaşte cǎ, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţǎ, trupele sovietice nu vor putea trece niciodatǎ Nistrul fǎrǎ o cerere formalǎ în acest sens din partea Guvernului regal al României, la fel cum Guvernul regal al României recunoaşte cǎ trupele române nu vor putea trece niciodatǎ Nistrul în URSS fǎrǎ o cerere formalǎ a Guvernului URSS.

La cererea Guvernului regal al României trupele sovietice trebuie sǎ se retragǎ imediat de pe teritoriul român la Est de Nistru, dupǎ cum, la cererea Guvernului URSS, trupele române trebuie sǎ se retragǎ imediat de pe teritoriul URSS la Vest de Nistru”.

Faptul cǎ râul Nistru era menţionat de patru ori ca graniţǎ de stat între România şi URSS l-a determinat pe Titulescu sǎ aprecieze cǎ guvernul de la Kremlin recunoştea unirea Basarabiei cu România.

Numai cǎ Maksim Litvinov nu avea mandat din partea guvernului sǎu, drept care a cerut amânarea semnǎrii acestui document.

La 29 august a avut loc o remaniere a guvernului Tǎtǎrescu, în urma cǎreia Nicolae Titulescu a fost înlocuit cu Victor Antonescu. Atât preşedintele Consiliului de Miniştri, cât şi noul ministru au declarat cǎ guvernul va promova o politicǎ externǎ de continuitate. Pe de altǎ parte, Litvinov îi preciza lui Titulescu, în septembrie, cǎ “actul din 21 iulie 1936 nu mai este valabil între noi, cǎci considerǎm cǎ demiterea Dv. în împrejurǎrile cunoscute echivaleazǎ cu o schimbare a politicii externe”.

In anii urmǎtori situaţia internaţionalǎ a devenit tot mai gravǎ: la 13 martie 1938, Germania a anexat Austria, la 30 septembrie 1938 – prin acordul de la Munchen semnat de Adolf Hitler, Benitto Mussolini, Edouard Daladier şi Neville Chamberlain – Cehoslovacia a fost silitǎ sǎ cedeze Germaniei o parte din teritoriul sǎu (regiunea Sudeţilor), iar la 15 martie 1939 trupele germane au ocupat acest stat.

Guvernul sovietic a decis sǎ-şi reorienteze politica externǎ, drept care, la 3 mai 1939, Litvinov a fost înlocuit cu Veaceslav Mihailovici Molotov.

La rândul sǎu, în ziua de 11 august 1939, regele Carol al II-lea l-a rugat pe Ismet Inonu, preşerdintele Turciei, care urma sǎ se deplaseze la Moscova, sǎ transmitǎ guvernului sovietic cǎ România era gata sǎ semneze un pact de neagresiune cu Uniunea Sovieticǎ. Dar guvernul sovietic nu s-a arǎtat interesat de o asemenea propunere.

Asadar, cu toate eforturile si bunavointa guvernelor Romaniei Mari, nu au putut fi normalizate pe deplin relatiile diplomatice cu URSS, datorita faptului ca URSS nu recunostea actul legitim , realizat prin vointa liber exprimat a populatiei din Basarabia, de la 27 martie/9 aprilie 1918.

[Florinvs]

Probabil cea mai elocvent dovada de rea-credinta din partea URSS, in perioada interbelica, in relatiile cu Romania Mare, a fost înscenarea de catre serviciile speciale sovietice, a revoltei de la Tatarbunar, care poate fi calificata ca un act terorist.

În vara anului 1924 au avut loc primele acțiuni de pregătire a declanșării rebeliunii. La 2 iunie 1924, un grup de oameni înarmați a încercat să traverseze Nistrul într-o luntre și să debarce pe malul drept. Grănicerii români a somat grupul să se oprească, dar intrușii au deschis focul. În apărarea celor care încercau să intre fraudulos în România au intervenit grănicerii sovietici care au deschis focul asupra malului românesc. Conform rapoartelor grănicerilor, unele grupuri înarmate ar fi reușit să treacă Nistrul fără să fie observate .

Andrei Kliușnikov, comisar politic sovietic cunoscut sub pseudonimul Nenin, a desfășurat o acțiune de înființare a unor comitete revoluționare bolșevice în județele Cahul, Ismail și Cetatea Albă din Bugeac. Au fost răspândite materiale propagandistice (broșuri și manifeste revoluționare) care denunțau ocupația românească a Basarabiei și chemau la unitatea populației basarabene pentru proclamarea unei republici sovietice.

