Sfintii Zilei

[cristiboss56]

Atunci cei de faţă, scrâşnind din dinţi, urlând, sfâşiindu-şi hainele de pe ei – întocmai ca şi la condamnarea Mântuitorului – au strigat câ au putut: Să piară de pietre, aşa cum se cade hulitorilor... Să piară!... Să piară!

Dar iată o mare minune: Ştefan fiind plin de Duh Sfânt şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi a zis: "Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu". Ei au început să răcnească, şi-au astupat urechile şi toţi într-un gând s-au năpustit asupra lui. L-au târât afară din cetate, şi au început a-l bate cu pietre. Iar martorii şi-au dezbrăcat hainele ca să poată lovi mai cu putere şi le-au pus la picioarele unui tânăr, numit Saul.

Era obiceiul ca martorii să pună mâna pe capul vinovatului şi să spună: sângele acestuia să cadă asupra lor, pentru că el blasfemia numele lui Dumnezeu şi ei aruncau cele mai mari pietre.

Alături de credinţă, inima mucenicului Ştefan a fost o văpaie de dragoste "mai mare decât moartea" pe care n-a putut-o stinge potopul de ură al mai marilor templului. Dimpotrivă, dragostea atotcuprinzătoare şi atotbiruitoare, după pilda vieţii Domnului (Luca XXIII, 34) – care s-a aprins din dragostea jertfei de pe Golgota – a făcut să rodească în fiinţa sa fructul iertării duşmanilor, în clipa când îşi dădea duhul.

În faţa sinedriului îşi manifestă credinţa prin rugăciune căci, sub loviturile de pietre care veneau cu furie din toate părţile, el se ruga şi zicea: "Doamne Iisuse primeşte duhul meu; şi îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta." (Faptele Apostolilor VII, 59-60)

Aşa se sfârşise şi Mântuitorul lumii care, înainte de a-şi da viaţa pentru mântuirea lumii, chemând pe Tatăl Său din ceruri, îi încredinţează sufletul Său zicând: "Părinte, în mâinile Tale încredinţez sufletul Meu", iar când Îl batjocoreau şi-L chinuiau călăii, se ruga la Tatăl Său să le ierte păcatul pe care-l săvârşeau aceştia: "Părinte Sfinte, iartă-le lor păcatul acesta că nu ştiu ce fac."

Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea Sfântului Ştefan, căci pe locul unde a fost ucis el se afla un tânăr care se numea Saul, fariseu din Tarsul Ciliciei, care păzea hainele celor care aruncau cu pietre în Ştefan, cel care va deveni din cel mai mare prigonitor al creştinilor, Apostolul Neamurilor. În drumul spre Damasc unde se ducea să prigonească creştinii de acolo, Mântuitorul Hristos se arată lui Saul întrebându-l pentru ce Îl prigoneşte şi atunci are loc momentul transformării inimii lui Saul în "vas curat şi cinstit" devenind marele apostol al omenirii, Sfântul Apostol Pavel.

Iată că Mântuitorul a făcut din el stâlpul creştinătăţii şi propovăduitorul neînfricat al lui Hristos Cel înviat din morţi. Ştim că el însuşi şi-a săvârşit mucenicia la Roma. Iată taina cea mare, iată cum îşi apără Domnul Hristos Biserica şi pe credincioşii Săi. Unul era răpus de loviturile pietrelor, iar altul se ridică să predice cuvântul Evangheliei cu riscul vieţii sale.

Sfânta Tradiţie ne spune că în timp ce mulţimea ucidea cu pietre pe Sfântul Ştefan, mai departe pe o ridicătură de pământ, stăteau şi priveau dându-i putere de a suferi cu demnitate martiriul, însăşi Maica Domnului însoţită de Sfântul Ioan ucenicul cel iubit al Domnului. Aceste cuvinte grăieşte Sfânta Tradiţie: "O, cât îi era de dulce moartea, Sfântului, celui dintâi mucenic, cu toate că se afla într-acea crudă ucidere cu pietre – căci privea la patimile lui din înălţimile cereşti, prea dulcele Iisus – iar din dealurile pământeşti, prea dulcea Mamă, împreună cu iubitul ucenic."

