Sfintii Zilei

[cristiboss56]

in aceasta luna, in ziua a unsprezecea, pomenirea Sfantului Apostol Filip, unul din cei sapte diaconi.

Acesta era din Cezareea Palestinei si luandu-si femeie a nascut patru fete proorocite. De acesta pomeneste dumnezeiescul Luca evanghelistul la Faptele Apostolilor. A fost facut si diacon de catre apostoli la lucrarea sfintilor, impreuna cu Stefan si cu ceilalti. Acesta a luminat Samaria si a botezat pe Simon vrajitorul, care se fatarnicea; si rapit fiind de ingeri a aflat pe etiopianul famen, pe care invatandu-l l-a botezat. Dupa aceea fiind adus de inger la cetatea Azot a luminat-o si pe aceasta cu cuvantul sau. Apoi a mers la Tralia cea din Asia, in care facand minuni si zidind biserica, s-a mutat catre Domnul.

Tot in aceasta zi, Sfintele Mucenite Zinaida si Filonila, surorile.

Acestea au fost din Tarsul Ciliciei, rudenii lui Pavel apostolul si parasindu-si patria si lepadandu-se de averea lor si prefacandu-se ca umbla cu mestesugul doctoricesc, iar dupa adevar plineau lucrul apostolesc. Au venit si in cetatea Dimitriadei si intrand intr-o pestera, petreceau acolo viata lor; in care loc Zinaida tamaduind boli si slabiciuni s-a mutat catre Domnul. Iar Filonila dandu-se pe sine la indelungate postiri si privegheri cu rugaciunea facea multe minuni. Si cu slujba slujind firii, s-a dus din viata aceasta vremelnica.

Tot in aceasta zi, Preacuviosul Parintele nostru si marturisitorul Teofan, fratele Sfantului Teodor Scrisul.

Acestia fiind din parinti cucernici, care locuiau in Palestina si aveau grija iubirii de oaspeti, prin sarguinta parintilor lor au invatat toata filozofia cea sfanta si cea elineasca si s-au calugarit, apoi au fost hirotoniti preoti. Pe atunci tulburandu-se paganul Teofil impotriva icoanelor si oprindu-le de la inchinare, au fost trimisi acesti preaintelepti de catre cel ce era atunci patriarh de Ierusalim, catre acel hulitor de Hristos imparat pentru pricina aceasta; inaintea caruia stand de fata si mustrandu-l ca pe un luptator impotriva lui Dumnezeu au fost inchisi in temnita amandoi multa vreme. Dupa aceea spurcatul chemand pe fercitul Teodor la el din temnita si batandu-l rau si infierandu-i obrazul cu stihuri iambicesti l-a trimis iarasi la temnita. Iar pe Sfantul Teofan, patimind si el asemenea, l-a trimis in Tesalonic la inchisoare. Dupa moartea paganului Teofil, fiind chemat de la inchisoare de Mihail si Teodora, binecredinciosii imparati, a fost facut mitropolit Bisericii din Niceea de patriarhul Metodie, care a risipit erezia luptei impotriva icoanelor; si ocarmuind Biserica si turma sa precum iubeste Dumnezeu, a trecut din viata aceasta.

Tot in aceasta zi, pomenirea sfintilor patriarhi ai Constantinopolului: Nectarie, Arsachie si Sisinie.

Duminica dupa 11 zile ale acestei luni, se face pomenirea Sfintilor si fericitilor Parinti de la Niceea, care a doua oara s-au adunat in acest oras in zilele iubitorilor de Hristos imparati Constantin si Irina, impotriva celor ce paganeste si fara invatatura si fara socoteala faceau Biserica lui Dumnezeu a sluji idolilor si aruncau cinstitele si sfintele icoane.

Sfantul si a toata lumea al saptelea Sinod, s-a tinut la Niceea, a doua oara, in zilele imparatului Constantin si ale Irinei maicii sale; in ale lui Adrian papa Romei si Tarasie al Constantinopolului; Politian al Alexandriei, Teodoret al Antiohiei si Ilie al Ierusalimului. Erau Sfintii Parinti, ce se adunasera acolo, trei sute saizeci si cinci; care s-au strans impotriva luptatorilor icoanelor si au anatemizat cu scrisoare anume tot eresul si pe capeteniile eresurilor, apoi pe toti luptatorii impotriva icoanelor, poruncind si intarind cu scrisoare, cum ca cel ce nu va cinsti sfintele icoane, este strain de dreapta credinta. Au dogmatisit ca cinstea icoanei se ridica la chipul cel dintai; si cum ca cel ce cinsteste icoana, cinsteste pe insusi cel ce este infatisat in aceasta. Si asa randuind si intarind dreapta credinta, s-a dus fiecare la scaunul sau.

Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

[cristiboss56]

in aceasta luna, in ziua a saptesprezecea, pomenirea Sfantului Prooroc Osie (Osea).

Acesta se talcuieste mantuit, pazitor sau umbritor. Era fecior al lui Beyri din Balemot, din tribul lui Isahar. Si proorocind multe asupra lui Israel, a raposat, si a fost ingropat in pamantul lui cu pace. El a dat semn ca va veni Domnul pe pamant si va locui cu oamenii, cand va apune soarele spre Silom si se va imparti in doua parti si se vor face doisprezece copaci, urmand si ascultand lui Dumnezeu, Celui ce se va ivi pe pamant; si printr-insul se va mantui tot pamantul.

Tot in aceasta zi, pomenirea Sfantului Preacuviosului Mucenic Andrei cel din Crit (Creta).

