Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Postul moderat şi cumpătat este baza şi capul tuturor virtuţilor. Cum lupţi cu leul şi cu groaznicul şarpe, aşa trebuie să lupţi cu duşmanul în neputinţa trupească şi sărăcia sufletească. Dacă cineva vrea să aibă mintea trează de la gânduri murdare, trebuie să-şi cureţe trupul prin post. Este cu neputinţă să fii preot fără a ţine post. Postul este necesar ca şi aerul. Postul, pătrunzând în suflet, omoară păcatul din adâncul lui”.
Adu-ti aminte, suflete al meu, despre îngrozitoarea şi înspăimîntătoarea minune a Creatorului tău, Care pentru tine s-a făcut om şi a suferit pentru mîntuirea ta; îngerii Lui se înfiorează, Heruvimii se îngrozesc, Serafimii se înspăimîntă şi toate puterile cereşti îl proslăvesc neîncetat, iar tu, nefericite suflete, te leneveşti, măcar de acum înainte nu amâna, scumpe suflete al meu, sfînta pocăinţă, întristarea inimii şi ispăşirea pedepsei (epitimia) pentru păcatele tale.
Amînînd însă an cu an, lună cu lună şi zi cu zi, nu vei mai dori să te pocăieşti din toată inima şi nu vei găsi pe cineva să te compătimească; o, cu cîte chinuri vei începe să te căieşti, dar fără folos. Avînd putinţă să săvîrşeşti astăzi o faptă bună nu amîna, iubite suflete al meu, nu amâna sfânta pocăinţă, pentru că nu poţi şti ce poate aduce ziua de azi, orice nenorocire se poate întâmpla cu tine în noaptea aceasta, fiindcă nu ştii ce îţi va aduce ziua ori noaptea: te aşteaptă o viaţă lungă sau o moarte grea şi năprasnică. Astăzi, scumpe suflete al meu, este timpul sfintei pocăinţe; astăzi, suflete al meu, este timpul răbdării; astăzi este timpul să înduri amărăciunile; astăzi este timpul îndeplinirii poruncilor şi săvîrşirii faptelor bune; astăzi este timpul plânsului dulce şi al bocetului cu lacrimi. Dacă cu adevărat vrei să te mîntuieşti, suflete al meu, iubeşte amărăciunile, oftările, cum mai înainte iubeai liniştea; trăieşte ca şi cum ai muri zilnic; căci repede va trece viaţa ta ca umbra nourului înaintea soarelui şi vei rămîne necunoscut şi uitat; zilele vieţii noastre parcă se scurg în aer; nu ceda nici în faţa celei mai grele amărăciuni. In relaţiile cu oamenii, în suferinţa nevădită şi cea vădită nu te deda mîhnirii, nu te tulbura, nu fugi, dar socoate-te ca pulberea de sub picioarele lor. Fără acestea nu te poţi mîntui şi scăpa de chinul veşnic. Căci repede trece viaţa noastră de parcă ar trece o zi. Omul dacă nu se va desăvârşi cuvios prin virtuţi sau nu-şi va jertfi viaţa pentru îndeplinirea poruncilor Sfinţilor Părinţi, nu se poate mântui.
(din: Sfântul Paisie Velicikovski – “Crinii ţarinei sau flori preafrumoase“)

[cristiboss56]

Smerenia face lucrător harul din om, iar lucrarea harului este felurimea cea bogată a tuturor virtuţilor. Aşa cum mândria este izvor a toată răutatea, smerenia este izvorul a toată virtutea: pe de o parte se usucă răul de la izvor, pentru că este potrivnică mândriei; iar pe de alta, fiindcă este prielnică creşterii tuturor virtuţilor.