S-a format un Comitet Revoluționar, compusă din Andrei Kliușnikov, Iustin Batișcev, Nikita Lisovoi, Ivan Bejan (zis Kolțov), Leonte Țurcan, Grigori Cernenko și Andrei Stanțenko. Comitetul urma să declanșeze la Tatarbunar o revoltă armată împotriva autorităților române, cu sprijinul organizațiilor comuniste din Basarabia. Conducătorii operațiunii sperau ca întreaga populație din Basarabia să se răscoale împotriva armatei române și că mișcarea revoluționară va cuprinde întreaga Basarabie.

La 12 septembrie 1924, un grup de 27 persoane mascate a trecut Nistrul și a ocupat localitatea Nicolaievka din județul Ismail. Rebelii au tăiat firele telefonice și telegrafice, apoi au intrat cu forța în primărie, unde i-au ucis pe primar, pe soția acestuia și pe jandarmi. Ei i-au jefuit pe țărani de alimente.

La 15 septembrie 1924, în casa lui Chirilă Nazarenko din Tatarbunar a avut loc o adunare a comitetului revoluționar bolșevic, cu care prilej, Nenin a întocmit planul atacului ce urma să fie declanșat în acea seară asupra comunei Tatarbunar, precum și planurile de desfășurare a revoluției în alte sate sud-basarabene. În aceeași seară, conducătorii insurgenți din Tatarbunar Nikita Lisovoi și Iustin Batișcev i-au adunat pe membrii comitetelor revoluționare la casa lui Chirilă Nazarenko, unde se afla Nenin, pentru a fi înarmați și repartizați pe grupe, cu scopul de a începe atacul în comuna Tatarbunar.

În noaptea de 15/16 septembrie, rebelii au pus stăpânire pe comună, fiind tăiate firele telefonice, instalate santinele la toate intrările și ieșirile comunei, precum și pe străzile principale și arborate drapele roșii.

Un grup condus de Grigori Cernenko a atacat postul de jandarmi și i-a omorât pe comandant și pe cei doi soldați. Nenin le-a comunicat autorităților din sat (primarul, perceptorul, notarul, dirigintele oficiului poștal și toți funcționarii) că este revoluție, iar Basarabia s-a proclamat „republică moldovenească sovietică”. Sătenii au fost convocați la sediul primăriei, unde Nenin a ținut un discurs în care afirma că în Basarabia se instalase puterea sovietică și că localitatea nu mai aparținea României. El le-a comunicat sătenilor că Armata Roșie a intrat în Basarabia pentru a alunga armatele române și le-a cerut să se înarmeze și să lupte contra trupelor române. Pentru a arăta că sprijină rebeliunea, în zilele de 15, 16 și 17 septembrie, artileria sovietică din Ovidiopol, pe malul stâng al Nistrului, efectua manevre militare de tragere.

În acea seară, bande de agitatori bolșevici de câte 20-30 de persoane au preluat conducerea și în satele Cișmele, Achmanghit, Nerușai, Mihăileni și Galilești din sudul Basarabiei, intimidând restul populației. Rebelii au creat autorități sovietice - comitete revoluționare, unități de miliție populară și Gărzile Roșii. Numărul persoanelor răsculate s-a ridicat la 4.000-6.000 de persoane. Răsculații proveneau din etniile ucraineană, rusă, bulgară, găgăuză etc. Rebeliunea nu a fost susținută de țăranii români din Basarabia și nici de germanii basarabeni.

Comandantul român al postului de jandarmi din Achmanghit a reușit să fugă în satul Sărata, unde a strâns un grup de 40 de voluntari de etnie germană. În dimineața zilei de 16, voluntarii au deschis focul asupra rebelilor conduși de Ivan Bejan și au luptat câteva ore până când comuniștii au auzit că se apropia armata și s-au retras spre Tatarbunar .

Pentru înăbușirea rebeliunii, guvernul României a trimis trupe de artilerie din Corpul III al Armatei Române și o unitate de marină. Primele unități militare de la Cetatea Albă au ajuns în zonă în seara zilei de 16 septembrie 1924 și s-au luptat cu rebelii la podul dintre Tatarbunar și Achmanghit, împușcându-l mortal pe Ivan Bejan (Kolțov). Între timp, Nenin s-a dus la Cișmele unde avea ascunse arme și muniții la Andrei Stanțenco, unul dintre liderii revoltei . Rebelii de acolo se luptau cu armata română care venea dinspre vest.