Acest fericit Parinte al nostru Andrei, s-a nascut si a crescut in cetatea Critului cea aleasa, din parinti binecredinciosi si iubitori de fapte bune si fusese crescut cu bune invataturi, si era cu mare caldura lucrator al poruncilor lui Dumnezeu. Deci cand a fost pe vremea imparatiei lui Constantin Copronim, vazand turma lui Dumnezeu ca este smintita de eresul luptatorilor impotriva icoanelor a venit la Constantinopol si a marturisit cu indrazneala adevarul inaintea imparatului, mustrand fara nici o frica paganatatea lui. Iar acesta nesuferind indrazneala lui, l-a oprit numaidecat asupra vorbei si a poruncit celor ce stau inaintea lui sa-l prinda; si acestia l-au doborat jos la pamant pe cel inalt cu gandul si nu l-au lasat pana nu l-au tarat, cat insusi imparatul dupa ce s-a razbunat de ajuns pentru indrazneala sfantului, a poruncit sa-l lase. Vorbind atunci si alte multe sfantul catre imparatul pentru sfintele icoane, intre altele i-a zis: "De vreme ce pe cei ce ocarasc chipurile imparatesti, ii certati de moarte, la cata urgie si pedeapsa dumnezeiasca va veti osandi voi cei ce ocarati icoana lui Dumnezeus" Atunci tiranul aprinzandu-se de manie, a poruncit de l-au dezbracat si l-au intins cu legaturi de streanguri si atata l-au batut de rau, incat se rosise locul sub el cu curgerea sangelui. Deci daca l-au sculat, vazand ca nici cu daruri nici cu infricosari nu-l pot infrange, iarasi l-au pus la chinuri cumplite si fara de omenie; si i-au patruns coastele si i-au zdrobit gura cu pietre; apoi l-au bagat in temnita. Si a doua zi, iarasi aducand pe sfantul inaintea lui si vazandu-l mai indraznet de cum era, a poruncit de l-au batut iarasi si i-au strujit carnea si i-au sfartecat ranile, de se rupeau si cadeau bucati de pe trupul lui. Iar in cele din urma, legandu-i picioarele cu streanguri, l-au tras pe pamant tarandu-l prin tot targul. Deci tarat fiind mucenicul asa, un pescar cum iesise din mare cu peste, pornindu-se din indemnarea demonica, a luat satarul cel de macelarie si taind un picior de la trupul sfantului, a contenit alergatura nevointei mucenicului si l-a trimis la cerestile locasuri. Iar cinstitele sale moaste au fost aruncate la locul facatorilor de rele si fiind aflate dupa multa vreme amestecate cu trupurile care erau acolo, 12 oameni demonizati din multe parti ale cetatii s-au dus acolo, ca si cum ar fi fost sfatuiti si au gasit cinstitul trup zacand negrijit si fara de cinste; dar atingandu-se de trup, intru acel ceas se tamaduira; si luandu-l l-au dus de l-au ingropat la un loc sfintit ce se numea Crisis, intru marirea Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

Tot in aceasta zi, aducerea Cinstitelor moaste ale Sfantului Dreptului Lazar.

Fericitul intre imparati, prea inteleptul Leon, pornindu-se din dumnezeiasca ravna, ca din dumnezeiasca insuflare, intai a zidit o biserica frumoasa Dreptului Lazar; dupa aceea trimitand la Insula Cipru, a aflat sfintele sale moaste zacand in pamant in cetatea chitieilor, fiind trecuti ca la o mie de ani, in o racla de marmura, in care erau sapate litere intr-alta limba: "Lazar cel de patru zile mort, prietenul lui Hristos". Deci indata ridicand odorul cel scump si punandu-l intr-un sicriu de argint, l-au dus la Constantinopol.

Tot in aceasta zi, Sfintii Mucenici si buni frati, fara de arginti, Cosma si Damian, Leontie, Antim si Evprepie (Euprepie).

Trei sunt perechile sfintilor fara de arginti Cosma si Damian ce se numesc tot cu acest nume si lucreaza mestesugul doctoricesc, avand numele fara de arginti. Unii au fost fiii Teodotei, o femeie buna si credincioasa, care a raposat cu pace si a fost ingropata in locul ce se cheama Fereman. Altii se aflau in Roma, avand dascal viclean. Acesta suindu-i cu inselaciune intr-un munte, ca sa culeaga ierburi, i-a ucis cu pietre.

Iar altii sunt acestia, a caror pomenire o facem, care au fost din Arabia, foarte invatati la mestesugul doctoricesc si umblau prin toate cetatile si orasele, tamaduind bolnavii, neluand plata; si cu prilejul mestesugului propovaduiau pe Hristos. Iar in zilele lui Diocletian si Maximian, au mers la Eghea cetatea Lisiei si stand inaintea guvernatorului Lisiei si batandu-i fara de mila i-au aruncat in adancul marii; si cu vrerea lui Dumnezeu aflandu-se pe uscat, si prinzandu-i iarasi, i-au aruncat intr-un cuptor ars; si paziti fiind nevatamati, i-au rastignit pe cruce. Dupa aceasta li s-au taiat capetele acestor fericiti cinci frati.

Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

[cristiboss56]

in aceasta luna, in ziua a douazeci si doua, pomenirea celui intru sfinti parintelui nostru si intocmai cu apostolii Averchie, episcopul Ierapolei, facatorul de minuni.

Sfantul Averchie, Episcop si Facator de Minuni din Hieropolis, a trait in secolul al II-lea in Frigia, mai exact Ierapolea (Hieropolis) Frigiei Salutare, pe vremea imparatiei lui Marcu Antonin (161-180).

Orasul Hieropolis era plin de pagani si foarte putini crestini. Sfantul se ruga lui Dumnezeu pentru mantuirea sufletelor lor si pentru a se numara printre cei alesi. Odata un inger i s-a infatisat si i-a poruncit Sf. Averchie sa distruga idolii din templul pagan, ceea ce a si facut cu multa ravna. Apoi, auzind ca inchinatorii la idoli il cautau ca sa-l omoare, sfantul a mers in locul unde s-au adunat oamenii si cu voce tare a vorbit despre ratacirile paganilor. Acestia au incercat sa-l prinda pe sfant dar in momentul acela, trei tineri posedati au inceput sa strige din multime. Oamenii au ramas inmarmuriti cand au vazut cum sfantul a izgonit duhurile necurate din acei tineri numai cu puterea rugaciunii. Vazandu-i pe indraciti reveniti la normal, locuitorii din Hieropolis i-au cerut Sfantului Averchie sa-i invete despre credinta crestina si au acceptat sfantul botez.