La biserica ridicată în cinstea Sfântului Ştefan pe colina de la capătul Văii Iosafat, vin şi se roagă numeroşi creştini din toate părţile lumii. În apropierea bisericii se află una din cele şapte porţi ale cetăţii şi care poartă numele Sfântului Ştefan indicând astfel poarta prin care a fost scos din cetate şi ucis cu pietre.



Tradiţia spune că evreii i-au lăsat trupul lui Ştefan să zacă pe locul unde fusese ucis, ca să fie mâncat de animale, însă acestea nu s-au atins de el. În a doua noapte, Gamaliel – învăţător al Legii pentru Apostolul Pavel şi Apostolul Barnaba – împreună cu fiul său, au venit în secret şi au dus trupul pe proprietatea lor din Cafarganda unde l-au îngropat. De asemenea, Nicodim, care a murit în timp ce plângea la acest mormânt, a fost îngropat acolo împreună cu nepotul lui Gamaliel şi cu Gamaliel însuşi după adormirea sa.

După mulţi ani, amintirea locului de înmormântare a Sfântului Ştefan s-a pierdut, până în luna decembrie a anului 415, când Gamaliel i-a apărut de trei ori părintelui Lucian (Luchian), preot în Cafarganda si i-a arătat locul de îngropare şi toate cele legate de acesta. Astfel se descopera moaştele Sfântului Diacon Ştefan la Kefar-Gamala, în nordul Ierusalimului. Părintele Lucian a primit binecuvântare de la patriarh ca să dezgroape sfinţii din mormintele lor de unde o mireasmă puternică şi dulce umplea peştera.

Moaştele Sfântului Ştefan au fost duse de către patriarhul Juvenal şi aşezate cu cinste într-o biserică în Ierusalim, pe muntele Sion. Mulţi bolnavi au fost vindecaţi de moaştele lui. Celelalte trei moaşte au fost puse într-o biserică dintr-o peşteră din partea de sus a unui deal.

[cristiboss56]

În prima zi a Anului Nou, creştinii ortodocşi îl prăznuiesc pe Sfântul Vasile cel Mare, ocrotitorul săracilor. În tradiţia populară, Sfântul Vasile este cunoscut ca fiind Crăciunul cel Mic, fratele Crăciunului.



Un lucru mai puţin ştiut este acela că, tot în ziua de Anul Nou, este pomenită de Biserica Ortodoxă şi mama Sfântului Vasile cel Mare, Sfânta Emilia.
Ierarhul s-a născut în anul 330 într-o familie de creştini înstăriţi, foarte evlavioşi : tatăl său, Sfântul Vasile cel Bătrân, a fost un vestit orator în Pont; totodată, sora sa Macrina ca şi fratele său Grigore din Nyssa au devenit de asemenea sfinţi.
Istoricul sărbătorii

