Despre istoria Basarabiei si perspectiva unirii Republicii Moldova cu Romania

[Florinvs]

La 16 noiembrie 1989 a avut loc un eveniment important pentru Republica Moldova si pentru poporul roman: înlăturarea de la putere a lui Simion Cuzmici Grosu, prim-secretarul filialei moldoveneşti a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.) şi înlocuirea sa cu Piotr Chirilovici Lucinschi (cunoscut şi sub numele de Petru Lucinschi), fost secretar adjunct al filialei din Tadjichistan a P.C.U.S., basarabean de obîrşie. Lucinschi avea să devină mai apoi preşedinte al Republicii Moldova din 1996 pînă în 2001, şi să fie decorat de Emil Constantinescu cu ordinul „Steaua României” în anul 2000.

Evenimentul a reprezentat o izbîndă a mişcării naţionale de peste Prut, căci Simion Grosu, lider politic din perioada brejnevistă, se manifestase ca un duşman al acestei mişcări, pe cînd Petru Lucinschi avea faima de a fi o persoană mai tolerantă din acest punct de vedere.


Nicolae Dabija, redactorul şef al Literaturii şi Artei, era entuziasmat de schimbarea politică intervenită. Pe prima pagină a ziarului pe care-l conducea publica o telegramă de la un oarecare Gheorghe Oancea: „La 16 noiembrie pe mult pătimitul pămînt al Moldovei s-a mai născut un copil. În cinstea alegerii lui Petru Lucinschi ca prim-secretar al C.C. al P.C.M. am hotărît să-l numim Petru”.


Nu a fost uşor să se ajungă la această situaţie. A fost nevoie pentru asta de ciocniri violente între demonstranţi şi forţele de ordine din Chişinău, în urma cărora sediul Ministerului de Interne moldovenesc, condus de Vladimir Voronin (fostul preşedinte al Moldovei) a fost incendiat. Este un fel de „13 iunie” moldovenesc, un crîmpei din istoria românilor destul de ignorat în România.


Totul a început în 7 noiembrie 1989, cînd se aniversa principala sărbătoare sovietică: Marea Revoluţie Socialistă din 1917. Conducerea de la Chişinău a hotărît să sărbătorească această zi în mod tradiţional, cu paradă militară. Povesteşte Alexandru Donos, în „Literatura şi Arta” din 16 noiembrie 1989: „Un grup de cetăţeni s-au adunat în dimineaţa zilei de 7 noiembrie 1989 lîngă spitalul de boli infecţioase de pe bulevardul Lenin, unde se afla coloana tehnicii militare ce urma să ia parte la parada de pe Piaţa Victoriei. Aceştia au hotărît să-şi exprime poziţia antimilitaristă prin blocarea tancurilor şi altor blindate, aşezîndu-se direct în stradă în faţa tehnicii, pentru a-i bara calea”.


Oameni neînarmaţi care să se împotrivească tancurilor mai fuseseră în 1989 în Piaţa Tien An Men din China. Reacţia forţelor de ordine moldoveneşti o povesteşte tot Alexandru Donos: „Detaşamente de tineri îmbrăcaţi în civil au tăbărît asupra celor din stradă, începînd fulgerător să-i bată în modul cel mai crunt, pînă la însîngerare, apoi îi luau tîrîş de acolo, ducîndu-i pe trotuar”.


După acest incident, oameni furioşi s-au îndreptat spre Piaţa Victoriei, unde întreaga conducere de partid a RSS Moldoveneşti se afla la tribuna oficială aşteptînd parada militară. La vederea acestora întreaga ştăbărime sovietică moldovenească şi-a luat tălpăşiţa! O umilinţă nemaiîntîlnită pentru puterea sovietică, de la instalarea ei în Basarabia!