Sfantul Averchie a umblat prin orasele si satele vecine vindecind bolnavii si propovaduind cuvantul lui Dumnezeu. El a predicat in Siria, Cilicia, Mesopotamia, vizitind Roma si convertind peste tot multimi de oameni la crestinism. Multi ani sfantul a aparat biserica de eretici, a intarit crestinii in credinta, a revarsat din abundenta sfaturile sale despre cararea cea dreapta, a vindecat bolnavii si a propovaduit slava lui Dumnezeu. Pentru faptele sale minunate Sf. Averchie a fost socotit "intocmai cu Apostolii".

Sf. Averchie s-a intors sa moara acasa la Hieropolis. Dupa moartea sa multe minuni s-au infaptuit la mormantul sau. El si-a scris propriul epitaf care a fost gravat in piatra de mormant. Piatra este pastrata si azi in Muzeul Lateran.

Tot in aceasta zi, pomenirea Sfintilor sapte tineri din Efes: Maximilian, Iamvlih, Martian, Dionisie, Antonin, Exacustodian si Constantin.

Acesti sfinti au fost in zilele imparatului Deciu; si s-au sfatuit si si-au impartit averea la saraci si au intrat intr-o pestera; si rugandu-se lui Dumnezeu, sa le ia sufletele, ca sa nu cada in mana imparatului si-au dat sufletele. Iar daca s-a intors Deciu la Efes, a intrebat de ei, ca sa-i faca sa aduca Jertfa la idoli, si afland ca au murit in pestera a poruncit ca sa astupe gura pesterii. Deci, dupa trei sute saptezeci si doi de ani, cand a fost in vremea imparatiei lui Teodosie cel mic, scornindu-se un eres cum ca nu exista inviere, la treizeci si opt de ani ai imparatiei lui, vazand imparatul ca se tulbura Biserica lui Dumnezeu, pentru ca se aflau si unii din episcopi cuprinsi de acel eres, sta indoit ce va face. Dezbracandu-se de haine, si culcandu-se jos la pamant, imparatul se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca sa-i arate ceea ce dorea sa stie. Domnul nu i-a trecut lacrimile cu vederea, ci i-a aratat cu chip aceasta. Stapanul muntelui in care era pestera aceea, a vrut sa faca in aceeasi vreme staul pentru turma sa; si rasturnand pietrele de la pestera, spre zidirea staulului, s-a deschis usa pesterii; si din porunca lui Dumnezeu s-au desteptat acei sapte sfinti tineri ce fusesera savarsiti acolo si vorbeau intre dansii ca si cum ar fi fost adormiti de ieri neschimbandu-se nicidecum; atat cat nici hainele lor ce purtau, nu se stricasera cu nimic de pamant; si mai vartos aceasta aducandu-si aminte, ca si Deciu ii cerca ca sa-i chinuiasca vorbeau intre dansii, zicand Maximilian catre ceilalti: "De cumva ne vor si prinde, fratilor, sa stam barbateste si sa nu vindem bunul neam al credintei noastre; iar tu, frate Iamvlihe, du-te si cumpara paine si ia mai multa, ca aseara ai adus putina si ne-am culcat flamanzi; si afla si de Deciu, ce gand are pentru nois" Deci, mergand Iamvlih la cetate, si vazand semnul Crucii la poarta, se mira; acelasi semn vazand si prin alte parti, si zidirile schimbate, si altfel de oameni, i se parea ca viseaza, sau ca nu-si este in fire. insa mergand catre cei ce vindeau paine, a luat si dandu-le argintul, se grabea sa se intoarca.

Vazand insa ca vanzatorii aratau intre dansii si pe la altii argintul, si cautand la dansul si zicand ca a gasit o comoara, precum argintul arata lucru de fata, avand chipul celui ce a imparatit mai inainte cu multi ani, il cuprinsese frica si grija si nu putea sa graiasca cugetand ca l-au cunoscut si-l vor prinde, si-l vor duce la imparatul Deciu. Drept aceea cazand la dansii cu rugaminte zicea: "Rogu-ma voua, daca ati luat argintul, luati si painea, numai pe mine ma lasati sa-mi caut de cale". Iar aceia ii ziceau:

"Arata-ne comoara si ne fa si pe noi partasi; sau de nu, te vom da spre moarte". Acestea zicandu-i si vazandu-l ca este pe ganduri, il legara de grumaji, si-l purtau prin targ, aducandu-l la proconsulul cetatii ca sa-si dea seama. Iar vazandu-l dregatorul ii zise: "Spune-ne tinere, cum ai aflat comoara, cata este si undes" Iar el a raspuns: "Niciodata n-am aflat comoara, si banii imi sunt de la parinti si ce intamplare este aceasta nu stiu". Iar proconsulul zise: "Dar din care cetate estis" El zise: "Din aceasta sunt, de este acesta Efesul". Iar guvernatorul zise: "Dar care iti sunt parintiis Sa vina aici si daca se va cunoaste adevarul te vom crede". Iar el zise: "Cutare este tatal meu si cutare este mama mea si cutare imi sunt rudele si cutare este mosul meu". Iar dregatorul zise: "Nu vei putea tu sa ne faci sa credem spunandu-ne nume straine, care nu sunt acum, ci sunt afara din cele obisnuite". Iar Iamvlih zise: "De nu ma crezi ca spun adevarul, nu stiu ce sa zic alta". Atunci dregatorul zise: "Pagane, banul tau marturiseste dupa scrisoare ca este tiparit mai inainte cu trei sute de ani si mai bine, din zilele imparatului Deciu; si tu fiind tanar, nici treizeci de ani avand, te silesti sa ne amagesti". Atunci Iamvlih cazand la picioarele lor se ruga zicand: "Ma rog, domnilor mei, spuneti-mi unde se afla imparatul Deciu, care era intru aceasta cetates" apoi ei zisera: "in vremile acestea nu se afla Deciu ci a fost mai inainte cu multi ani". Si Iamvlih zise: "Si pentru aceasta v-ati mirat, domnii meis Veniti dar dupa mine si va voi duce la sotii mei care sunt in pestera si de la dansii doara se vor crede cuvintele mele; ca eu stiu ca am fugit de fata imparatului Deciu. Si ieri venind ca sa cumpar paine, am vazut pe Deciu intrand in cetatea aceasta". Acestea zise, si auzind episcopul Marin, zise catre proconsulul: "Pare-mi-se sa se fi intamplat vreo minune la aceasta povestire. Ci, sa mergem cu dansul impreuna sa vedem".