Lucrarea smereniei, însă, nu se opreşte aici. Întocmai ca şi bogăţia pământească, bogăţia cea duhovnicească a virtuţilor este primejduită de vrăjmaşii cei nevăzuţi, dracii. Cum ne fură ei rodul faptelor bune, ne-o spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Când omul se străduieşte cu virtutea şi cunoştinţa duhovnicească, se apropie de el dracii mândriei, ai slavei deşarte, ai dorinţei de a plăcea oamenilor şi ai făţărniciei, care nu numai că nu-l împiedică de la virtute, ci îl şi ajută cu prefăcut vicleşug, pentru ca apoi să-l tragă spre cele de-a stânga" (Răspunsuri către Thalasie, 56, Filocalia vol. III). Se apropie viclenii de lucrătorul virtuţii şi-i şoptesc: "Mari lucruri faci: posteşti, te rogi, te nevoieşti, faci milostenie, eşti mai presus decât ceilalţi oameni". Dacă omul ia aminte şi începe să se încreadă în sine, să se înalţe, cade ca fariseul cel drept dar lăudăros, îşi pierde rodul ostenelilor, fiindcă "tot cel ce se înalţă, se va smeri" (Lc. 18, 14).
Este adevărat ceea ce spun necuraţii cu vicleşug, că mare lucru face cel ce săvârşeşte binele, pentru că toate faptele bune sunt mari şi vrednice de cinste. Dar sunt aşa nu pentru că le face omul, ci pentru că sunt roade ale Duhului Sfânt, fără de care nu putem face nimic. De aceea ne învaţă Domnul: "Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: slugi netrebnice suntem, căci am făcut ceea ce eram datori să facem" (Lc. 17, 10).

"Lucrează şi veghează" ne învaţă Sfinţii Părinţi. Lucrează toate faptele cele bune, dar nu fii fără de grijă de rodul lor, ci păzeşte-l de tâlharii cei nevăzuţi. Iar putere nebiruită împotriva lor şi cămara cea mai sigură pentru comorile cele duhovniceşti, de care nu se pot apropia tâlharii-draci, este smerenia. Odată, Cuviosul Antonie a văzut toate cursele vrăjmaşului ca o mreajă întinsă pe pământ şi, suspinând, a zis: "Oare cine poate scăpa de ele?" Şi a auzit un glas zicând: "Smerenia". Altădată, diavolul îi spune Cuviosului Macarie cel Mare: "Multă silă îmi faci Macarie, şi n-am nici o putere asupra ta. Căci iată, orice faci tu, fac şi eu: posteşti tu, dar şi eu nu mănânc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru mă biruieşti tu". Şi l-a întrebat Ava Macarie, care este acel lucru; şi i-a răspuns diavolul: "Smerenia ta, din cauza ei nu am nici o putere asupra ta".
Iată, deci, cât de minunat dar este smerenia: curăţă cu lesnire tot păcatul, este prielnică sporirii virtuţilor şi este cămară nefurată a faptelor bune şi armă nebiruită împotriva mândrilor draci.
De aceea nici nu se putea mai potrivită pregătire pentru Sfinţita Patruzecime decât îndemnul la smerenie. Căci ce facem noi în vremea postului? Ne curăţim de păcate prin pocăinţă şi smerenie, ne străduim la săvârşirea faptelor bune, ne silim să păzim nefurat rodul duhovniceştilor nevoinţe şi ne războim cu duhurile răutăţii. Or, pe toate acestea le împlineşte smerenia cu multă lesnire.

Din: Protos. Petroniu Tănase, "Uşile Pocăinţei"

[cristiboss56]

“(…) 1) Exista ganduri subtiri si ganduri foarte subtiri; exista ganduri grosiere si foarte grosiere. Pe acestea din urma poate simti oricine; primele insa se strecoara pe neobserva in clipa salasluirii lor in inima, vadindu-se mai tarziu prin lucrare. Ele par a fi mai degraba altceva decat ceea ce sunt ele de fapt. Ar trebui, prin urmare, sa nu te mai increzi in propria-ti liniste, bunatate si curatie nici macar o iota, ci intotdeauna sa fii prudent in ceea ce le priveste; urmareste cu atentie mersul treburilor si vezi ce ganduri le insotesc si cu care ganduri se ispravesc pentru ca prin aceasta sa le judeci pe cele ce s-au furisat de la inceput in inima.

