Femeia in familie

[ioan67]

Da, există aceste mentalităţi, sunt multe - vrute şi nevrute.
Dar ce rost are să aducem în discuţie mentalităţi care ar trebui ignorate când noi nu reuşim să încorporăm şi să practicăm pe cele cu adevărat folositoare?
Iar dacă tot aţi adus în discuţie ce pot scrie femeile - sunt o mulţime de femei care scriu admirabil! Şi ele vorbesc despre viaţă, despre sacrificii, despre condiţia feminină etc. Şi ele abordează subiecte foarte delicate - dragostea, jertfa, dreptatea şi nedreptatea, libertatea, credinţa... Dar cât de frumos o fac!
Eu m-aş bucura să aduceţi texte scrise de astfel de femei, cu adevărat nobile şi darnice, câtă vreme avem, slavă Domnului, o mulţime printre noi.
Sunt femei care au diverse profesii, vârste diferite, condiţii sociale dintre cele mai diverse şi care ne bucură sufletul, atât nouă bărbaţilor cât şi femeilor, inclusiv copiilor.
Aşa bine ar fi să le citim mărturisirile, dilemele, soluţiile!
Asta vroiam să zic...:)

[simpllu]

"Azeam glasurile şi râsetele copilaşilor mei din curte...mă gândeam cu disperare că cele trei luni pe care le mai aveam de trăit vor trece extrem de repede, şi ei or să rămână, brusc şi fără explicaţii, fără mămică, şi or să alerge prin curte şi or să întrebe zilnic de mămica lor, şi soţul n-o să poată să-i facă să înţeleagă...să înţeleagă ce? Ce puteam aştepta de la o fetiţă de 5 ani, sau de la un băieţel cu sindrom Down, cum puteam aştepta să înţeleagă că Dumnezeu, în marea lui milostivire faţă de mine, mi-a dat această boală ca pe o ultimă speranţă sau şansă?

Ei aveau atâta nevoie de mămica lor: să o pipăie, să o muşte, să o gâdile, să o îmbrăţişeze, să o simtă palpabil şi concret lângă ei.
Apa fierbinte îmi curge pe trup, şi parcă n-are nici un efect asupra inimii mele.

Sânt atât de tristă şi de îngheţată încât simt tot mai acut nevoia de a mări gradele la apă. Si e tot mai fierbinte...şi mai firbinte...până când, deodată, realizez grozăvia întregii situaţii, realizez şi văd iadul inimii mele, care tot mă îngheţa şi care mă făcea să tremur de atâta timp, frigul acela de ani de zile, frigul acela existenţial şi copleşitor...

Şi atunci pentru primă dată, am urlat...am urlat către Dumnezeu, cerându-mi iertare din toată inima mea îngheţată...Eram goală în faţa Lui, atât la trup cât şi la suflet..."Iartă-mă, Doamne!", urlam eu, căzând în genunchi, iar apa care devenea tot mai fierbinte îmi ardea de acum spatele cocoşat de atâtea păcate, îl ardea cu o forţă năvalnică. Dar eu fierbinţeala apei nu o mai simţeam deja, nu mai simţeam decât greutatea fără margini a unei inimi în care tristeţea se pietrificase...şi urlam, şi mă apucase urletul către Dumnezeu şi către Măicuţa lui într-un moment absolut deloc demn, într-un moment şi într-un spaţiu aproape de neconceput: într-o cabină de duş, în care aveam să realizez că degeaba, absolut degeaba aş fi trăit lângă copilaşii mei dacă n-aş fi trăit în primul rând pentru şi în Dumnezeu."

("Cancerul, dragostea mea", Mioara Grigore, pag. 191-192)

[simpllu]

"Mă ridic şi încep să urc. Nu ştiu cât o să mai rezist. Simt că fac implozie şi din mine or să se împrăştie milioane de particule, toate pline de dor, de dor şi de recunoştinţă pentru aceşti eroi ai copiilor mei.

Urc și privesc crucea. Mă așteaptă răbdătoare, aşa cum m-a aşteptat o viaţă… Mă aşteaptă să o iau cu o bucurie a asumării, aşa cum ar face orice creştin adevărat.