Sfântul Vasile Cel Mare, episcopul Cezareei, este considerat unul dintre cei mai importanţi părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi unul dintre cei mai mari teologi ai creştinătăţii. Pruncul Vasile a fost un copil binecuvântat de Dumnezeu, fiind un înainte-văzător. Tradiţia creştină spune că, la scurt timp după naştere, pruncul Vasile nu sugea lapte de la sânul mamei în zilele de miercuri şi de vineri. Tot tradiţia creştină menţionează că micuţul a plâns continuu până când a fost botezat. Mai mult, din copilărie, pruncul a uimit prin unele gesturi: dacă atingea plantele ofilite, acestea se înviorau, iar atunci când mângâia animalele bolnave ele se însănătoşeau.
Mai târziu, fiind iubitor de învăţătură, Vasile cel Mare a studiat la cele mai importante instituţii de învăţământ din acele timpuri din Cezareea, din Constantinopol şi la cea mai importantă academie din Atena. Aici, tânărul Vasile a studiat cu pasiune astronomia, geometria, medicina şi retorica. De asemenea, la Atena l-a întâlnit pe Grigore de Nazianz, care a fost impresionat de inteligenţa şi de harul colegului său Vasile, iar între cei doi s-a legat o prietenie exemplară pentru tot restul vieţii. În acelaşi timp, cei doi buni prieteni au ales viaţa religioasă şi monahismul.
Exemplul lor a fost urmat de fratele mai mic al Sfântului Vasile, cel care a devenit Sfântul Grigorie de Nyssa. După moartea părinţilor, cei doi fraţi şi-au împărţit săracilor întreaga avere a familiei lor. Prin faptele lor de milostenie s-a deschis drumul unui şir de binefaceri pentru săraci şi pentru cei neputincioşi, consemnate de istoria creştinismului sub numele de "Vasiliade".
Sfântul Vasile -părintele monahismului
Sfântul Vasile cel Mare este cunoscut ca părinte al monahismului oriental, ca protector al familiei şi al săracilor. El a acordat o mare atenţie păturii sociale sărace, venind în ajutorul acesteia prin remarcabile acte de caritate. Este cel dintâi ierarh care a întemeiat, pe lângă biserică, azile şi spitale pentru săraci şi pentru bătrâni , solicitâd celor bogaţi să vină în ajutorul persoanelor nevoiaşe. În acelaşi timp, episcopul Vasile a acordat o mare atenţie pregătirii canonice şi spirituale a preoţilor. În timpul vieţii, ierarhul a făcut numeroase minuni. Istoria bisericească mai consemnează un fapt impresionant: Sfântul Vasile este considerat fondatorul moral al "Crucii Roşii"!
În data de 14 iunie 370, în momente dificile pentru Biserică, când ereticii lui Arie şi Macedonie l-au atras la această credinţă chiar pe împăratul Valens, Sfântul Vasile a fost înălţat la demnitatea de arhiepiscop al Cezareei. Prin scrierile sale, Sfântul Vasile a luminat creştinătatea şi a apărat cu dârzenie dogma Sfintei Treimi, fără să ţină seamă de mânia împăratului Valens.
Arhiepiscopul Vasile este primul părinte bisericesc care s-a adresat şi monahilor, chemându-i să se nevoiască atât în folosul personal, cât şi în folosul aproapelui. Credincioşii Capadochiei credeau că Raiul a coborât pe acele meleaguri, pentru că , după fiecare slujbă duminicală, Sfântul Vasile înfăptuia câte o minune.
În tradiţia ortodoxă este vestită o întâmplare petrecută în biserica în care slujea Sfântul Vasile: aici a venit o văduvă de faimă proastă, care se pocăise. Ruşinată de mulţimea păcatelor, femeia nu se putea spovedi. De aceea, ea a înscris pe o hârtie pecetluită cu ceară toate păcatele săvârşite în viaţa sa. Când a ajuns la altar, în faţa ierarhului, femeia a căzut în genunchi, a început să plângă în hohote fără să mai rostească măcar o vorbă. Atunci, Sfântul Vasile i-a luat sulul de hârtie pecetluit, apoi şi-a ridicat braţele spre bolta bisericii şi a strigat: "Doamne al Cerului şi al pământului, pentru rugăciunile netrebnicului Tău slujitor, iartă roabei Tale acesteia, după lacrimile ei!" Văduva s-a întors acasă şi, în grabă, a desfăcut ceara sigiliului. Atunci ea a descoperit că hârtia era albă, iar păcatele însemnate de ea dispăruseră.
Sfântul Vasile cel Mare a trecut la viaţa veşnică la data de 1 ianuarie în anul 379.
„Dintre scrierile cele mai importante ale Sfântului Vasile trebuie să amintim „Liturghia Sfântului Vasile" şi „Moliftele Sfântului Vasile." „Moliftele" care-i poartă numele se citesc de câte ori este nevoie şi aceste rugăciuni au puterea să vindece boli grave, să alunge duhurile necurate şi blestemele. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis ca persoanele care solicită să li se citescă aceste rugăciuni au nevoie de o pregătire lăuntrică specială: să ţină post şi să rostească rugăciuni; după o perioadă de curăţire sufletească şi trupească, credinciosul care doreşte să se coboare harul Sfântului Vasile asupra sa, poate să solicite preotului să-i citească Moliftele Sfântului Vasile.
De asemenea, Moliftele se citesc când sunt calamităţi naturale sau epidemii, pentru că acestea au puternice efecte terapeutice. Tot în ziua Anul Nou se continuă datinile străvechi, iar sorcovitul este o urare tradiţională; acum, membrii comunităţii, la sfârşitul slujbei, îşi adresează urări de sănătate şi bucurii pentru Noul An. Aceleaşi gânduri bune se adresează naşilor de botez şi de cununie", ne spune părintele Valentin Fotescu, Doctor în Teologie, preot la Biserica „Sfânta Vineri Nouă" din Bucureşti (B-dul Nicolae Titulescu).
Ianuarie, prima lună a calendarului ortodox, este un răstimp benefic pentru ortodocşi, când în biserici şi în mănăstiri sunt citite Moliftele Sfântului Vasile cel Mare : ianuarie este o etapă binecuvântată din an, în care creştinii au şansa divină să se înnoiască sufleteşte o dată cu Noul An.