Pe langa toate acestea, e foarte bine sa avem un prieten de incredere – un ochi scrutator va observa de indata din afara ceea ce se ascunde in noi, desi noi s-ar putea sa nu bagam de seama. Cand vorbim de ganduri foarte subtiri, nu ne referim numai la cele ale duhului. Gandurile pot veni si dinspre suflet si dinspre trup. Insusirea lor caracteristica este subtilitatea, furisarea in adancuri, astfel incat persoana crede ca lucreaza in curatie, fara vreo intinaciune a patimilor, cand de fapt lucreaza din patima. Pricina acestei [inselaciuni] este inca nepovatuita curatie a inimii, sau, mai exact, o discernere deocamdata putin sporita intre ceea ce este firesc si ceea ce este nefiresc. Cand acestea vor spori, gandul subtire si foarte subtire va deveni grosier si foarte grosier, fiindca atentia va fi ascutita de experienta si va invata simtamintele inimii sa discearna binele si raul.

2) Sunt ganduri, pofte si patimi care vin pe neasteptate sub chipul unor tulburari trecatoare dar sunt si unele cu mult mai statornice, care tin zile, luni sau chiar ani la rand. Cele dintai sunt usoare, cu toate acestea nu trebuie trecute cu vederea. Sa fim cu multa luare-aminte insa nu atat la ele, cat la insiruirea lor. Vrajmasul are o lege a lui – nu ne ataca de la inceput cu patima intreaga, ci ne-o inradacineaza printr-un gand si prin deasa repetare a lui.

Poate ca primul gand l-am izgonit cu manie, insa un al doilea si un al treilea le primim cu mai mare ingaduinta si atunci se naste pofta si patima; si de aici mai e un pas pana la invoire si faptuire. Aceste ganduri care vin fara de incetare sunt impovaratoare si ucigatoare. Lor, mai mult decat oricaror altora, le apartine numele de ispititoare. Despre acestea se cuvine sa stim ca nu sunt de la fire – desi dupa trasaturi sunt asemanatoare cu ea – ci sunt intotdeauna de la cel viclean. Domnul le ingaduie anume pentru a ne curati, pentru a ne incerca si a ne intari dragostea, credinta si statornicia si pentru a plasmui cu mai multa intelegere omul launtric. De aceea trebuie sa le rabdam cu bucurie, chiar daca sunt prea pline de amaraciune pentru o inima in care s-a pogorat harul de curand. Acestea sunt de fapt ispite precum: hula, deznadejdea si necredinta. Lucrul de capetenie este sa nu inclinam spre ele, sa nu le primim si sa tinem inima neinrobita de ele, separandu-le de noi insine si de libertatea noastra de a gandi si de a crede.

《 va urma 》

[cristiboss56]

3) Gandurile cu care trebuie sa ne luptam nu sunt intotdeauna rele; de multe ori, ele pot sa para bune, iar cel mai adesea par inofensive. Cu privire la cele nelegiuite exista o singura regula – sa le izgonim de indata. Celelalte doua [feluri de ganduri] trebuie judecate sau cantarite. Dupa cum arata si virtutea de toti laudata a deosebirii gandurilor, adica [de a sti] pe care sa le primim si pe care sa le izgonim, nu se poate intocmi o lege pentru asa ceva. Sa afle fiecare din propria experienta, pentru ca nu vom intalni niciodata un om ale carui reguli sa poata fi aplicate intocmai de noi, in orice imprejurare ne-am gasi. Mai bine e sa procedezi asa: sa-ti stabilesti o ordine a lucrurilor – sa te tii de ea si sa izgonesti tot lucrul nou se iveste, oricat de bun ar parea el. Chiar daca un gand nu are nimic rau in sine sau in urmarile lui, nu te misca spre dansul de indata, ci rabda o vreme, pentru a nu face nimic pripit. Unii au asteptat cinci ani de zile pana au implinit un gand. Legea cea mai importanta este aceasta: sa nu te increzi in mintea si in inima ta si sa marturisesti fiecare gand parintelui tau duhovnicesc. Nesocotirea acestei legi a fost dintotdeauna si inca este pricina inselaciunilor si a caderilor mari.

