Noutati de la Centrul de Presa Basilica

[cristiboss56]

Numai cine este milostiv intră în Împărăţia iubirii milostive şi smerite a Preasfintei Treimi, a spus astăzi Patriarhul României.

În cuvântul rostit în Paraclisul Sfântul Grigorie Luminătorul din Reşedinţa Patriarhală, duminică, 27 noiembrie 2016, le-a transmis credincioşilor că milostenia este calea spre mântuire.

Cuvântul de binecuvântare al Preafericirii Sale a fost prilejuit de oficierea Sfintei Liturghii în care a fost citit textul evanghelic ce ne prezintă întâlnirea Mântuitorului cu dregătorul bogat (Luca 18, 18 – 27).

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a subliniat că tânărul bogat era evlavios, dar nemilostiv. Din acest motiv Mântuitorul Iisus Hristos îi spune că îi mai lipseşte ceva ca să fie desăvârşit şi anume, să fie milostiv.

Prin aceasta vedem că milostivirea, ca stare a sufletului, şi milostenia ca faptă a milostivirii, devin cale a mântuirii şi a vieţii veşnice. De ce este atât de importantă milostivirea în sufletul omului? Pentru că este începutul asemănării omului cu Dumnezeu cel milostiv şi numai cine este milostiv intră în Împărăţia iubirii milostive şi smerite a Preasfintei Treimi, a spus Părintele Patriarh.

Pentru a dobândi viața de veci, explică Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, trebuie să ne transformăm şi să fim mai miloși.

Constatăm că nu este suficient să ne rugăm mult. Nu este suficient să fim corecţi, să împlinim formal poruncile, ci este necesară şi o transformare sufletească interioară care ne face mai umani, mai miloşi, cum se zice în popor. Trebuie să fim mai aplecaţi spre suferinţele şi lipsurile celor din jur. Tocmai de aceea Biserica a rânduit ca această Evanghelie să fie citită acum în Postul Crăciunului sau Postul Naşterii Domnului. Când Mântuitorul constată cât de greu intră cel cu averi în Împărăţia Cerurilor subliniază că mai uşor este pentru cămilă să treacă prin urechile acului, decât ca un bogat să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Prin aceasta Mântuitorul Iisus Hristos vrea să spună că este dificil pentru cel care şi-a făcut din averile materiale un idol să poată să devină milostiv, să se apropie de Dumnezeu cel Milostiv, a conchis Preafericirea Sa.

[cristiboss56]

La Academia Română va avea loc luni, 28 noiembrie 2016, de la ora 11:00, sesiunea solemnă dedicată Zilei Naţionale a României şi intitulată Marea Unire din 1918. Începutul Primului Război Mondial. La eveniment vor susţine alocuţiuni academicieni, reprezentanţi ai autorităţilor de stat, precum şi alţi invitaţi.

***

În 4 aprilie 2016 Academia Română a împlinit 150 ani de activitate. Fondată în 1866, iniţial sub numele de Societatea Literară Română, apoi de Societatea Academică Română, instituţia, definită drept cel mai înalt for de cultură şi ştiinţă românesc, primeşte, în martie 1879, titulatura Academia Română. Simbol al spiritualităţii naţionale încă de la înfiinţarea sa, la foarte scurtă vreme după Unirea Principatelor Române, Academia Română se afirmă şi continuă să se definească drept nucleul intelectualităţii româneşti. Membrii săi sunt personalităţi ştiinţifice recunoscute şi apreciate naţional şi internaţional, cu o deosebită expertiză în domenii dintre cele mai diverse, de la istorie, filosofie şi lingvistică, până la fizică nucleară, chimie, biologie macro- şi microcelulară, geologie şi geodinamică sau agricultură.