Si mergand dupa cuvintele acestea intra inainte Iamvlih in pestera; dupa aceea episcopul. Si intorcandu-se spre partea dreapta a usii, vazu un sicrias pecetluit, cu doua peceti de argint, pe care il pusese Rufin si Teodor crestini fiind, ce fusesera trimisi impreuna si cu altii de Deciu, ca sa astupe pestera, scriind intru aceasta spre pomenirea sfintilor, insemnandu-le numele lor in table de plumb. Si strangandu-se toti cei alesi cu proconsulul le-au aratat lor. Si deschizand gasira tablele cele de plumb. Si citind se minunara si intrand inauntru in pestera, aflara pe sfinti si au cazut la picioarele lor si sezand ii intrebau. Iar ei povesteau mai intai despre ale lor; dupa aceea de ispravile imparatului Deciu; si se mirau toti si slaveau pe Dumnezeul minunilor. Atunci proconsulul impreuna ca episcopul au scris imparatului Teodosie, si i-au vestit despre toate cele mai sus-zise. Deci imparatul luand scrisoarea, s-a umplut de bucurie pentru o instiintare ca aceasta si a mers foarte degrab acolo la acel loc; si cum a intrat in pestera, a cazut la pamant si a udat picioarele sfintilor cu lacrimile lui si i se bucura sufletul, caci i-a ascultat Domnul rugaciunea, aratandu-i de fata invierea mortilor. Deci, facand imparatul nu putina vorba cu sfintii impreuna cu episcopii si cu mai-marii cetatii, sfintii au fost cuprinsi ca de un somn; si privind toti cum dormitau, iarasi au raposat catre Domnul. Atunci imparatul dand haine scumpe si aur si argint, se facu sapte sicrie intru cinstea sfintilor. Iar peste noapte s-au aratat imparatului si-i zisera: "Lasa-ne imparate pe pamant, unde o data am inviat". Si facandu-se adunare mare de episcopi, imparatul puse pe pamant, precum ei poruncise prin vedenie si facand praznic cu bucurie, au dat multa milostenie la saracii cetatii Efesului si se bucura cinstind pe tot poporul sau cu daruri. Si a slobozit pe episcopii care erau inchisi prin temnita, pentru propovaduirea invierii; si s-a facut de toti praznic obstesc, multumind si slavind pe Dumnezeu.

Tot in aceasta zi, Sfantul Mucenic Alexandru episcopul si Iraclie Mucenicul, Anna si Elisaveta, Teodota si Glicheria.

Sfantul mucenic Alexandru, episcop fiind si invatand si intorcand si botezand pe multi a fost prins de guvernator si fiind chinuit mult si silit ca sa jertfeasca la idoli, n-a vrut sa se supuna. Deci, vazand Iraclie ostasul rabdarea lui a crezut in Hristos si chinuindu-l si pe acesta mai intai mult, i-au taiat capul. Si facand Sfantul Alexandru minuni si tamaduindu-se de rani, cu ajutorul si harul lui Dumnezeu a tras spre credinta lui Hristos si pe patru femei: Teodota, Glicheria, Anna si Elisaveta care inaintea guvernatorului stand si mustrand inselaciunea idolilor, li s-au taiat capetele. Apoi si Sfantul Alexandru s-a savarsit lovit de sabie.

Tot in aceasta zi, Sfantul Mucenic Zaharia, care in mare s-a savarsit.

Tot in aceasta zi, Sfantul Ruf, care in pace s-a savarsit.

Tot in aceasta zi Cuviosul Lot cel ce in pace s-a savarsit.

Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

[cristiboss56]

Studitul Sfântul Mare Mucenic Mina; Sfinţii Mucenici Victor, Vichentie şi Ştefanida; Sfântul Cuvios Teodor Studitul

Sfântul Mina a trăit pe vremea lui Diocleţian şi Maximian (286-305) şi era din Egipt, creştin cu credinţa, iar cu slujba ostaş din ceata tribunului Firmilian, aflându-se cu trupa sa în cetatea Cotiani din Frigia. În întreg Imperiul Roman creştinii erau aspru pedepsiţi cu chinuri şi cu moarte pentru credinţa lor. Atunci fericitul Mina a lepădat ostăşia şi s-a dus în munţi, în pustie, vieţuind mai bine cu fiarele sălbatice decât cu un popor care nu-L recunoaşte pe Dumnezeu. După multă vreme, în cetatea Cotiani s-a făcut praznic mare în cinstea zeilor păgâni, iar Sfântul Mina, umplându-se de râvnă pentru Dumnezeu, a venit în cetate şi L-a propovăduit cu mult curaj pe Hristos Iisus Mântuitorul. Pentru aceasta a fost prins şi dus înaintea lui Arghirisc dregătorul, care a poruncit să fie bătut şi chinuit. Pentru că nu s-a lepădat de credinţa creştină, închinătorii la idoli i-au tăiat capul Sfântului Mina. Fragmente din sfintele sale moaşte se află şi în Bucureşti, la Biserica „Sfântul Mina”-Vergu.