4) Gandul cel rau ispiteste, pe cand cel ce pare a fi bun amageste, asa incat cel ce este biruit de primul se socoteste printre cei ce au pacatuit sau au cazut, insa dar cel ce se biruie de al doilea se afla intr-o stare de amagire; este oare cu putinta sa zugravesti toate inselarile, cu inceputurile si insusirile lor? Trasatura lor de capetenie este aceea ca persoana in cauza se socoteste cu toata taria a fi ceva ce de fapt nu este – crede de pilda, ca este chemata sa-i invete pe altii sau are darul unei vieti nemaiauzite etc. Radacina si izvorul acestor pareri de sine este gandul foarte subtire ca “eu sunt ceva si inca ceva insemnat“. Cel ce e nimic si praf si cenusa cugeta despre sine ca ar fi ceva, iar vrajmasul se alipeste de aceasta inchipuire de sine foarte subtire si-l prinde in mrejele sale viclene pe om. Pe langa acestea, fiecare gand subtire de care nu ne dam seama ne tine in inselare, iar noi credem ca de fapt suntem calauziti de un gand bun si evlavios. Acestea fiind spuse, putem afirma fara putinta de tagada ca nu este minut in care noi sa nu zacem in inselare; umblam printre fantome si suntem ademeniti si inrobiti de ele intr-un chip sau altul; si asta se intampla din pricina ca raul salasluieste inca in noi, nefiind izgonit, pe cand binele este pe dinafara, motiv pentru care ochii nostri [launtrici] sunt incetosati.

(…)

《 va urma 》

[cristiboss56]

Prin urmare, pentru a stoarce toata patima e necesar sa lucram prin cele potrivnice ei, astfel incat fiecare fapta care patrunde in puteri sa izgoneasca partea corespunzatoare de patima. Savarsirea a cat mai multe fapte de acest fel va sili toata patima sa iasa afara. Aceasta metoda, daca se foloseste cum trebuie, este atat de puternica incat, dupa ce-o vei fi folosit de mai multe ori, vei simti deja slabirea patimilor, usurinta si libertate, cat si o anumita lumina in suflet. Razboiul mintii nu face decat sa alunge patimile din constiinta; totusi patima ramane ascunsa si inca vie. Si atunci faptele potrivnice vin sa zdrobeasca capul sarpelui. Totusi, aceasta nu inseamna ca poti curma de acum razboiul mintii. El trebuie sa continue intr-o stransa impreuna-lucrare cu savarsirea faptelor potrivnice, pentru ca altminteri poate ramane cu desavarsire sterp, putand chiar sa inmulteasca patimile in loc sa le imputineze, deoarece de faptuirea potrivnica unei patimi se poate lipi o alta. De pilda, postul se poate insoti cu slava desarta. Daca nu ne dam seama de aceasta, atunci toata truda noastra va fi zadarnica. Razboiul mintii impreuna cu razboiul activ vor lovi patima si dinauntru si din afara si o vor nimici la fel de repede precum piere un dusman impresurat si atacat si din fata si din spate.