[cristiboss56]

Prima săptămână din cadrul „Zilelor șaguniene 2016” s-a încheiat cu o conferință susținută vineri, 25 noiembrie, de diplomatul, scriitorul și teologul Teodor Baconschi în Aula „Mitropolit Ioan Mețianu” a Facultății de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu.
Conferința a avut titlul „Comunicarea Bisericii în era digitală” și a deschis un proiect cultural de durată inițiat de sectorul cultural din cadrul Arhiepiscopiei Sibiului, numit „Șuetele șaguniene”. La con*ferința de vineri seara au fost prezenți Înaltpreasfințitul Lau*rențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului, consilierul cultural din cadrul Arhiepiscopiei Sibiului, lect. univ. dr. Emanuel Tăvală, numeroși preoți, studenți și credincioși.
În debutul evenimentului, lect. univ. dr. Emanuel Tăvală a prezentat proiectul „Șuetele șaguniene” inițiat de Arhiepiscopia Sibiului: „Este un proiect de dialog între Biserică și societate. <Șuetele șaguniene> se vor desfășura lunar, în cadrul unei librării. Vor fi teme care țin de actualitatea zilelor respective, de împrejurările în care se va desfășura acest proiect. <Șuetele> se vor desfășura în a doua miercuri din lună”.
Biserica și comunicarea cu noile generații
Prezentarea invitatului a fost făcută de IPS Mitropolit Lau*rențiu, care a amintit celor prezenți pregătirea academică, experiența diplomatică și com*petențele oaspetelui.
„Domnul Teodor Baconschi a studiat primii doi ani de Teologie aici, la Sibiu și temelia acestei pregătiri teologice și filosofice se simte. Suntem foarte bucuroși de apariția în trecut și în prezent a domniei sale în diferite medii, unde aduce un cuvânt cu autoritate despre valoarea spirituală și culturală a națiunii române și despre importanța Bisericii și a teologiei”, a spus ierarhul.,
În prelegerea sa, Teodor Baconschi a prezentat, pe larg, câteva idei legate de dialogul pe care Biserica trebuie să-l dezvolte în zilele noastre cu societatea îndepărtată de valorile tradiționale creștine.
„Biserica Ortodoxă are o serie întreagă de atuuri. Este fabulos să ai tot textul hrisostomian ca nucleu al vieții tale liturgice, al întâlnirii tale mistice cu Dumnezeu. Conservatorismul de acest tip este fabulos, este arma infailibilă, dar pe lângă el trebuie puse niște arme defensive, care pot deveni și ofensive. Acestea pot detensiona niște dialoguri prost începute cu lumea seculară, cu noua generație care spune că și-ar dori să fie în Biserică, dar fără ca Dumnezeu să le ceară ceva, fără să aibă vreo obligație morală. Este și vina noastră, a tuturor creș*tinilor, că transferul catehetic de memorie creștină către noua generație a eșuat sau a înregistrat un semi-eșec. Undeva trebuie să fim interpelați de această chestiune, trebuie să ne întrebăm unde s-a oprit comunicarea și de ce, ce s-a întâmplat de i-am pierdut pe acești oameni. Răspunsul trebuie dat cu deschidere intelectuală, cu moderație, cu multă competență în materie de apologie, ca să nu batem câmpii, pentru că trăim într-o lume unde oricine poate spune orice. Trebuie echilibrată realitatea democratică a opiniei care se exprimă oriunde și oricât într-o cultură a contestației”, a subliniat Teodor Baconschi.

[cristiboss56]

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul României, susținut la Academia Română, în cadrul sesiunii solemne cu tema: Marea Unire din 1918 – Începutul Primului Război Mondial, luni, 28 noiembrie 2016:

Primul Război Mondial (1914-1918), cunoscut în istoria românilor şi ca Războiul de Reîntregire a Neamului (1916-1919), a reprezentat conflagrația militară internațională fără precedent în trecutul omenirii, în urma căreia s-a obţinut, cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi materiale ale românilor, împlinirea idealului unităţii noastre naţionale.

A fost necesară o luptă armată a poporului român pentru a împlini ceea ce nu s-a reuşit pe timp de pace, adică unirea tuturor românilor (din Transilvania, Basarabia şi Bucovina cu România), într-un singur stat.

În desfăşurarea acestor evenimente, pe lângă oamenii politici ai timpului şi armata ţării, Biserica Ortodoxă Română a îndeplinit un rol de seamă prin clericii şi credincioşii săi mireni.

Despre implicarea slujitorilor Bisericii în desfăşurarea Primului Război Mondial s-au scris mai multe cărţi, studii şi articole, care au evidenţiat activitatea de asistenţă religioasă şi social-caritativă a clerului şi cinului monahal, pentru susţinerea poporului român în lupta de eliberare a teritoriilor româneşti ocupate şi realizarea unităţii naţionale.