[cristiboss56]

I oan a fost contemporan cu oameni influenţi. O glorioasă constelaţie de genii a fost cea care lumina perioada acelor ani în care Sfântul Ioan predica la Constantinopol. În vest erau Ambrozie, Ieronim, Augustin. În est erau cei trei Sfinți Capadocieni: Vasile, Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa, educaţi, magnetici şi de-a dreptul fascinanţi. Aceştia au fost bărbaţii cu care Sf. Ioan a împărţit atenţia lumii.
Trăsături fizice
În privinţa aspectului fizic, Gură de Aur era mic de statură şi plăpând, avea faţa plăcută, dar slăbită de post şi suferindă, obrajii traşi, fruntea înaltă, liberă şi ridată, proeminentă, capul pleşuv, urechile puţin mari, un chip plat, cu barbă, ochii adânci erau ca două torţe arzând şi deosebit de ageri şi de pătrunzători. Stomacul îi crea des probleme şi adesea febră. Era foarte sensibil la frig. La fizic nu avea nimic prin care să se impună mulţimii. Întreaga sa viaţă era în ochii vii şi strălucitori şi în voce, relativ slabă dar de o rară putere de persuasiune (Cf. J. Tixeront,
Précis de Patrologie, Paris, 1927, pp. 264-266) .
Gusturile sale erau dintre cele mai simple, iar viaţa sa, de o austeritate continuă. Era o natură delicată, simţind cu putere lucrurile şi traducându-şi impresiile într-un mod tranşant. Graţios, bun, afectuos şi vesel cu cei apropiaţi, rămânea, în relaţiile sale exterioare, tot timpul rezervat. Hrisostom atacat, calomniat, a refuzat lupta şi i-a plăcut mai mult să cedeze decât să lupte. În faţa duşmanilor fără conştiinţă, el a avut scrupule şi nu şi-a valorizat drepturile.
Opera Sfântului Ioan Hrisostom
În ce priveşte opera, putem spune că acesta lasă posterităţii o operă uriaşă, inegalabilă atât ca dimensiuni, cât şi prin conţinut, cuprinzând 18 volume în ediţia Migne (vol. 47-64), comparabilă doar cu cea a lui Origen sau a Fericitului Augustin. Dintre anticii antiohieni, Sfântul Ioan este singurul ale cărui scrieri au dăinuit, în timp, aproape în întregime. Acest privilegiu este datorat personalităţii autorului, dar nu într-o mai mică măsură, valorii lor. Nici un scriitor oriental nu a obţinut în asemenea măsură admiraţia şi aprecierea posteriorităţii.
Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dintre cele mai bogate şi alese ale literaturii mondiale, s-au păstrat aproape în totalitate. Opera sa conţine tratate, omilii, cateheze, comentarii biblice, cuvântări, epistole, precum şi cărţi de cult, dintre care cea mai celebră, rămâne, fără îndoială,
Slujba Sfintei Liturghii, după care se oficiază Liturghia în cea mai mare parte a Bisericii Ortodoxe.
Majoritatea acestor scrieri sunt la origine predici susţinute de Sfântul Ioan în Antiohia şi Constantinopol. Unele dintre acestea nu au fost scrise propriu-zis de Ioan, ci stenografiate de tahigrafi în timp ce el le vorbea credincioşilor, iar înaintea editării acestora, erau verificate şi corectate de Sfântul Ioan.
Toate scrierile Sfântului Ioan atrag şi uimesc într-atât încât îl cuceresc cu totul pe cititor. Operele sale literare sunt un izvor nesecat nu doar pentru teologi, ci şi pentru arheologi şi pentru istoricii culturii.
Conținutul scrierilor Sfântului Ioan
Scrierile lui Ioan analizează cu limpezime şi convingere probleme morale, sociale, dogmatice şi interpretative, comentează practicile vieţii cotidiene, interpretează cărţile Vechiului şi Noului Testament, elogiază personalitatea multor personaje biblice, a sfinţilor, şi a contemporanilor săi de seamă, se opresc asupra învăţăturilor fundamentale ale Bisericii şi apără învăţătura genuin-creştină de asaltul ereziilor destul de numeroase în acea perioadă.
Bogăţia, profunzimea şi logica ideilor sale, cunoştinţele lui enciclopedice, memoria sa fenomenală şi precizia în citarea şi interpretarea Scripturii, precum şi descoperirea bogăţiilor de sensuri ale scrierilor acesteia, frumuseţea şi atracţia stilului, figurile retorice, jocul de cuvinte folosit în unele locuri, desfată sufletul cititorului constituind un adevărat festin duhovnicesc pentru acesta.
Aproape fiecare frază din omiliile sale este certificată cu un citat din Sfânta Scriptură. Fiecare idee este imediat lămurită prin diferite exemple sau asemănări luate din fenomenele naturii, din regnul plantelor, sau al animalelor, din faptele omeneşti, şi cu deosebire din moravurile şi obiceiurile oamenilor de atunci.
Scrierile Sfântului Ioan au un caracter particular ce îţi revelă imediat dacă scrierea aparţine Sfântului sau nu, chiar dacă nu se cunoaşte de la început numele autorului, ci se voieşte a se dovedi din lectura scrierii. Căci, într-adevăr, toate scrierile Sfântului Ioan, fie ele dogmatice, fie morale, fie comentarii la Scriptură, poartă ca tip particular următoarea caracteristică: nici scrierile dogmatice nu sunt curat dogmatice, nici cele morale nu sunt curat morale şi lipsite de partea dogmatică, şi nici explicările sau herminiile lui asupra Sfintei Scripturi, nu pot fi curat hermeneutice, fără partea dogmatică, ci toate se prezintă sub aceste trei feţe: dogmatică, hermeneutică şi morală.
Corespondența Sfântului Ioan
În scrisorile sale, se pare că vorba sa este mai puţin nervoasă, mai puţin profundă, subtilă, însă de o inteligenţă ascuţită, mai eficace şi mai pe înţelesul ascultătorilor şi cititorilor pentru care oratorul are o afecţiune aparte. A fost bine spus că dacă Ipponate ilumina minţile, Hrisostom reuşeşte să întărească voinţa. Scrisorile, care sunt circa 240 la număr, foarte scurte, aproape toate scrise în exil şi pe tema Providenţei, temă ce era cea mai potrivită pentru a mângâia sufletele de tulburările suferite atunci de către Biserică, tulburări care îl întristau foarte mult, mai mult decât propriile lui suferinţe. În această privinţă, sunt deosebite cele 17 scrisori închinate văduvei Olimpiada; de mare interes istoric s-au dovedit a fi şi cele două scrisori dedicate Papei Inocenţiu în care Hrisostom formulează o adresare elocventă. Epistolele sunt adresate vechilor prieteni din Antiohia şi Constantinopol, episcopi, preoţi, călugări, funcţionari, care îi luaseră partea şi care din pricina acestei loialităţi faţă de el, fuseseră închişi, torturaţi sau exilaţi. Se poate ca autorul, prizonier în deşertul său, să fi fost supus cenzurii, dar şi formaţia sa clasică la şcoala lui Libanius se simte într-o oarecare măsură. Învăţase să trateze corespondenţa ca pe un gen literar, deţinând legi şi reguli proprii, la care, ca un om cultivat, ţinuse. Această consideraţie ne va explica de ce Sfântul Ioan Hrisostom, care de altfel face dovada unei veritabile stăpâniri a limbii, n-are aici aceeaşi ţinută literară.
Sf. Ioan – remarcabil teolog
În teologie, Sf. Ioan Gură de Aur este, înainte de toate, un moralist care extrage din învăţătura curentă consecinţe practice. El cunoaşte, de altfel, foarte bine doctrina creştină şi, în anumite discursuri de controversă, a expus-o într-un mod savant, dar nu a aprofundat-o pentru ea însăşi, nici nu s-a amestecat în discuţii teologice. S-a spus, adeseori, că Sfântul Ioan Gură de Aur a fost mai puţin preocupat de problemele dogmatice şi mai mult de cele morale. O astfel de disociere este neavenită, deoarece învăţăturile sale morale sunt mereu ancorate în structurile doctrinare biblice şi ale tradiţiei Bisericii. Putem înţelege mai bine pasionanta lui preocupare faţă de morală, dacă avem în vedere faptul că el s-a considerat înainte de toate păstor de suflete şi abia apoi învăţător. Ca păstor de suflete, el a înţeles şi a cultivat datoria sfântă de a-i învăţa pe credincioşi ce înseamnă, în realitate, transpunerea noţiunilor de credinţă în viaţă, asumându-şi astfel sarcina propovăduirii cuvântului evanghelic. Putem spune că Sfântul Ioan a fost oarecum reţinut în speculaţii despre tainele divine. Atributele lui Dumnezeu îi sunt familiare, dar el caută mai puţin să le analizeze, dorind mai mult să le trăiască şi să le facă trăite. Sfântul Ioan Gură de Aur nu a avut curiozitatea de a cerceta modul în care, în Hristos, cele două firi s-au unit, iar, pe de altă parte, ca un veritabil antiohian, el a insistat cu precădere asupra umanităţii sfinte, a vieţii, a operei şi a morţii lui Hristos.
Trebuie însă subliniat faptul că la acea vreme nu erau erezii îngrijorătoare de combătut, aşa cum fuseseră înainte şi după el. În acest domeniu, Sfântul Ioan nu a avut mult de lucru şi nici nu s-a văzut constrâns să aprofundeze grave probleme teologice, aşa cum li s-a întâmplat Sfântului Atanasie, Sfântului Vasile, Fericitului Augustin. A luptat mai ales împotriva ereticilor anomei, alcătuind și o lucrare intitulată Contra anomeilor.