În dimineața zilei de 17, Nenin a decis să se retragă la Tatarbunar. Luptele au continuat în jurul comunei toată ziua, iar spre seară Nenin a dat ordin trupelor sale (care numărau acum aproximativ 200 de oameni) să se retragă la sud spre satul Nerușai, unde urmau să fie sprijiniți de Leonte Țurcan, care dispunea de un stoc mare de arme ascunse.

În zorii zilei de 18 septembrie, trupele române au luat cu asalt Tatarbunarul - centrul răscoalei, supunând localitatea unui atac de artilerie. Nereușind să țină piept armatei, Nenin a renunțat la luptă și a ordonat rebelilor retragerea spre Galilești, apoi să încerce să ajungă la Marea Neagră într-un punct numit Volcioc. Pe drum, trupele rebelilor au fost atacate de o patrulă de frontieră, compusă din 20 de soldați, care s-a luptat cu insurgenții până li s-a terminat muniția, după care au fost capturați și dezarmați. Ulterior, rebelii au fost ajunși de un detașament mai mare de soldați, s-au luptat cu ei, dar nu au reușit să reziste. Armata a reușit să captureze 120 de rebeli.

În același timp, liderii revoltei, Nenin și Iustin Batișcev, au fugit cu un automobil, pe care l-au abandonat dincolo de Galilești. S-au ascuns într-o porumbiște, dar Batișcev l-a părăsit pe Nenin în timp ce acesta dormea, luând cu el și cei 200.000 lei rămași din banii jefuiți de la oamenii din Tatarbunar. A fost capturat ulterior de armată. După ce s-a trezit singur și a observat lipsa banilor, Nenin a fugit spre mlaștinile sărate de pe malul mării, dar la 19 septembrie a fost suprins de un jandarm care l-a împușcat mortal.

La 19 septembrie, după trei zile de lupte în care au murit sute de rebeli (potrivit unor surse peste 3.000) și au fost arestați 489 (287 dintre aceștia fiind judecați) Kliușnikov și alți lideri ai rebelilor au fost uciși în timpul luptelor cu trupele românești, revolta a fost înăbușită. După alte patru zile, au fost stinse și celelalte focare ale răscoalei.


În perioada 24 august - 2 decembrie 1925, timp de mai bine de trei luni (103 zile), s-a desfășurat la Chișinău procesul participanților la revolta armată de la Tatarbunar (supranumit în presă „Procesul celor 500”). Dosarul conținea aproximativ 70.000 de pagini, iar verdictul 180. În cursul procesului au fost anchetate peste 500 de persoane, dintre care 287 au fost inculpate. Avocatul apărării a fost M. Costa-Foru.

După finalizarea procesului, majoritatea celor arestați au fost achitați de instanță. Un număr de 85 rebeli au fost condamnați la pedepse cu închisoarea: majoritatea la pedepse între 6 luni și 6 ani, doi la 15 ani muncă silnică și Iustin Batișcev la muncă silnică pe viață. Dintre cei 85 de condamnați, niciunul nu era român. În acest proces s-a intenționat demonstrarea faptului că Răscoala de la Tatarbunar a fost organizată de URSS.


Grupurile socialiste din România au condamnat rebeliunea; liderul Federației Socialiste, Ilie Moscovici, a scris în 1925:


"La Tatar Bunar, au fost implicați agenții provocatori ai Internaționalei a III-a, care, jucându-se cu viețile țăranilor basarabeni, au vrut să dovedească Europei că basarabenii sunt în favoarea inexistentei și ridicolei &laquo;Republici Moldovenești&raquo;.
Niște țărani din câteva comune izolate nu au putut alunga jandarmii [...] câțiva agenți provocatori asigurându-i că revoluția a început în toată Basarabia sau că armatele sovietice au pătruns sau erau pe cale să intre."

Această viziune a evenimentelor a fost împărtășită de cel puțin un observator extern, profesorul american Charles Upson Clark de la Columbia University, după care:

"[...] rebeliunea de la Tatar-Bunar a fost în esență exemplu cel mai frapant al unui raid comunist, organizat din afară [...] și nu o revoluție locală împotriva condițiilor intolerabile datorate asupririi românești, așa cum a fost prezentată de către presa socialistă din toate țările."