[cristiboss56]

Sfântul Cuvios Teodosie (†529) era din ţinutul Capadociei şi, dorind să-I urmeze lui Dumnezeu, a îmbrăţişat viaţa călugărească, plecând la Ierusalim. În drum, s-a oprit în Antiohia, unde s-a întâlnit cu Sfântul Simeon Stâlpnicul, care l-a binecuvântat. Ajuns la Ierusalim, s-a hotărât pentru viaţa de obşte şi a intrat sub ascultarea unui stareţ Longhin, care i-a dat în grijă o biserică aflată pe drumul spre Betleem. Simţind că laudele încep să-i schimbe inima, Sfântul Teodosie s-a retras într-o peşteră din munte. La început a primit ucenici mai puţini, apoi pe toţi cei care veneu la el. Cu toţi aceşti ucenici, Sfântul Teodosie a zidit o mare mănăstire, aproape de Betleem, unde pentru prima dată în Palestina a rânduit toate după legile vieţii de obşte, de unde şi faima lui de „întemeietorul vieţii de obşte”. Timp de 30 de ani, Sfântul Teodosie nu a mâncat pâine, ci doar ierburi şi legume. Era apropiat duhovniceşte de Sfântul Sava cel Sfinţit şi a fost învrednicit cu darul facerii de minuni. S-a mutat la Domnul în anul 529, la vârsta de 105 ani.

[cristiboss56]

Sfânta Muceniţă Tatiana (†230) era din vechea Romă şi a trăit pe vremea împăratului Alexandru Sever (222-235). S-a născut din părinţi credincioşi, iar tatăl ei era consul. Sfânta Muceniţă Tatiana şi-a dedicat întreaga viaţă lui Dumnezeu, Căruia Îi slujea ziua şi noaptea, împodobindu-se cu fapte bune. Aceasta s-a învrednicit de cinstea de a fi diaconiţă a Bisericii din Roma, după rânduielile de atunci ale Bisericii. În acea vreme, pornindu-se prigoană împotriva creştinilor din partea necredincioşilor, a fost prinsă şi dusă în templul zeului Apolo, dar sfânta s-a rugat lui Dumnezeu şi idolul a căzut la pământ, sfărâmându-se. Atunci, din porunca mai-marilor cetăţii, a fost supusă unor chinuri cumplite: bătăi, scoaterea ochilor, scrijelirea pe trup cu bricele, aruncarea la fiare, aruncarea în foc ş.a. Pe toate le-a îndurat cu putere de Sus, propovăduind neîncetat pe Hristos, încât mulţi necredincioşi veneau la adevărata credinţă. Atunci, au poruncit să i se taie capul, la fel şi tatălui ei. Capul sfintei se află astăzi în Catedrala Mitropoliei Olteniei din Craiova, fiind adus în ţară de Sfântul Voievod Neagoe Basarab.