Pentru o mai bună coordonare a activităţilor amintite, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a propus Marelui Cartier General al Armatei Române, în luna mai a anului 1915, ca preotul Constantin Nazarie, profesor universitar de Teologie Morală la Facultatea de Teologie a Universităţii din București, să fie numit ca „Protopop al preoților de armată” şi „Șef al Serviciului Religios”, fapt care s-a împlinit.

Preoții militari ortodocși, selectați dintre cei cu aptitudini pastorale deosebite, au găsit puterea de a sădi în sufletele soldaților cuvântul mângâietor şi întăritor al lui Dumnezeu, fiind mereu la datorie, în mijlocul soldaților, în momente glorioase sau de deznădejde, în momente sublime sau tragice.

Activitatea religioasă, pastoral-educativă şi socială a preoților militari în timpul războiului a atins o mare complexitate, relevată în mulțimea documentelor păstrate în arhivele militare sau ale centrelor eparhiale.

Slujbele de binecuvântare sau Te Deum, Sfânta Liturghie, spovedania şi împărtășirea soldaților cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, au fost completate de cuvântări de îmbărbătare, de motivare a luptei pentru împlinirea idealului naţional. În același timp, misiunea preoților militari a avut şi multe aspecte practice: educația moral-patriotică, educația sanitară, organizarea de cercuri culturale, de biblioteci volante, de şcoli de alfabetizare, de serbări militare sau literare. Preoţii militari au suportat rigorile pribegiei în munți, au căzut prizonieri, au stat în captivitate în diferite lagăre ale armatelor inamice în Germania, Ungaria și Bulgaria etc.

Atenţia clerului militar a fost îndreptată şi asupra populaţiei civile. Soldaţii decedaţi pe fronturile de luptă lăsaseră în urmă familii nevoiaşe sau orfani a căror situaţie devenea disperată în condiţiile războiului. Într-o lume sfâşiată de ură şi violenţă privirile şi speranţele oamenilor s-au îndreptat către Dumnezeu şi către slujitorii Lui.

De multe ori, în condiţiile operaţiunilor grele la care luau parte alături de unităţile pe lângă care erau ataşaţi, sau în retragere, preoţii au fost puşi în situaţia de a participa direct la lupte, evitând prin intervenţia lor situaţii disperate.

[cristiboss56]

Activitatea de pe front a preoților români ortodocși a fost exemplară și plină de eroism, fiind unanim apreciați de comandanții Armatei Române.

Mareşalul Constantin Prezan, erou şi fost membru de onoare al Academiei Române, spunea: „Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care alături de ostaşi, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Ţară şi Neam“ [1].

Generalul Ioan Răşcanu, Ministrul de Război, în Expunerea de Motive la Legea pentru organizarea clerului militar, susţinută la 8 iulie 1921, în şedinţa Senatului României, a afirmat următoarele:

„Armata noastră, care a luptat în condiţiuni extrem de grele, cunoscute îndeajuns de domniile noastre, graţie pregătirii ei sufleteşti a putut să înfrunte cele mai grele timpuri şi să treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al bolşevismului care a prins în focul său şi a mistuit formidabila armată rusească. Această pregătire sufletească în mare parte îşi are obârşia în sentimentele religioase cu care a fost înzestrat românul în toate timpurile şi care l-a ajutat şi salvat în timpurile de restrişte. Sentimentul religios a fost veşnic cald în sufletul soldatului nostru, căci preoțimea militară care a însoţit armata în tot timpul războiului a fost mai presus de orice laudă şi ca adevăraţi apostoli, preoţii nu au părăsit un moment postul lor sfânt şi de onoare, ajutând ofiţerimea spre a putea duce la glorie trupele noastre“[2].

În timpul Războiului din perioada 1916-1918, mai mult de 250 de preoți ortodocși români au însoțit trupele armatei române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari. Unii dintre ei au murit pe front, alții au fost luați prizonieri şi deportați. În teritoriile ocupate vremelnic (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), aproximativ 20 de preoți și-au pierdut viața, fie împușcați de soldați din armata germană, fie morți în urma bătăilor îndurate, fie luați prizonieri în lagărele din Germania și Bulgaria. Peste 200 de călugări şi călugărițe au activat ca infirmieri în diferite spitale de campanie sau pe front, unii murind la datorie, din cauza tifosului exantematic. Sute de preoți au fost anchetați, jefuiți sau alungați din parohiile lor de către inamic, alții au murit împușcați în teritoriile ocupate de trupele germane. O parte dintre preoți au primit misiunea de a rămâne în teritoriul ocupat de inamic, suportând calvarul ocupaţiei, achitându-se în mod lăudabil de misiunea încredinţată, de a se îngriji de soarta răniţilor şi de populaţia civilă. În Transilvania, peste 150 de preoți au fost aruncați în închisorile maghiare, unii fiind condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare. Alți peste 200 de preoți au fost deportați în vestul Ungariei, în județul Șopron, unde au trăit în condiții inumane până la eliberarea lor în anul 1919 de către trupele române[3].