Alexandru Donos e grijuliu să dezvinovăţească Frontul Popular din Moldova de acest incident. Nu se ştia care va fi reacţia autorităţilor, dacă nu cumva Frontul Popular, organizaţia ce reprezenta mişcarea naţională a românilor basarabeni, nu va fi scoasă în afara legii: „Dinspre monumentul lui Ştefan cel Mare a venit un grup de bărbaţi şi femei, purtînd un tricolor. Ajungînd în dreptul tribunei (lor li s-au alăturat, întorcîndu-se tot atunci înapoi, o parte din demonstranţii coloanei ce trecuse deja …), grupul s-a oprit să scandeze ceva. Din cauza muzicii ce răsuna puternic din megafoane, nu se auzea ce strigă ei. Tot atunci conducerea a părăsit repede tribuna. Şi abia peste cîteva minute (…) a apărut coloana Frontului Popular. Cînd aceasta a ajuns în dreptul monumentului lui V. I. Lenin, la tribună, desigur nu era nimeni, fapt care i-a şi deziluzionat pe cei sosiţi. Ei nu ştiau: cu zece minute înainte aici venise un grup de provocatori cu scopul de a alunga conducerea de la tribună, pentru ca ea să nu întîmpine coloana F.P.M.”.

Cu alte cuvinte, explică Donos, Frontul Popular din Moldova e format din cetăţeni sovietici loiali care veniseră să-şi exprime bucuria aniversării marii revoluţii socialiste, şi care au fost profund dezamăgiţi că conducerea republicii nu le acordă atenţia cuvenită. Ăia care au oprit tancurile şi apoi au alungat conducerea republicii de la tribuna oficială nu ştim cine sînt, nişte provocatori.


„Literatura şi Arta” nu spune cine erau persoanele de la tribuna oficială care-şi luaseră tălpăşiţa de frica mulţimii. Indirect aflăm acest lucru din „Tinerimea Moldovei” din 10 noiembrie 1989, care publică un reportaj pe ton festiv despre eveniment, neamintind nici o vorbuliţă despre incidentele neplăcute conducerii sovietice: S. C. Grosu, I. T. Guţu, G. I. Eremei, I. P. Calin, V. C. Pşenicinicov, A. N. Sangheli, V. F. Semionov, M. I. Snegur, L. D. Dicusar, V. A Caziulin, G. I. Lavranciuc, V. V. Runcovschi, membri şi membri supleanţi ai Biroului C.C. al Partidului Comunist al Moldovei.


În „Literatura şi Arta” din 23 noiembrie, Valeriu Rogozenco, ziarist la „Tinerimea Moldovei”, avea să explice că la acel ziar s-a interzis publicarea altor ştiri despre aniversarea din 7 noiembrie în afară de relatarea oficială a ATEM (Agenţia Telegrafică Moldovenească, aflată sub controlul guvernului moldovean).


„Literatura şi Arta” a fost practic singurul ziar care a spart cenzura, publicînd şi relatări ale martorilor oculari. Unele contrazic afirmaţiile lui Donos despre neimplicarea Frontului Popular. Vladimir Dorogan: „oamenii muncii au început să se adune lîngă spitalul republican de boli infecţioase pentru a participa la manifestaţie în cadrul coloanei organizate de Frontul Popular. În faţa noastră staţionau tancurile şi rachetele gata pentru parada militară. Din masa de oameni a ieşit în faţa tancurilor un grup alcătuit din aproximativ 100 de persoane (…) tovarăşii conducători au dat bir cu fugiţii îndată ce au zărit coloana Frontului Popular cu tricolorul”.


A urmat apoi o represiune sangeroasa din partea fortelor de ordine a RSSM , asupra protestatarilor adunati in centrul Chisinaului, represiune de care se face vinovat in primul rand ministru de interne de atunci al RSSM, pe nume Vladimir Voronin.

Cateva din marturiile victimelor acestei represiuni:


