Psihologie - întrebări

[sophia]

Si eu spun la fel ca Ioan in mesajul despre boala si ii dau si lui Cristian dreptate.
In schimb pozitii ca a lui Crincrin ma deranjeaza teribil.
Nici un preot nu te invata sa nute duci sa te tratezi fie trupeste, fie sufleteste. El te ajuta in felul lui, aditional.
Nu se exclude unul pe celalalt.
Asta este ceea ce spuneam mai sus, pozitia majoritara in Romania. Sunt prigonite psihoterapiile si terapeutii.

Am citit si eu cele doua articole puse de Jennyy. Potrivite.
Cel din urma, care n-am inteles ce legatura are cu anxietatea, ca se refera la asceza, mi se pare extremist.
Adica exista ori asceza, ori desfranare si lacomie? Nu exista echilibru, normalitate? Eu asta nu inteleg.

Legat de exemplul cu Lucian si alti bolnavi.
Se discuta altundeva despre oameni care se nasc cu handicapuri si boli urate si unii spun ca totusi sunt fericiti.
La boli cronice, din nastere, boli care nu se pot trata, lumea se obisnuieste cu ele, cu traiul in acel fel.
Se obisnuiesc, gasesc un mod de trai si gata.
Dar nu poti sa spui ca nici ca isi doresc asa ceva, nici ca sunt fericiti. Aici este marea confuzie. Ei se impaca pana la urma cu soarta.

In cazul unor boli dobandite, acute, grave, nu te poti obisnui (sau nu de la inceput) si nu le doresti. Si iti doresti sa te vindeci, sa traiesti, sa mai poti sa-ti revii la normal si sa te bucuri de familie, de prieteni, de viata, sa te poti duce la biserica.

Si eu nu cred ca daca esti bolnav esti mai bun credincios. Asta este alta greseala.
Tare rau este vazuta credinta. Eu nu o vad asa. Eu o vad in a fi activ, in a face lucruri bune si a lumina si pe altii (si trupeste si sufleteste).

Si omul credincios sufera totusi pentru necazurile, sau boala lui. Este om. Si sfintii au suferit si Iisus a suferit (ca fiinta umana) pe cruce.
Dar are (omul) un sprijin in suferinta lui. Nu se pierde de tot. Se agata de de credinta si speranta in Cei de Sus.
Si asta ii da putere sa lupte cu boala si necazurile.

Si si oamenii dargi din jur si iubirea de la si spre ei este foarte importanta. Si aia iti da forta si este pana la urma tot de la Dumnezeu.

" Nu exista echilibru, normalitate? Eu asta nu inteleg.'

Shopia, ce frumoasa intrebare ai pus. Crede-ma mi-a tresaltat inima de bucurie citind!
Normalitate= Harul Lui Dumnezeu.
Omul se afla in echilibrul, in normalitate in momentul in care se intoarce la starea cea dintai. "Fiti curati precum pruncii". Dar cine oare in afara celor ce se nevoiesc reusesc sa fie astfel?..
Omul asemenea mie, capata dezechlibre datorita pacatului.
Spunea parintele Porfirie ca boala vine in trup datorita impietririi inimii. Cand pleaca bucuria harului si pacatul isi face salas in inima, ea se face piatra!
Cu timpul piatra (inima) se sfarma si faramele rezultate pornesc la vale prin organism.. astfel se nasc bolile..una ajunge la rinichi..alta la ficat..alta la cap..

[ioan67]

În prealabil postat de sophia

Adica exista ori asceza, ori desfranare si lacomie? Nu exista echilibru, normalitate? Eu asta nu inteleg.

Toată lumea râvnește la echilibru, la normalitate. Ipoteze și încropeli multiple, istoria e plină de asta... Deocamdată se pare că răspunsul cel mai bun îl oferă Biserica, sfinții. Și tind să cred că așa va rămâne veșnic.

În prealabil postat de sophia

La boli cronice, din nastere, boli care nu se pot trata, lumea se obisnuieste cu ele, cu traiul in acel fel.
Se obisnuiesc, gasesc un mod de trai si gata.
Dar nu poti sa spui ca nici ca isi doresc asa ceva, nici ca sunt fericiti. Aici este marea confuzie. Ei se impaca pana la urma cu soarta.

Oho, nu-i puțin lucru!
Abia pe acest fond de liniște începe să crească floarea înmiresmată a iubirii și a căutării intense a Dumnezeirii.

În prealabil postat de sophia

Si eu nu cred ca daca esti bolnav esti mai bun credincios.

Desigur. Pe unii boala îi tâmpește încă mai tare, din păcate...
Dar ai o șansă în plus să te mai curățești de bazaconii și să îți deplângi, măcar o vreme, prostia de dinainte. Ai șansa să renaști!