[cristiboss56]

Neegalat în exegeza Sfintei Scripturi
În exegeză, el caută mai întâi sensul literal şi nu se teme să facă, atunci când se impune, consideraţii gramaticale şi lingvistice pentru a explica un pasaj dificil, dar aceasta nu semnifică decât o pregătire pentru a desprinde sensul tipic sau învăţătura morală a textului.
Este de netăgăduit că Sfântul Ioan ocupă primul loc în literatura noastră bisericească, mai ales ca hermeneut neîntrecut al Sfintei Scripturi. Fidel principiilor Şcolii din Antiohia, al cărei ilustru reprezentant şi este, el se ataşează mai ales exegezei literare. Totuşi, temperează rigiditatea acestei metode fie printr-un recurs prudent şi moderat la un oarecare alegorism, mereu fondat pe literă, fie prin insistenţa asupra învăţăturii morale şi a bogăţiei aplicaţiilor practice. Hrisostom era omul unei singure Cărţi . Biblia sa nu era niciodată închisă. O ştia pe de rost. O citează, o explică, o comentează şi recomandă permanent citirea acesteia. Sfânta Scriptură este, pentru Sfântul Ioan, sursa principală şi unică a gândirii sale. El face din aceasta o lege pentru orice orator creştin. Biblia este pentru Sfântul Ioan Hrisostom cartea prin excelenţă, care reuneşte lecţiile cele mai variate şi cele mai practice pentru instruirea credincioşilor.Din textele sfinte, Sfântul Ioan Hrisostom îşi propune să scoată întreaga profunzime. Cu imaginaţia sa prolifică, el îşi închipuie fără greutate personajele, intră fără greutate în interiorul sfinţilor, în sentimentele lor, până a şi le însuşi şi apoi le transmite cu o vitalitate a cărei emoţie te molipseşte.
Marele arhiepiscop al Constantinopolului comentează cea mai mare parte a cărţilor Vechiului şi Noului Testament, de la Facere şi până la Epistola către Evrei. Sfântul Pavel este pentru dânsul obiectul unei predilecţii speciale. Fără îndoială, cele mai numeroase şi cele mai vii cuvântări de laudă sunt cele consacrate Sfântului Apostol Pavel. Aproape la fiecare pas pomeneşte cu drag numele marelui Apostol.
Neîntrecut predicator
Ca predicator, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost considerat cel dintâi. Făcând o paralelă între Hrisostom şi Augustin, teologul Bardenhewer spunea: „Augustin vorbea scurt, prefera silogismul; Hrisostom foarte lung, adesea câte două ore fără să producă oboseală ascultătorilor, ci dimpotrivă. Augustin se adresa mai mult minţii, Hrisostom sufletului întreg, pe care voia să-l vadă mişcat la fapte creştine. Augustin urma în cuvântarea sa o cale severă, logică, rece, abstractă, de multe ori chiar greoaie, Sf. Ioan însă vorbea cald, cursiv, figurat, se inspira de la auditoriul său sau de la împrejurări; ţinea continuu încordată atenţia ascultătorilor prin exemplele vii şi plastice de care se servea, prin figurile de stil, care niciodată nu erau exagerate. Predica lui era un fel de exegeză. Găsim la el unele interpretări de o rară frumuseţe. Despre corabia lui Noe, spune el undeva: Aceasta avea un sens tainic, era prototip al celor viitoare; căci prin corabie era preînchipuită Biserica; prin Noe, Hristos; prin porumbel, Sfântul Duh, prin frunza de măslin, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni
( Geschihte der Altkirchlichen Literatur , 1923, p. 355).
Cuvântul a fost vocaţia şi dorinţa sa arzătoare şi cea mai pură măreţie. Contemporanilor săi le plăcea deja să spună: Şi din gura sa ieşeau cuvinte mai dulci ca mierea. Toate secolele creştine au confirmat acest elogiu. A fost numit
Homer al oratorilor . El cunoştea regulile artei oratorice încât nici un scriitor grec creştin nu i s-ar fi putut compara, iar aceste reguli le aplica cu cea mai mare libertate. Cu toate aceste elogii, este prea puţin cunoscut, şi cu siguranţă prea puţin cercetat, chiar şi de cei care consideră numele său un simbol.
Pe când alţii sunt doar slujitori ai regulilor şcolare, Sfântul Ioan Hrisostom aplică aceste reguli oarecum fără să se gândească, fără vreun artificiu şi cu un simţ perfect al măsurii.
Contemporanii săi, şi alături de aceştia, generaţiile următoare, nu conteneau să-l proclame cel mai mare dintre oratorii Bisericii greceşti . Papa Pius X l-a decretat patron al predicatorilor creştini (Berthold Altaner,
Patrologia, ed. Marietti, 1977, p. 334), iar numele său stă şi astăzi pe buzele tuturor.