Nicolae Croitoru, moldovean, 38 de ani, angajat al magazinului de discuri „Melodia”, internat în spitalul clinic orăşenesc nr. 2: „Mi-am terminat programul de lucru la orele 18,15. Am urcat în troleibuz la staţia strada Bender. La prima staţie, strada Armeană, am coborît. Aveam de gînd să trec pe la brutăria „Franzeluţa” de la colţ, să iau o pîine şi să plec acasă. Cînd mă dădeam jos din troleibuz (care, de altfel, s-a oprit, drumul înainte fiind blocat), am observat de cealaltă parte a drumului foarte mulţi miliţieni şi ostaşi, echipaţi cu veste antiglonţ, coifuri, înarmaţi cu bastoane de cauciuc şi scuturi enorme. (…) În momentul cînd lumea s-a dat jos din troleibuz, un detaşament de miliţieni şi ostaşi au trecut drumul şi au început să lovească furios în femei, bătrîni, copii, fără să întrebe şi fără să aleagă în cine lovesc. Oamenii strigau, inclusiv în ruseşte, că se află la staţie, că nu-s vinovaţi cu nimic. Cei cu bastoanele de cauciuc loveau însă necruţător. Lumea fugea îngrozită, femei cu copii în braţe, bătrîne fără puteri. Am luat-o şi eu la fugă, dar n-aveam cum să trec de mulţimea care-mi sta în faţă. Ţin minte atît, că un miliţian m-a lovit cu bastonul de cauciuc în cap, eu am căzut lat la pămînt şi am reuşit să-mi acopăr faţa şi capul cu mîinile. Vreo cinci miliţieni cu bastoanele au tăbărît pe mine continuînd să mă lovească mai întîi cu bastoanele, apoi cu picioarele. Atunci am pierdut cunoştiinţa. (…) După ce am zăcut cîteva minute pe asfalt, nişte trecători m-au ridicat şi m-au dus într-o parte. Mi-am revenit un pic şi am luat-o însîngerat spre casă. Acasă soţia a chemat ambulanţa. Ce am văzut la spitalul de urgenţă m-a îngrozit: oameni însîngeraţi, cu comoţii grave, cu leziuni corporale, cu fracturi, printre care erau femei, bătrîni, care probabil, se îndreptau în acel moment spre casă sau se duceau la cumpărături”.



Alexandru Fialca, ucrainean, 26 de ani (nu posedă limba de stat), angajat al cooperativei „Lux”, internat în spitalul clinic orăşenesc nr. 2: „(…) Am luat troleibuzul nr. 1 spre gară. În preajma monumentului lui Lenin, în Piaţa Victoriei, tot transportul era blocat. Lumea a coborît din troleibuz. Am făcut şi eu acelaşi lucru, bineînţeles. Lîngă teatrul Mihai Eminescu, de cealaltă parte a străzii Comsomolului, am văzut cîteva rînduri de miliţieni, ostaşi cu scuturi, coifuri, bastoane de cauciuc. În preajmă multă lume se grăbea care şi încotro, de prin magazine, de la lucru, bătrîni, femei, copii, tineri. La un moment dat, probabil la ordinul cuiva, aceste trupe înarmate au luat tam-nisam lumea la bătaie. Vreau să vă spun că pe ei nimeni nu i-a atacat. (…) Ceea ce a urmat e ceva de speriat. Trupele înarmate au trecut fulgerător strada şi au început să lovească cu furie şi cruzime pe toţi delaolaltă. N-am văzut aşa ceva nici în reportajele din Cili [Chile] ori Coreea de Sud. Asupra mea au tăbărît doi cu bastoanele, lovindu-mă din răsputeri în cap. Ca prin vis auzeam ţipete de copii şi femei. Nu mai ţin minte cine m-a ridicat de jos. Cînd m-au urcat în ambulanţă şi mi-au dat să miros amoniac, mi-am revenit uşor. În acel moment, ţin minte, nişte miliţieni şi ostaşi, probabil după ce s-au răfuit şi cu alţii, s-au apropiat de medicul cu ambulanţa şi au început să-l înjure şi să-i strige să se care imediat”.

[Florinvs]

Mihail Gleanţ, evreu, 58 de ani, comunist, funcţionar al agenţiei de reclamă (nu posedă limba de stat), internat în spitalul urgenţei: „Mă duceam spre casă, pe la ora 18. În preajma comitetului executiv orăşenesc am coborît din troleibuzul care se oprise şi am luat-o pe jos cu gînd să cotesc pe strada Comsomolului spre Iscra şi să-mi continui drumul. La colţ am fost lovit din spate. Lovitura a căzut pe ochiul stîng. Vedeţi în ce stare e, nu ştiu dacă am să mai pot vedea cu el”.