În prealabil postat de sophia

Tare rau este vazuta credinta. Eu nu o vad asa. Eu o vad in a fi activ, in a face lucruri bune si a lumina si pe altii (si trupeste si sufleteste).

A fi activ poate însemna, foarte bine, să nu te miști 1000 de zile de pe o stâncă dintr-o pădure siberiană. Și să deplângi încontinuu prostia căreia i-ai slujit, precum și să îți sfâșii inima din iubire pentru omenesc și toată Zidirea, strigînd tare la Dumnezeu!
Variantă la asta e să ramâi încă mai multe zile în lume, printre semeni, într-o junglă poate mai cumplită și să faci același lucru - să plângi și să deplângi. Să ții mintea, cu umilită iubire, la Bunul Dumnezeu sporovăind vrute și nevrute cu El.

[simpllu]

Ioane, în trecut te-ai îmbolnăvit din cauza compasiunii tale pentru pacienţi? În acea perioadă erai sau nu în Biserică? Necazul (boala) te-a adus în Biserică?

[ioan67]

M-am îmbolnăvit pentru că părinţii mei nu mă pregătiseră pentru moartea lor.
Nici pentru pierderea fiului meu nu mă pregătiseră.
Au venit toate odată, la pachet cu unele măgării ale unor invidioşi pilangii din breasla mea, precum şi cu divorţul de prima soţie, care era centrată pe profesie (un medic excepţional, într-adevăr) şi nu pe prunci şi familie.

Dar miezul bolii a fost, de fapt, necredinţa mea şi proasta legătură cu Biserica.
Dacă aş fi avut duhovnic, atunci, aş fi mers mai departe. Dar eram singur, cumplit de singur...
În fine, a trecut în mare parte.

Iar clienţii mei au fost, prin imensa lor diversitate şi patologie severă, oglinda nesfârşită a sufletului meu chinuit... Poate tocmai de aceea eu îi înţelegeam şi le făceam faţă, cu multă compasiune, în vreme ce alţii dădeau bir cu fugiţii.
Domnul voia să mă înţeleg, cumva, iar eu nu pricepeam atunci intenţia Lui... Eram atât de tânăr, de naiv...:) Copilăream, încă. (Nu că acum aş fi, vai, vreun mare bărbat!)

[AlinB]

În prealabil postat de ioan67

M-am îmbolnăvit pentru că părinţii mei nu mă pregătiseră pentru moartea lor.
Nici pentru pierderea fiului meu nu mă pregătiseră.

Pai pregatirea de psiholog nu era suficienta?
Daca veneau la tine oameni cu probleme asemanatoare, ce le spuneai?

[ioan67]

În prealabil postat de AlinB

Pai pregatirea de psiholog nu era suficienta?
Daca veneau la tine oameni cu probleme asemanatoare, ce le spuneai?

Tu poţi să te operezi singur pe cord deschis?

În ce mă priveşte, mi-am dus necazul cum m-am priceput. Greşeala mea a fost tocmai că nu am cerut ajutor din timp, închipuindu-mi că mă voi descurca singur ca de obicei.
Pe atunci nu ştiam încă, la modul profesionist, cum se face travaliul de doliu. Aveam să aflu după câţiva ani, cu prilejul unei formări tocmai pe problema asta.
Din păcate nici rânduiala bisericească nu o cunoşteam şi nu participam la slujbe.
Mi-ar fi făcut cu siguranţă mult bine dacă solicitam ajutor atât de la terapeut cât şi de la Dumnezeu, prin Biserică.