Predica şi îngrijirea sufletului deveniră, pentru Sfântul Ioan, scopul principal al vieţii sale; în fapt, au fost transmise urmaşilor mai mult de 700 de predici autentice, rod al celor 12 ani de misiune în Antiohia şi al celor 6 ani de episcopat (până la exilarea sa) în Constantinopol.
Predicile sale erau practice. Predica pe subiecte sau teme apăsătoare – păcat, căinţă, credinţă, lucrarea pentru mântuire a lui Hristos. Multe dintre ele explică Sfânta Scriptură, sursă inepuizabilă de învăţături morale şi pretext de îndemnuri la sfinţenie.
Predicile sale, care durau deseori chiar şi două ore, nu plictisesc, nici nu obosesc întrucât sunt însufleţite de imagini şi comparaţii; acestea sunt, de asemenea, corelate, în exordii şi concluzii, cu evenimente contemporane şi, uneori, îmbogăţite de digresiuni în jurul unor argumente de mare interes.
Sf. Ioan Gură de Aur – un arhipăstor exemplar
Pe cât a fost de mare orator, pe atât a fost de mare păstor sufletesc. Sfântul Ioan Gură de Aur a slujit preoţia ca diacon, ca preot şi ca episcop. Principiile preoţiei sunt trasate cu mână de maestru în tratatul său Despre preoţie, la care au meditat atâţia preoţi care găsesc în el sfaturi, îndrumări şi consolări admirabile.El a avut atitudini, învăţături, tâlcuiri, îndrumări şi explicaţii care sunt valabile şi astăzi. Tragedia vieţii Sfântului Ioan ne arată ce adâncă conştiinţă religioasă a avut ierarhul, în faţa moaştelor căruia a trebuit să se plece împăratul Teodosie al II-lea (408-450) şi să îngenuncheze, cerând iertare pentru păcatele părinţilor săi.
În calitate de episcop, Ioan a aplanat unele conflicte între împărat şi oficialii săi, în special în probleme foarte importante; a intervenit în probleme disciplinare convocând sinoade, destituind episcopi, închizând biserici non-niceene; de asemenea, a vizitat deseori mănăstirile pentru maici din vecinătate pentru a instrui membrii comunităţii. Sfântul Ioan nu s-a sfiit să pună ordine chiar în eparhii străine, cum a fost cea a Efesului, şi a depus, într-un sinod local, pe şase episcopi care-şi cumpăraseră dregătoria cu bani. Din lucrarea sa misionară una misionară mai amintim: convertirea goţilor la ortodoxie (le-a dat o biserică şi le-a hirotonit preoţi dintre ei) şi trimiterea unor călugări pentru răspândirea creştinismului în Sciţia, Persia şi Fenicia. Deci pe sciţii care locuiau împrejurul Dunării i-a luminat (adică populaţiile care locuiau pe teritoriul ţării noastre, pe strămoşii noştri). În timpul acesta, Sfântul Ioan şi slujea, predica, medita, catehiza, făcea vizite pastorale,cerceta aşezămintele Bisericii, făcea administraţie, citea şi scria. Cele mai multe din aceste obligaţii le îndeplinea zilnic, ca Sfântul Vasile cel Mare şi Fericitul Augustin. E greu de închipuit cum reuşea el să facă faţă unei asemenea munci enorme, mai ales că era o mână de om, şi deseori bolnav.
Nectarie, patriarhul anterior, fusese un mare senior, şi fastul clerului înalt ajunsese la concurenţă cu cel al aristocraţiei civile. Mare parte dintre clericii colaboratori au fost foarte nemulţumiţi de austeritatea şi frugalitatea noului patriarh, care cerea să fie vândute obiectele de lux din Patriarhie, care refuza mesele copioase, totdeauna mânca singur.
A reorganizat spitalele şi ospiciile oraşului mergând până la a încerca să-l depăşească pe Sfântul Vasile în încercarea sa de a pune pe picioare o instituţie pentru leproşi ; a vândut bunuri bisericeşti, folosind banii în scopuri filantropice; şi, chiar şi în exil fiind, a răscumpărat captivi pe care i-a redat familiilor. Pentru aceasta, ca şi alţi episcopi de dinainte şi de după el, a folosit banii de la susţinătorii înstăriţi.
Apostolul milosteniei și ambasadorul săracilor
Sfântul Ioan Gură de Aur este, prin excelenţă, şi apostolul milosteniei. El şi-a îndemnat ascultătorii la milostenie. A condamnat cu duritate avariţia (în omiliile despre Lazăr şi bogatul rău) şi s-a făcut panegiristul milosteniei. Elocinţa sa este inepuizabilă în a relua această temă fără încetare. A da unui sărac înseamnă a da lui Dumnezeu şi Ioan a găsit, înaintea lui Bossuet, accentele magnifice pentru a celebra eminenta demnitate a săracilor. În zelul său, s-a lăsat dus până acolo încât apare ca un tribun ce discută de la înălţimea scaunului problema socială. Dar, în loc să concluzioneze ca un tribun dreptul de revoltă al săracului faţă de bogat, el nu are alt scop decât de a-l aduce pe cel bogat la milostenie şi la practicarea într-ajutorării.