Ion Zamfir, moldovean, 58 de ani, lucrător al spiutalului clinic orăşenesc nr. 2 pentru copii, internat în spitalul urgenţei: „(…) Am observat în preajma ministerului de interne rînduri de miliţieni echipaţi special şi aliniaţi în formaţie de luptă, cu căşti, scuturi, bastoane. Mi-am dat seama că se întîmplă ceva neobişnuit şi nedorind să am neplăceri mi-am continuat drumul pe str. Armenească în sus. La un moment dat am auzit şi observat cu groază că lumea de alături începe să ţipe şi să fugă îngrozită. N-am reuşit să întorc capul să văd ce se întîmplă cînd am simţit o lovitură năpraznică dată cu bastonul în cap. Loviturile au continuat cu nemiluita şi atunci cînd am căzut la pămînt, vreo trei-patru vlăjgani în uniformă specială şi cu bastoane au început să mă lovească cumplit cu picioarele. M-au lăsat lat şi s-au retras împreună cu ceilalţi miliţieni”.


Natalia Ghidirim: „Am fost martor ocular al măcelului din data de 10 noiembrie şi m-am aflat la faţa locului de la 17 şi 40 pînă după orele 19. Mă întorceam de la Magazinul universal şi, trecînd pe lîngă M.A.I., am văzut un grup de aproape 100 de oameni care stăteau în faţa clădirii şi scandau: „Jos mafia!”, „Jos corupţia!”. Cereau, de asemenea, eliberarea arestaţilor [din ziua de 7 noiembrie].


În timpul acesta mă întîlnesc cu o colegă de institut (cîndva am învăţat împreună), care îmi venea în întîmpinare. N-am izbutit să ne apropiem şi să ne întrebăm una de alta ce are loc aici, cînd în momentul acesta drept pe lîngă noi au trecut în goană cîteva grupuri de miliţieni înarmaţi cu bastoane de cauciuc, echipaţi cu veste antiglonţ şi coifuri albe, care ieşeau din clădirea ministerului unul după altul. (…) S-au năpustit asupra oamenilor aşa, peste stradă, peste maşinile ce mergeau. Noi am rămas lipite de un copac, pe trotuar, de partea ministerului, şi tremuram de frică, căci nu văzusem pînă atunci ceva asemănător. Pînă ne-am dezmeticit, miliţienii se întorceau de acum cu prada, ducînd nişte tinere de păr şi de braţe, mai mult moarte decît vii, căci nu se puteau ţine pe picioare. Trecătorii care vedeau toate acestea erau indignaţi şi uluiţi. Se auzerau replici: „Ce mamă v-a făcut!”, „Ce mîrşăvenie!”, „Şto vî delaete?!”, „Huje cem v Cili”, „Kakoe zverstvo!”, şi ironic: „S prazdnicom vas, tovarişci!”. „Şto v delaete v vaş prazdnic?” ş.a. Se indignaui trecători de orice naţionalitate: şi ruşi, şi moldoveni.



Acesta a fost primul atac din partea miliţienilor, la care am fost martoră în jurul orei 18,00. După ce s-au retras iar în clădirea ministerului, oamenii au trecut din nou strada şi s-au grămădit în faţă. Erau deja mai mulţi, pentru că li s-au alăturat trecători ce se întorceau, probabil, de la serviciu. După cele întîmplate şi văzute cu proprii ochi, după acest nemaipomenit act de violenţă din partea miliţiei, dispoziţia oamenilor se schimba văzînd cu ochii. Ei scandau cu indignare: „Fascistî!”, „Hunta!”.

În jur se aduna tot mai multă şi mai multă lume. Foarte mulţi se aflau adunaţi la staţia de troleibuz de vis-a-vis, cu copii. Transportul circula, deocamdată, normal. Eu stăteam la staţie, aşteptam troleibuzul.