P.S. Declanşată atunci sub presiunea concomitentă a mai multor stresori (legat de asta, făcînd odată testul de stres m-am speriat foarte tare: scorul meu era cu mult peste indicele care semnala, deja, nebunia deplină şi/sau moartea; am avut o rezistenţă ieşită din comun, se pare, la catastrofe... E drept că m-au ajutat şi cunoştinţele de psihologie precum şi robusteţea optimismului moştenit de la părinţi), tulburarea mea nu s-a manifestat brusc. A fost un proces insidios, insesizabil în câmpul conştiinţei clare, care a durat câţiva ani, epuizîndu-mi treptat mecanismele de coping/antistres. În acel context am început să apelez la o "soluţie" cât se poate de proastă: însingurat, îmi tot munceam gândul... Ruminam... Şi făuream planuri nerealiste, stînd cuminte în banca mea printr-un bar din cartier unde găseam un pic de linişte. Astfel, pas cu pas, hărţuit din toate părţile de nenumărate necazuri (absolut pe toate planurile) am devenit dependent de alcool şi mi-am pierdut o seamă din abilităţi, din însuşirile de personalitate... Nu ştiam pe atunci că "soluţia" alcoolului e bună pe termen scurt dar aduce complicaţii cu mult mai mari pe termen lung. Când era deja foarte rău, Bunul Dumnezeu mi-a scos în cale ultima soluţie: terapeutul şi, în scurt timp, comunitatea AA şi Biserica - în sensul de participarea concretă la slujbe şi la Sfintele Taine. Maslul şi Spovedania au fost cele mai bune leacuri, după ce am intrat în abstinenţă şi am început tratamentul psihoterapeutic şi medicamentos. La mine recuperarea din depresie şi alcoolism s-a realizat prin combinarea dintre: medicaţie, psihoterapie în grup de suport, slujbe şi Sfintele Taine. Desigur, în condiţii de abstinenţă totală.
În anii când începusem să pierd controlul vieţii mele, am renunţat să mai lucrez.
Reuşeam doar să îmi ţin orele ca profesor şi să mai ajut studenţi, masteranzi, doctoranzi.
Dar consiliere şi psihoterapie nu mai practicam, deoarece nu mai eram în cea mai bună formă a mea. Eram deja copleşit de ale mele...

[florin.oltean75]

În ce mă priveşte, mi-am dus necazul cum m-am priceput. Greşeala mea a fost tocmai că nu am cerut ajutor din timp, închipuindu-mi că mă voi descurca singur ca de obicei.
Pe atunci nu ştiam încă, la modul profesionist, cum se face travaliul de doliu. Aveam să aflu după câţiva ani, cu prilejul unei formări tocmai pe problema asta.

Cum se face travaliul de doliu?

[AlinB]

În prealabil postat de ioan67

Tu poţi să te operezi singur pe cord deschis?

Poate gresesc, dar din ce stiu psihologul ofera doar uneltele si instrunctiunile, pacientul este cel care efectueaza operatia si ar fi ne-etic ca interventia sa devina mai personala de atat.
Daca gresesc, m-as bucura ca o eventuala contrazicere sa fie si argumentata.

[ioan67]

În prealabil postat de simpllu

Necazul (boala) te-a adus în Biserică?

Dimpotrivă, bucuria!
Anume, bucuria Botezului...:) Am fost botezat în pruncie tocmai de preotul satului în casa căruia locuiesc azi...:)
Apoi am rămas în Biserică prin maica mea, mai întâi, prin bunica maternă, prin obiceiurile satului. Mama, îndeosebi, mă ţinea în felul ei blând tot mai în inima Bisericii. Ea ne-a învăţat rugăciunea, ea ţinea sărbătorile, datinile toate. Vorbea destul de puţin despre Dumnezeu, ea prefera să vorbească despre oameni, despre frumuseţe, despre milostenie şi iubire, despre buna purtare. Modul ei de a fi mi-a rămas până azi icoana cea mai bună a Domnului, icoană vie. Mama a fost un om jertfelnic cum nu am mai întâlnit.
Am rămas apoi în Biserică prin cărţi, prin multe lecturi, prin muzică şi în genere prin tot ce era frumos şi sufletul meu năzuia să cuprindă, să se împărtăşească. Prin multă muncă, am rămas, şi prin ferirea de a face rele sau scârboşenii. Prin regretul faptelor ele, pe care se întâmpla să le fac uneori, din necunoştinţă sau copilărie... Prin muncă promptă cu sine, după vreo neregulă care mă făcea să mă simt strin de mine însumi. Toate acestea o bucurau pe maica mea şi, prin bucuria ei, bucuram astfel pe Bunul Dumnezeu.
Am rămas în Biserică prin compasiunea mea pentru cei suferinzi şi prin bucuria pentru cei virtuoşi. Căci am cunoscut oameni excepţionali, pe care i-am admirat şi îndrăgit nespus, îndurerat mereu de soarta lor vitregă.
Am rămas în Biserică iubind copiii. Şi ei iubindu-mă pe mine. Mereu am iubit copiii, nu mă simt niciodată mai bine decât în preajma ţâncilor. Adeseori tac, mă aşez pe o bancă şi îi privesc... Atunci sunt fericit..:) Şi un pic vinovat, că nu am făcut ce aveam de făcut pentru ei. Mă refer la toţi copiii, nu doar la ai noştri.
Am rămas în Biserică de la bun început şi nu am de gând să plec vreodată. Dimpotrivă, nu ştiu cum să fac, de-o vreme, să fiu încă mai aproape de Acasă al nostru.

P.S. Marele neajuns e că am avut un duhovnic târziu, foarte târziu. M-am spovedit prima dată la 40 de ani...