De asemenea, mulţi slujitori ai Bisericii au fost implicaţi în evenimentul însuși al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Cele două Biserici româneşti din Transilvania (ortodoxă şi greco-catolică) au fost reprezentate la Alba Iulia prin cinci episcopi, patru vicari, zece delegați ai consistoriilor (consiliilor eparhiale) ortodoxe şi ai capitulilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al institutelor teologice-pedagogice şi câte doi reprezentanți ai studenţilor teologi, la care se adaugă numeroşi alţi preoţi sosiţi în fruntea păstoriţilor lor, veniţi să pecetluiască dorinţa de veacuri a strămoşilor români de a trăi neasupriți, într-o singură ţară. În Marele Sfat al naţiunii române, ca şi în Consiliul Dirigent, au fost aleși, de asemenea şi slujitori ai Bisericii. Episcopul ortodox român de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Mitropolit Primat (1919) şi apoi Patriarh al României Mari (1925), a citit, la sfârşitul Sfintei Liturghii, la Alba Iulia, Rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc, care cuprindea, într-o atmosferă de profundă emoţie patriotică, adevăruri de mare profunzime spirituală: „Doamne, Dumnezeul nostru, Tu eşti Părintele nostru, Tu ai văzut strâmtoarea părinţilor noştri şi ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă şi plecat spre pulbere era sufletul lor, şi trupul lor lipit de pământ…Iar acum mântuire ai trimis nouă şi toate marginile pământului văd mântuirea Dumnezeului nostru”[4].

[cristiboss56]

Aşadar, în unire se află puterea şi demnitatea, binecuvântarea şi bucuria unui popor. Dezbinarea, însă, este ucigătoare şi umilitoare pentru un popor, deoarece ea slăbeşte şi degradează viaţa acestuia. Uniţi în „cuget şi simţiri” putem birui dificultăţile şi încercările vieţii. Unirea întăreşte şi înalţă un popor. Să luăm pildă de la corifeii Marii Uniri pe care-i admirăm totdeauna pentru unitatea lor de acţiune şi pentru realizările care au urmat după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Biserica, prin rugăciune, cuvânt şi faptă, cultivă darul sfânt al unităţii şi demnităţii naţionale, deoarece adevărata libertate nu se află nici în dezbinare, nici în indiferenţa egoistă, ci ea se află în starea de comuniune şi cooperare pentru săvârşirea binelui comun!

Întrucât darul libertăţii şi al unităţii naţionale, simbol al demnităţii poporului român, a fost obţinut cu multe jertfe de vieți omenești şi multe eforturi spirituale şi materiale, Biserica Ortodoxă Română pomeneşte la fiecare Sfântă Liturghie pe „toţi eroii, ostaşii şi luptătorii români, din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoşeşti, pentru întregirea neamului românesc, pentru libertatea şi demnitatea poporului român”. De asemenea, Biserica doreşte să contribuie, împreună cu instituţiile Statului român, la păstrarea integrității României și a demnității poporului român, preţuind astfel jertfa celor ce au luptat de-a lungul istoriei pentru realizarea acestor mari idealuri și totodată să promoveze pacea și înțelegerea între popoare.

Astăzi, toți cetățenii României, toate instituțiile statului şi toate cultele religioase avem datoria să păstrăm şi să cultivăm darul unității naţionale ca fiind un simbol al demnității poporului român, obținut cu multe jertfe de vieți omenești şi multe eforturi spirituale şi materiale, spre binele României şi bucuria românilor de pretutindeni.



† DANIEL

Patriarhul României



[1] Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu „Preoţi în lupta pentru făurirea României Mari (1916-1919)”, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000, p. 184.