În acest moment pe scările ministerului au apărut nişte conducători, care se adresau prin porta-voce oamenilor adunaţi, dar nu puteam desluşi nimic. Şi iarăşi au început să izvorască – de data aceasta şi mai mulţi, şi mai bine înarmaţi – soldaţii din clădirea ministerului. S-au năpustit din nou în goană asupra oamenilor şi au dat busna peste drum, peste maşini, peste trecătorii ce stăteau la staţie şi erau speriaţi şi nu ştiau ce să facă. Şi eu, de asemenea. M-am lipit de vitrina magazinului şi tremuram, şi plîngeam căci puteam să nimeresc şi eu sub bastonul de cauciuc, iar eu am doi copii mici acasă. Soldaţii alergau printre trecători şi-i loveau cu bastoanele din fugă. Şi nu înţelegeam după cine aleargă ei, pe cine caută… Prima vitrină care a fost spartă era la vreo trei metri de mine şi a fost făcută ţîndări de bastoanele miliţienilor, care au înghesuit acolo un tînăr şi îl ucideau fără milă. Doi îl ţineau şi-l băteau în burtă, căci el era lat jos, aproape fără cunoştiinţă; şi încă doi cu bîtcile: patru bîtce odată peste pieptul şi burta tînărului, care era deja întins jos, leşinat, şi în care continuau să cadă cîte patru lovituri odată. Asemenea urgie n-am mai văzut nicăieri, ca patru oameni înarmaţi să bată un tînăr slăbuţ, care era de acum fără cunoştiinţă.



Aşa au urmat cîteva atacuri din partea miliţienilor, care se năpusteau ca nişte fiare asupra oamenilor ce se adunau tot mai mult şi mai mult. Toţi trecătorii se adunau, erau oameni de diferite naţionalităţi ce ieşeau de acum în stradă, căci nu mai încăpau pe trotuare. Eu eram deja în troleibuz şi de acolo continuam să privesc urgiile ce se petreceau numai şi numai din partea miliţiei. Cîte trei-patru miliţieni duceau un om aproape fără cunoştiinţă şi în care continuau să bată ca în hoţii de cai. Oamenii se schimbau la faţă văzînd cu ochii, fiind martori la fărădelegile şi mişelia soldaţilor. Eu, de exemplu, asemenea urgie am văzut pentru prima dată.


După vreo cîteva atacuri de felul acesta asupra mulţimii, s-au retras în faţa ministerului şi au format un perete de scuturi de metal, de după care li se vedeau numai picioarele. Şi abia acum au început să zboare în ei pietre, ce zîngăneau scuturile celea. Aruncau nişte tineri, mai degrabă nişte adolescenţi, elevi, aşa îi vedeam eu din troleibuz, care ieşeau din mulţime în faţă şi aruncau cu pietre pe care le scoteau de pe marginea trotuarului. Iar pînă la atacurile miliţiei şi soldaţilor n-am văzut la nimeni în mîini pietre, ciomege, vergi de metal, după cum afirmă ministrul afacerilor interne Voronin”.


Dupa aceste cumplite actiuni de represiune din partea militiei sovietice, actiunile demonstratilor se radicalizeaza, in cladirea ministerului de interne al RSSM fiind aruncate pietre si sticle incendiare.


Bilanţul intervenţiei miliţiei, pomenit de „Literatura şi Arta” este de 76 de cetăţeni avînd nevoie de îngrijiri medicale, dintre care 14 internaţi în spital, 8 cazuri înregistrate de otrăvire cu gaze toxice. „Foarte multă lume se teme să apeleze oficial la serviciile publice”, scrie ziarul.




Surse: Presa din RSSM de atunci (ziarele si revistele Literatura si arta, Tinerimea Moldovei), si informatiile publicate pe blog Mariusmioc.

[Florinvs]

O foarte interesanta carte, despre procesul de renastere nationala a poporului roman din fosta RSSM, apoi Republica Moldova, despre evenimentele de la sfarsitul anilor 80 si începutul anilor 90, despre razboiul din asa-zisa transnistrie si separatismul gagauz, etc, este cea scrisa de generalul Ion Costas (cel care a ocupat functia de ministru al afacerilor interne a RSSM si apoi a Republicii Moldova, intre 1990- 5 februarie 1992 si functia de ministru al apararii al Republicii Moldova, intre 5 februarie 1992- 29 iulie 1992) si intitulata Transnistria 1989-1992 Cronica unui razboi nedeclarat.