[cristiboss56]

Apelativul de Hrisostom
Dacă ne întrebăm, care a fost calitatea lui superioară, şi care a fost caracteristica sa deosebită, negreşit vom răspunde că în privinţa culturii filosofice şi enciclopedice, nu era mai prejos de scriitorii din timpurile sale; ca hermeneut al Sfintei Scripturi a fost aproape de neîntrecut, pentru care toţi hermeneuţii de după dânsul, pe el l-au avut de bază în herminiile lor; în privinţa sfinţeniei vieţii a fost unul dintre cei mai rari bărbaţi ai Bisericii creştine iar ca păstor şi administrator a fost de admirat. Dar cu asemenea calităţi îi găsim împodobiţi şi pe alţii dintre Părinţii Bisericii creştine. Aceea însă, care îl distinge pe Sfântul Ioan de toţi ceilalţi Părinţi, dascăli şi scriitori ai Bisericii creştine, aceea care-l arată a fi de neîntrecut, şi în care n-a avut până acum egal pe nimeni, care şi constituie slava lui particulară, este calitatea de Hrisostom pe care i-au acordat-o secolele de după dânsul.
Acesta este Sfântul Ioan din Constantinopol: un mesager al poporului, o inimă mare, un împătimit al studiului Cărţii (adică al Bibliei – n.n.) şi iubitor de semeni; un om ce părea să ştie intuitiv care erau nevoile oamenilor şi care să distingă adevărul de fals. A fost cu adevărat gură de aur,
a fost cel mai elocvent retor al Bisericii creştine, până în ziua de astăzi. Creştinătatea întreagă, imediat după încetarea lui din viaţă, l-a proclamat de dascăl ecumenic, cel mai mare luminător al lumii, stâlpul Bisericii, lumina adevărului, trâmbiţa lui Hristos, prooroc şi vorbitor al tainelor lui Dumnezeu, Theoforul Ioan, Hrisostomul Ioan, voind prin aceasta de a învedera marele lui talent oratoric.
Mare învățător al lumii
Acest virtuoz al cuvântului dumnezeiesc a lucrat pentru Biserică toată viaţa sa cu o nespusă ardoare şi Biserica l-a aşezat nu numai printre Părinţii bisericeşti, ci şi printre Doctorii şi scriitorii ei cei mai celebri. De asemenea, calităţile literare ale operelor sale care i-au captivat pe contemporanii săi, îl impun pentru totdeauna literaturii creştine şi universale. La puţin timp după moartea sa, Sfântul Ioan Hrisostom a fost privit atât de ortodocşi cât şi de catolici nu numai ca un predicator şi exeget remarcabil, ci şi ca o voce autoritară în probleme de credinţă. Pentru că Hrisostom a fost şi un mare interpret – deşi nu şi sistematizator – al doctrinei creştine, Biserica l-a numit marele învăţător al lumii.
Sinoadele ecumenice din Calcedon (451), Constantinopol (680) şi Niceea (787), îl arată ca martor al adevăratei credinţe. La fel papii Leon cel Mare şi Agato.
Titlul de învăţat (înţelept) al Bisericii nu se aplică decât pentru un foarte mic număr de scriitori bisericeşti, folosit atât în antichitatea creştină (ei sunt Părinţi ai Bisericii şi Învăţaţi totodată), cât şi în secolele următoare. Presupune o aprobare specială din partea Bisericii, şi aceasta nu este dată decât autorilor care adaugă la o înaltă înţelepciune, adevăruri creştine, o ortodoxie strictă şi o viaţă sfântă. Printre aceştia, unii se bucură de o autoritate excepţională. Biserica Ortodoxă are în mod special respect pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom, pe care îi numeşte Învăţaţi ecumenici.
O sumară caracterizare
Făcând o foarte sumară caracterizare a Sfântului Ioan, putem spune că are tot ceea ce îi trebuie pentru a reuşi în slujirea sa, o credinţă profundă, un zel devorant, o elocinţă în acelaşi timp caldă şi familiară, îmbogăţită cu cele mai frumoase flori ale retoricii şi cu cea mai exactă cunoaştere a sufletelor. Acesta este unul dintre caracterele cele mai atrăgătoare care s-ar putea întâlni. Un suflet tandru, delicat, vibrând la toate emoţiile, o inimă puternică, dur cu el însuşi, nemilos cu viciile, fremătându-se în prezenţa răului, dar în acelaşi timp un spirit insuficient pregătit exigenţelor luptei şi condamnat, prin natura sa, la o suferinţă continuă, suferinţa oamenilor loiali, care se lansează cu greu într-o luptă şi nu găsesc în faţa lor decât duşmani mascaţi în faţa cărora toată sinceritatea lor este zadarnică. Comportamentul său faţă de unii şi faţă de alţii era dominat de adevăr şi milostenie.
Sfântul Ioan Gură de Aur rămâne cel mai cunoscut dintre Părinţii greci şi una din cele mai fascinante figuri ale antichităţii creştine. Cu vie veneraţie ne aducem aminte de el, pe care în toate Liturghiile îl chemăm şi ni-l dorim ocrotitor.