[2] Conf. dr. Aurel Pentelescu, Conf. dr. Gavriil Preda „Jertfa preoţilor mobilizaţi în Războiul pentru întregirea Neamului (1916–1919)”, în volumul „Eroi şi Morminte”, realizat de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor (coordonator: dr. Cătălin Fudulu), Editura Alpha MDN, Bucureşti, 2007, p. 8.

[3] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Membru corespondent al Academiei Române, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a-III-a revăzută, editura BASILICA, București, 2013, p. 471-473.

[4] Ilie Şandru-Valentin Borda, Patriarhul Miron Cristea, Editura Petru Maior, Târgu Mureş, 1998, p. 111.

[cristiboss56]

Sfântul Apostol Andrei este sărbătorit mâine, 30 noiembrie, în Biserica Ortodoxă. La noi în țară, Sfântul Andrei se bucură de o cinstire deosebită, fiind considerat Ocrotitorul României, deoarece el a adus Creştinismul pe meleagurile noastre, de aceea mai este numit şi „Apostolul Românilor”.
Acest fapt este autentificat şi de Sinaxarul Bisericii din Constantinopol, din secolul al X-lea, care ne spune că sfântul a propovăduit Evanghelia în `toată regiunea Bitiniei şi Pontului, provinciile romane Thracia şi Scitia, apoi a mers la Sevastopolis cea mare (în Crimeea)”. Prin provincia romană Scitia se înţelege teritoriul Dobrogei de astăzi, care făcea parte, în secolul I, din Imperiul Roman. Dintre toate mărturiile legate de prezenţa Sfântului Apostol Andrei în părţile noastre, cea mai valoroasă este socotită a lui Eusebiu de Cezareea, un autor de mare prestigiu în cunoaşterea creştinismului primelor secole. Mai mult, afirmaţia sa este bazată pe o tradiţie veche, întărită şi de mărturia lui Ipolit al Romei, contemporan cu Origen, care spune că Sfântul Andrei `a vestit (Cuvântul Evangheliei) sciţilor şi tracilor. El a fost răstignit la Patras în Achaia, fiind legat în picioare de un măslin, şi este înmormântat acolo”. Aceste date ale istoriei mărturisesc adevărul că cel care a adus Creştinismul în părţile noastre este Sfântul Apostol Andrei. De aceea, în anul 1995, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca ziua Sfântului Apostol Andrei să fie însemnată în calendarul bisericesc cu cruce roșie, iar în 1997 a fost proclamat Ocrotitorul României. Ziua prăznuirii sale a devenit sărbătoare națională bisericească, urmare a hotărârii Sfântului Sinod din 14 noiembrie 2001. Prin Legea nr. 147 din 23 iulie 2012, adoptată de Senatul României în 23 noiembrie 2011 și de Camera Deputaților în 26 iunie 2012, iar apoi promulgată prin Decretul nr. 517/20 iulie 2012 al Președintelui României, ziua de 30 noiembrie, în care se face pomenirea Sfântului Apostol Andrei cel Întâi chemat, Ocrotitorul României, a fost consacrată „zi de sărbătoare legală în care nu se lucrează”. Astfel, pentru toţi românii, ziua Sfântului Apostol Andrei este prilej de bucurie şi sărbătoare.
Aghiografia greacă ne relatează că Sfântul Apostol Andrei s-a născut în Betsaida Galileii, localitate pe malul Mării Galileii. A fost fiul lui Iona şi frate al lui Simon Petru, ocupându-se cu pescuitul împreună cu aceş*tia, cu Iacov şi cu Ioan. Căutând cele duhovniceşti, a urmat o viaţă feciorească, ajungând ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, de la care a primit mărturie *despre Iisus că Acesta este Mielul lui Dumnezeu. Andrei a fost cel dintâi care a primit chemarea lui Hristos, luându-l împreună cu el pe fratele său Petru. După tăierea capului *Înaintemergătorului, s-au întors la cele ale pescuitului, de la care i-a chemat Hristos pentru a deveni ucenicii Lui, iar ei L-au urmat, lăsând deoparte *familia şi toate ale lumii.