10) In aceasta lupta sustinuta de indreptare a noastra trebuie sa tinem seama de randuiala si ordinea binecunoscute si, cladind aceasta structura, sa ne indreptam atentia asupra firii patimilor, si in general, asupra caracterului nevoitorului si asupra faptelor bune menite sa sustina aceasta activitate. In primul caz trebuie sa avem drept tinta patimile de capetenie: iubirea de placeri, iubirea de arginti si cugetarea trufasa. Apoi sa ne nevoim in necrutarea si mania fata de sine, in supunerea fata de altii si in a ne socoti pe noi insine a fi nimic (vezi Sfantul Varsanufie). Sfintii, care s-au nevoit fara incetare pentru a se curati, au privit acest fel de lucrare ca fiind prima treapta. Pe cea de-a doua treapta se afla patima cea mai mare pe care o lucreaza cineva si care se vadeste pe sine in vremea convertirii, atunci cand omul vine la cunoasterea propriei pacatosenii si se pocaieste. Fagaduind sa nu mai pacatuiasca, mai ales asupra acestei patimi este concentrata atentia nevoitorului.

De aceea, chiar si dupa convertire patima principala trebuie sa fie cea mai apropiata tinta a luptei impotriva pacatului care are salas in noi. Ea atrage la sine toate celelalte patimi, ca si cum le-ar lega de sine sau le-ar da prin sine un punct de sprijin. Putem vadi celelalte patimi doar slabind si biruind patima principala, urmand apoi sa le risipim pe toate odata. Trebuie sa ne indreptam de la inceput toate fortele impotriva ei si aceasta mai cu seama din pricina faptului ca in acest moment avem multa ura fata de ea, ura din care vine si puterea de a i ne impotrivi. Iar fara a o zdrobi pe aceasta dintai, nu vom putea sa le biruim pe celelalte.

《 va urma 》

[cristiboss56]

Pe a treia treapta este de la sine inteleasa necesitatea respectarii unei randuieli a faptelor celor dupa Dumnezeu. Astfel, chiar de la inceput se duce razboi impotriva patimilor precumpanitoare, mai tarziu impotriva izvorului lor, iar apoi, cand toate sunt ingenuncheate, virtutea este sloboda sa caute resturile ostirii dusmane, dupa propriul sau discernamant si mai ales dupa imboldurile launtrice. Trebuie sa ne luptam mai intai cu patima care se desteapta si se vadeste pe sine. (…)”

[cristiboss56]

INVITATIE LA LECTURA :

Dacă păcatul grăirii în deşert este atât de grav, cum să scăpăm de el, ce să facem cu limba noas*tră neînfrânată? Trebuie să facem ceea ce făcea Efrem Sirul: trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne izbăvească de această patimă, şi Domnul Iisus Hristos ne va împlini cererea. Trebuie să evităm comunicarea cu cei care grăiesc în deşert, să ne ţinem cât mai departe de ei, să căutăm părtăşia puţinilor înţelepţi, care îşi deschid gura doar ca să spună câte un lucru folositor, de la care nu vei auzi cuvinte deşarte, vătămătoare de suflet.

Trebuie să vă supravegheaţi cu foarte mare atenţie, să dobândiţi obiceiul de a examina ceea ce vreţi să spuneţi, să vă deprindeţi cu ţinerea limbii în frâu. Să nu-i dăm voie să flecărească. Seara să vă aduceţi aminte ce aţi spus ziua, să vedeţi da*că n-aţi trăncănit, dacă n-aţi jignit pe cineva, da*că n-aţi minţit, dacă n-aţi bârfit. Dacă vă veţi în*suşi obiceiul acesta, vă veţi obişnui să vă suprave*gheaţi orice mişcare a limbii şi s-o înfrânaţi.

Aduceţi-vă aminte: cu cât omul este mai con*centrat pe lucrul principal, pe cele lăuntrice, pe cele adevărate, cu cât îşi face mai multă vreme pentru citirea Evangheliei, a Sfintei Scripturi, a scrierilor Sfinţilor Părinţi, cu atât se pătrunde mai mult de înţelepciunea acestora şi cu atât îi va pieri mai mult pofta de a trăncăni. Mare lucru este a dobândi stăpânirea asupra propriei limbi!

În epistola sa sobornicească, Apostolul Iacov spune: „dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul” (Iac. 3, 2). (Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeii)
Sursa si invitatie la lectura :
(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 144-145)