Cancerul era al meu şi numai al meu, făcea parte din toată fiinţa mea, cancerul poate eram eu, dar poate că-mi era prea frică să recunosc asta… şi de ce nu, poate că el era speriat de mine, că de atâţia ani fusese şi el destul de hăituit şi hărțuit de mine. Şi pentru prima dată simt o milă teribilă faţă de toate acele celule bolnave, care se încăpăţânau cu îndârjire să trăiască. Dacă Dumnezeu îngăduise să trăiască în mine, de ce nu m-aş bucura cu adevărat? [....]

Nu ştiam de ce nu am murit atunci....privesc la toţi cei cinci copilaşi ai mei. Privirile lor parcă mă imploră să mai rezist, să mai respir încă. Sânt plină toată de dor, mă ridic cu greu şi încep să urc din nou...puţin câte puţin...Sunt trasă în sus de puterea crucii, sânt trasă în sus de dragostea copiilor şi a bărbatului meu.

"Slavă ţie Doamne!", mai apuc să zic, şi pentru prima dată mi-am iubit boala, mi-am iubit cancerul, mi-am iubit suferinţa, suferinţî care de acum parcă era brăzdată de frânturi de bucurie.

Urcam...urcam... urcam spre cer, urcam spre asumare...urcam spre cruce..."

("Cancerul, dragostea mea", Mioara Grigore, pag. 197-198)

[ioan67]

.......... Da!........

[simpllu]

Impresionant mod de asumare a suferinţei.

[simpllu]

Creşteau amândoi, îi alăptam pe amândoi, noaptea unul era pe pernă, unul era la piept. Somnul nu mai exista decât într-o mică măsură. Dar nu mai conta nimic. Eram atât de fericiţi şi de împliniţi! Atâta bucurie ne dăruise Dumnezeu... Nu mai simţeam oboseala, nici somnul, nici alte griji lumeşti. Viaţa noastră nu mai exista decât undeva între Maria şi Antonie, Antonie şi Maria, până când... până când, evident, la 40 zile, apar alte două linii pe testul de sarcină. Sânt din ce în ce mai gravidă. Soţul mă ia în braţe şi mă învârte într-un iureş nebun. "Dragostea mea, eşti sigură?... E cel mai frumos dar..."

("Cancerul, dragostea mea", Mioara Grigore, pag. 48)

[simpllu]

"Maria, fetiţa cea mare, are 3 ani, Antonie 2 ani, iar Nectarie 1 an. Îl legăn şi îl alăptez aproape continuu. De fapt şi pe Antonie, la aproape 2 ani, tot îl alăptez, că nici o metodă nu a mers pentru a-l înţărca. Oboseala mă disperă, mai ales noaptea, dar nu renunţ. Sunt obsedată să-i alăptez. Nectarie nu adoarme decât legănat pe picioare."

("Cancerul, dragostea mea", Mioara Grigore, pag. 55)

[Anna]

În prealabil postat de ioan67

Da, există aceste mentalităţi, sunt multe - vrute şi nevrute.
Dar ce rost are să aducem în discuţie mentalităţi care ar trebui ignorate când noi nu reuşim să încorporăm şi să practicăm pe cele cu adevărat folositoare?
Iar dacă tot aţi adus în discuţie ce pot scrie femeile - sunt o mulţime de femei care scriu admirabil! Şi ele vorbesc despre viaţă, despre sacrificii, despre condiţia feminină etc. Şi ele abordează subiecte foarte delicate - dragostea, jertfa, dreptatea şi nedreptatea, libertatea, credinţa... Dar cât de frumos o fac!
Eu m-aş bucura să aduceţi texte scrise de astfel de femei, cu adevărat nobile şi darnice, câtă vreme avem, slavă Domnului, o mulţime printre noi.
Sunt femei care au diverse profesii, vârste diferite, condiţii sociale dintre cele mai diverse şi care ne bucură sufletul, atât nouă bărbaţilor cât şi femeilor, inclusiv copiilor.
Aşa bine ar fi să le citim mărturisirile, dilemele, soluţiile!
Asta vroiam să zic...:)

Va spun sincer ca nu prea stiu, si eu as vrea sa le citesc. Ma bucur pentru ce a postat simpllu, am aflat si eu un titlu de carte.