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

Sfânta Muceniţă Tatiana (†230) era din vechea Romă şi a trăit pe vremea împăratului Alexandru Sever (222-235). S-a născut din părinţi credincioşi, iar tatăl ei era consul. Sfânta Muceniţă Tatiana şi-a dedicat întreaga viaţă lui Dumnezeu, Căruia Îi slujea ziua şi noaptea, împodobindu-se cu fapte bune. Aceasta s-a învrednicit de cinstea de a fi diaconiţă a Bisericii din Roma, după rânduielile de atunci ale Bisericii. În acea vreme, pornindu-se prigoană împotriva creştinilor din partea necredincioşilor, a fost prinsă şi dusă în templul zeului Apolo, dar sfânta s-a rugat lui Dumnezeu şi idolul a căzut la pământ, sfărâmându-se. Atunci, din porunca mai-marilor cetăţii, a fost supusă unor chinuri cumplite: bătăi, scoaterea ochilor, scrijelirea pe trup cu bricele, aruncarea la fiare, aruncarea în foc ş.a. Pe toate le-a îndurat cu putere de Sus, propovăduind neîncetat pe Hristos, încât mulţi necredincioşi veneau la adevărata credinţă. Atunci, au poruncit să i se taie capul, la fel şi tatălui ei. Capul sfintei se află astăzi în Catedrala Mitropoliei Olteniei din Craiova, fiind adus în ţară de Sfântul Voievod Neagoe Basarab.

Luminat-ai strălucit întru pătimirea ta, răbdătoare de chinuri, ceea ce nu te-ai mohorât în schingiuirile tale, ci ca o frumoasă porumbiță către cer ai zburat, Tatiana! Roagă-te dar pentru cei ce pururea te cinstesc pe tine!
Amin +

[cristiboss56]

Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic; Sfântul Ierarh Iacob, Episcop de Nisibe Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic; Sfântul Ierarh Iacob, Episcop de Nisibe Arhid. Ştefan Sfarghie :





Aceşti sfinţi erau de neam daco-roman, din cetatea Singidunum, şi au trăit pe vremea împăratului Liciniu (308-324). Pornindu-se prigoană împotriva creştinilor, Ermil a fost prins, şi întrebat fiind dacă este mărturisitor al lui Hristos, el a zis cu glas mare că este şi diacon al Bisericii. Pentru aceasta, a fost supus la chinuri groaznice. Era atunci străjer la temniţă Stratonic, şi el creştin şi prieten cu Ermil. Văzând chinurile îndurate de prietenul său, Stratonic a plâns pentru dânsul, iar slujitorii, pricepând că este creştin, l-au judecat împreună cu Ermil. Dregătorul a hotărât ca amândoi să fie înecaţi în Dunăre şi, fiind aruncaţi în adânc, au primit cununa muceniciei. Tot astăzi, pomenim pe Sfântul Ierarh Iacob (sec. IV), care după multe nevoinţe, descoperit fiind de creştini, a fost înălţat la treapta de episcop în Nisibe. A pătimit pentru Hristos pe vremea lui Maximian (286-305), apoi a osândit pe Arie, fiind de faţă la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. A scris multe cărţi împotriva rătăcirii lui Arie, învăţând poporul dreapta credinţă.

[cristiboss56]

Odovania praznicului Botezului Domnului; Sfinţii Cuvioşi Mucenici din Sinai şi Rait; Sfânta Nina Arhid. Ştefan Sfarghie


Aceşti Cuvioşi Părinţi au fost călugări şi pustnici, vieţuind în Muntele Sinai şi în mănăstirea apropiată, Rait, în veacurile al 4-lea şi al 5-lea. În două rânduri, venind cete de barbari, unii dinspre Etiopia, iar alţii dinspre Arabia, au prădat aceste locuri sfinte şi i-au ucis pe cei care vieţuiau în ele. Prima năvălire a fost la înce*putul secolului al 4-lea, pe vremea Sfântului Sfinţit Muce*nic Petru, Arhiepiscopul Ale*xan*driei (300-311), şi este povestită de monahul Amonie. A doua năvălire a avut loc pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur (†407) şi este descrisă de un necunoscut din preajma Sfântului Nil Sinaitul (†450). Dintre toţi câţi au pierit atunci, Biserica pomeneşte cu precă*dere uciderea a 39 de pustnici din Sinai şi a 38 de călugări din Mănăstirea Rait, pentru moartea lor muceni*ceas*că, pentru viaţa lor sfântă şi pentru puterea lor de jertfă, deoarece nu au voit să desco*pere pe cei care se ascun*se*seră.