Andrei avea un loc aparte între ucenici, lucru ce se observă din episodul când unii elini au cerut să-L vadă pe Hristos și s-au adresat lui Filip. Acesta, la rândul lui, a apelat la Andrei, care i-a şi dus la Hristos. După Cincizecime, Andrei cel Întâi chemat a predicat Evanghelia în Bitinia, în regiunea Mării Negre, în Propontida şi în Bizanţ, în Sciţia Mică (Dobrogea de astăzi), dar şi în Sciţia Mare (ţărmul de nord al Mării Negre), Tracia, Macedonia, Thessalia, Peloponez, ajungând până în Patra (Peloponez), în sudul Greciei. În Patra a predicat Evanghelia, săvârşind o mulţime de minuni: vindecarea Maximillei, soţia prefectului roman Egeátis, precum şi a slujitorului credincios al fratelui lui Egeátis, Stratocle, și s-a făcut pricină cre*dinţei acelora întru Hristos. Egeátis, însă, l-a întemniţat pe Apostol, condamnându-l la moarte pe cruce.
În închisoare, Sfântul Andrei l-a hirotonit pe cel dintâi Episcop al Patrei, Stratocle. Locuitorii Patrei s-au răsculat şi au cerut eliberarea Sfântului Andrei, dar acesta le-a explicat că pentru el moartea este o bucurie, deoarece astfel se va afla mai aproape de Dumnezeu. Chiar şi Egeátis, temându-se, a suspendat condamnarea, dar Apostolul a refuzat. După aghiografii din spaţiul elin, în anul 62, în vârstă de 80 de ani, în locul în care se găseşte astăzi sfânta biserică ce-i poartă numele, Apostolul Andrei a fost răstignit, după cum mărturiseşte tradiţia, cu capul în jos. Ultimele sale sfaturi către creştini au fost de a rămâne tari în credinţă; i-a iertat pe cei ce-l răstigneau, i-a binecuvântat pe toţi şi şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Anul muceniciei Sfântului Andrei oscilează, în datarea istoricilor, între domnia lui Nero (54-68) şi cea a lui Domiţian (81-96). Cel mai des se vorbeşte de perioada persecuţiei împotriva creştinilor a împăratului Nero, 64-68. Locuitorii Patrei l-au înmormântat în locul martiriului, acolo unde mai târziu s-a ridicat o biserică deasupra mormântului sfântului. Apostolul Andrei este singurul dintre cei 12 ucenici care nu doar că a predicat, dar a şi suferit martiriu în Grecia.
O parte din moaştele celui dintâi chemat au fost duse la Constantinopol, în anul 357, de către Sfântul Artemie, generalul Marelui Constantin. Cinci secole mai târziu, cronicarii consemnează faptul că împăratul Vasile I Macedonul (867-886) s-a închinat la moaştele Sfântului Apostol Andrei în Patra. Cardinalul Petru de Capua va duce moaştele Sfântului Andrei în Italia, în catedrala din Amalfi, în timpul Cruciadei a IV-a. În 1462, din pricina pericolului turcesc, Sfântul Cap a fost dus de Despotul Moreei, Toma Paleologul, la Roma, fiind dat Papei Pius al II-lea. În noiembrie 1847, prinţul rus Andrei Muraviev a dăruit oraşului Patra un deget al Sfântului Andrei, pe care-l primise la rândul lui de la Calinic, fostul Episcop de Moschonisíon, care pe atunci era monah în Sfântul Munte. În septembrie 1964, Sfântul Cap al Apostolului Andrei s-a reîntors în Patra, iar în ianuarie 1980 s-au adăugat şi rămăşiţele crucii pe care a fost răstignit.
Cinstitul Cap al Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi chemat și Ocrotitorul României, a fost adus pentru prima dată în țara noastră la Iași, în 1996, în data de 13 octombrie, şi în anul 2011, la 24 octombrie, prin grija Preafericitului Părinte Daniel, prima dată în calitate de Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, iar a doua oară ca Patriarh al României.
În zilele noastre este cinstit îndeosebi de noi, românii, de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, de către Bisericile Ortodoxe din Grecia, Rusia şi Ucraina, iar în tradiția occidentală este considerat patron și ocrotitor al Scoției, țara unde au ajuns părţi din sfintele sale moaște în secolul al VIII-lea. Sfântul Apostol Andrei cheamă mereu întreaga umanitate să descopere bucuria curată și sfântă, exprimată de el prin cuvintele: „Am găsit pe Mesia!” Astăzi, această veste bună pe care ne-a adus-o Sfântul Apostol Andrei ne îndeamnă pe toţi să zidim în inimile noastre piatra cea din capul unghiului care este cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos, pentru a dobândi mântuirea sufletelor noastre.