Un scurt pasaj din aceasta carte, unde este descrisa si arestarea liderului separatist transnistrean Igor Smirnov, actiune desfasurata la Kiev:

Smirnov a fost prins de un luptator al politiei cu destinatie speciala, Alexandru Zelinschi, in timp ce comisarul de politie al sectorului Botanica, Valeriu Apostol, il tinea pe liderul separatistilor in catarea automatului, tragand si cateva focuri de avertisment. Fara dificultate, Zelinschi l-a prins in brate pe Smirnov, l-a aruncat pe bancheta din spate, s-a urcat si el in masina si l-a inghesuit pe prizonier. Când il duceau pe presedintele uzurpator la Chisinau, pe podul plutitor peste Nistru, Apostol l-a scos pe Smirnov din masina si i-a spus ca il va arunca in apa, drept razbunare pentru faptele pe care le comisese. Când prizonierului i s-a propus sa-si ia adio de la viata, acesta s-a speriat de moarte si a cerut, cu lacrimi in ochi, iertare pentru tot!

[Florinvs]

Aici cred ca este locul potrivit pentru a-I aminti (fara ca lista sa fie complete) pe cei care, la sfarsitul anilor 80 si inceputul anilor 90, au initiat si condus miscarea de renastere nationala a poporului roman din fosta RSS Moldoveneasca si apoi Republica Moldova.

Grigore Vieru, Leonida Lari, Gheorghe Ghimpu, Ion Hadarca, Alexandru Mosanu, Mircea Druc, Mircea Snegur, Ion si Doina Aldea Teodorovici si multi altii.

Unii dintre acestia au fost membri ai Frontului Popular din Moldova (FPM).



De asemenea, este locul sa-i amintim si pe cei care au condus lupta pentru Republica Moldova si implicit pentru poporul roman, in sangerosul razboi din Trasnistria, provocat de elemente separatist criminale si teroriste de la Tiraspol, sustinute fatis de armata a 14 a sovietica, apoi rusa.


Generalul Ion Costas (ministru afacerilor interne a fostei RSSM, apoi ministru afacerilor interne a Republicii Moldova, apoi ministru apararii al Republicii Moldova)

Generalul Anton Gamurari (comandantul brigazii cu destinatie speciala a politiei din Republica Moldova)

La 13 decembrie 1991 separatistii transnistreni (gardisti, "militieni", puscariasi eliberati din inchisorilor rusesti, cazaci, etc) lanseaza un atac asupra comisariatului raional de politie din Dubasari , la aceea data singura unitate a politiei moldovenesti, care mai ramasesera in stanga Nistrului. In ajutorul politistilor de la Dubasari soseste de la Chisinau brigade cu destinatie speciala a politiei moldovenesti, condusa de Anton Gamurari. Cu ocazia confruntarilor armate de pe barajul hidorcentralei de la Dubasari, 4 politisti ai brigazii cu destinatie speciala isi pierd viata (Gheorghe Casu, Ghenadie Iablocichi, Valentin Mereniuc si Mihail Arnaut).

Victor Gusleacov (comandatul sectiei de politie moldovenesti din orasul Tighina, atacata de separatistii transnistreni)

Cei care au realizat operatiunea de arestare a liderului separatist transnistrean Igor Smirnov: mandatul de arestare pe numele lui Igor Smirnov a fost emis de procurorul Pavel Lutenco, iar echipa din cadrul ministerului afacerilor interne de la Chisinau care l-a capturat la Kiev pe Igor Smirnov a fost compusa din: colonelul Chiril Panteleev, Alexandru Zelinschi si Valeriu Apostol.

Din pacate, la scurt timp dupa arestarea sa si aducerea in izolatorul politiei din Chisinau, liderul separatist transnistrean Igor Smirnov este eliberat, la presiunea Moscovei, decizia de eliberare a lui Smirnov fiind luata de Mircea Snegur.

Anatol Plugaru (ministru securitatii nationale din Republica Moldova, intre 29 august 1991- 1 iulie 1992)

Si multi altii!