In privinta articolelor pe care le-am postat, primul l fi avand tot felul de pacate, si in nici un caz nu l-am pus pentru valoarea literara sau cine stie ce valoare morala, eu l-am postat pentru ce am vazut bun, adica ce a insemnat grija mamei in viata cuiva. In sensul ca stiu si eu din experienta cat de mult inseamna o mama dedicata familiei, care face cu dragoste tot ceea ce inseamna a fi "gospodina", cat de mult inseamna atmosfera creata in casa prin grijile astea lumesti. Stiu si ce inseamna sa-ti fie dor cateodata de asta, desi doar temporar. O fi partea noastra sentimentalismele, platitudinile de tot felul, dar totusi cand grijile astea lipsesc, se simte.

Iar al doilea articol era mai mult pentru mila.

Dar fiecare cu perceptiile sale.

[simpllu]

În prealabil postat de Anna

Ma bucur pentru ce a postat simpllu, am aflat si eu un titlu de carte.

O să apară şi volumul II, eu îl aştept cu nerăbdare. Din câte am înţeles, o să fie descrisă trecerea la cele veșnice a mamei eroine, Mioara. Domnul să o odihnescă în pace! Frumos exemplu de dăruire, de jertfă. Eu am apreciat deschiderea şi curajul ei de a scrie...cred că sunt multe mame care au trecut sau trec prin ceea ce a trecut Mioara, exceptând boala. Avem şi aici un exemplu viu, Ruxandra.

Consider că este o carte de excepţie. După lecturarea acestei cărţi se schimbă ceva în tine. :)

https://www.youtube.com/watch?v=06N9BSyVbn4

https://www.youtube.com/watch?v=cWMM7DPyeLw

[sophia]

As vrea sa intreb pe simpllu, daca el a cunoscut/ingrijit vreodata un om bolnav, mai ales de boala a carei nume nici nu vreau sa-l numesc.

Eu am cunoscut si am avut si in familie om bolnav de ingrijit si am vazut multe feluri de suferinta.
De aceea eu asa carti nu pot citi. Pana si titlul imi face rau.
Si nu recomand nimanui sa citeasca asa ceva. Mi se pare ca sunt suferinte private ale unor oameni si este nevoie de sfera privata.

Nu reusesc nici sa inteleg de ce se scriu aceste carti si de ce plac unora.
Ah, daca sfarsitul este fericit, atunci se poate cumva ca aceste carti sa ajute pe altii aflati in asemenea situatii. Sa le dea curaj.

Stiu, viata este grea si adeseori se ajunge la lucruri de neimaginat.
Acum nu stiu daca chiar trebuie sa ne uitam numai la asta si sa ne distrugem sufletele, sau dimpotriva sa privim si la partea frumoasa a vietii si sa capatam forta sa luptam. Sincer, nu stiu.

Si oamenii sunt diferiti. Se vede ca sunt unii tari care nu sunt atinsi de nimic si altii (ca mine) care din orice atingere sunt traumatizati iremediabil.
De aceea ma gandeam sa-l rog pe simpllu sa nu mai puna astfel de carti aici. Sper ca familia respectiva sa-si fi gasit linistea si echilibrul pana la urma. Nu stiu cine va scrie volumul urmator, dar daca e cineva din familie, iar ma intreb cata tarie trebuie sa aibe. Sigur se poate scrie cu scop terapeutic, dar atunci nu e musai sa faci si public.

Revenind la topic, as vrea sa spun ca orice femeie are valoarea ei, in familie si in afara. Nu numai mamele.
Si trebuie respectate si ocrotite. Si asta trebuie sa inceapa de la ele insele. Nu stiu daca valoarea unei femei consta numai in a face intr-una copii si a alapta.
Nu stiu daca numai pentru asta trebuie ele sa existe in familie. Mi se pare ca exagereaza si barbatii care le tot cer acestea, dar nici ele insele nu se cunosc (suficient). Poate o abstinenta sau un echilibru ar fi bun(a) pentru toti - si pentru femeie si pentru barbat si pentru copii (frati).
Femeia si oricare om are valoare pe ansamblu prin tot ceea ce este si ofera: fizic, mental, spiritual, afectional.

Si ma intreb iar, daca totusi asa este normal si bine intr-o familie, de ce nu le este dat la toate familiile.

Dar asa cum am spus femeia nu e numai mama si are o valoare mai mare, pe care trebuie s-o si gaseasca in timp.
Si nu, nu va ganditi aici la cariera. Si o femeie casnica poate face multe (in afara de copii)...