Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Nu te înălţa cu funcția înaltă, dacă o ai; nu te mândri nici cu înălţarea stăpânirii – acolo (în Ceruri) nu vor căuta la cinuri, nici la mărire şi mândrie, nici la neamul ales, ci la blândeţe şi smerenie –, „că în smerenia noastră şi-a adus aminte de noi Domnul, că în veac este mila Lui. Şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri”, grăieşte Proorocul (Psalmi 135, 23-24).

Mulţi dintre cei care aici sunt fără de slavă, dincolo se vor afla slăviţi; dintre cei necinstiţi – acolo se vor afla întru cinste, iar cei care sunt slăviţi şi cinstiţi aici, se vor afla dincolo întru mare necinste; unii dintre cei de neam ales ai acestei lumi se vor afla lepădaţi, iar cei de rând vor fi cinstiţi; cei mândri şi bogaţi vor fi în gheenă, iar săracii – întru Împărăţia Cerurilor; cei care se înalţă vor fi cu dracii, iar cei smeriţi – cu Domnul. Căci acolo nu este făţărnicia de aici. Acolo, Dumnezeu va judeca pe fiecare şi prin Judecata Sa dreaptă şi nemitarnică va aşeza pe fiecare la locul său, după faptele sale.

Aşadar, cu nimic nu te înălţa, ci în toată vremea şi întru toate fii smerit: cugetă smerit, poartă-te smerit – şi vei fi înălţat de Însuşi Domnul Dumnezeu.

(Sfântul Dimitrie al Rostovului)

[cristiboss56]

Dumnezeu este Iubire. El nu pedepseşte pe nimeni. Iubirea nu poate pedepsi. Atunci când greşim, noi singuri ne pedepsim. În ce fel? Din cauza păcatelor, harul Domnului se îndepărtează de la noi şi ajungem în stăpânirea demonilor.

Cuvântul „pedeapsă” are următorul sens: părinţii îşi pedepsesc copilul pentru că acesta să se îndrepte, să fie cinstit şi cu sufletul curat (să nu fumeze, să nu înjure, să nu bea). Dacă acel copil înţelege sensul pedepsei, îi va fi bine în viaţă; dacă nu, îi va fi greu: dacă se bate sau dacă fură ceva, ajunge la poliţie. Adică omul se autopedepsește.

(Îndrumar creștin pentru vremurile de azi. Convorbiri cu Părintele Ambrozie, volumul I, Editura Sophia/Cartea Ortodoxă, București, 2008, pp. 64-65)

[cristiboss56]

Este pe deplin caracteristică descrierea de mai jos a greutăţilor căsătoriei, făcută de un mare Părinte şi teolog al Bisericii, Sfântul Grigorie de Nyssa, cel care mărturiseşte că experienţa lui personală din „viaţa lumească” îl face să preţuiască în mod special fecioria: „De unde ar putea începe cineva descrierea greutăţilor vieţii din căsătorie şi cum ar putea cineva prezenta chinurile acestei vieţi pe care toţi oamenii le cunosc din experienţă, şi pe care nu ştiu cum a reuşit natura să îi facă pe aceştia să rabde, să sufere şi să le depăşească în mod voit?”.

Să începem cu cele îmbucurătoare. Condiţia de bază sau scopul esenţial al celor care se gândesc să se căsătorească este acela de a reuşi o convieţuire îmbucurătoare, o convieţuire mulţumitoare. Să zicem că aceasta s-a reuşit și căsnicia aceasta este văzută de toți ca vrednică de invidie sau de dorit.

Obârşie nobilă a soţilor, bunăcuviință, vârste potrivite, crema aceasta a vieţii, multă dragoste, tot ce poate gândi mai bun unul pentru celălalt, dulcea dăruire a unuia către celălalt, fiecare vrea să îl depăşească pe celălalt în dragoste. Să adăugăm la acestea slava, puterea, bucuria şi orice altceva doriţi.

Dar urmăriţi și durerea care convieţuieşte neîndoielnic cu necesitatea, care arde ca un foc mocnit alături de nenumăratele binecuvântări.

(Preot Filotei Faros, Preot Stavros Kofinas, Căsnicia: dificultăți și soluții, traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București, 2012, pp. 68-69)

[cristiboss56]

Prinzând putere, slava deşartă naşte mândria.

Mândria este încrederea în sine extremă, ca*re respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al mâniei, cruzimii şi răutăţii, refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortăreaţă demonică”. Ea este „perete de aramă” între noi şi Dumnezeu (Avva Pimen); ea este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, început a tot păcatul; ea e în fiecare păcat, pentru că fiecare păcat înseamnă că te laşi de bunăvoie pradă pa*timii tale, că încalci în mod conştient legea dumnezeiască, înseamnă că te obrăzniceşti împotri*va lui Dumnezeu, cu toate că „tocmai cel supus trufiei are nevoie neapărată de Dumnezeu, pen*tru că oamenii nu-l pot scăpa pe unul ca acesta” (Scara).

Dar de unde vine această patimă? Cum începe? Cu ce se hrăneşte? Ce trepte străbate în dezvolta*rea sa? După ce semne poate fi recunoscută?

Această ultimă problemă este deosebit de importantă, fiindcă cel mândru nu-şi vede, de obi*cei, păcatul. Un oarecare bătrân iscusit îl povăţuia pe un frate să nu se mândrească, însă acela, orbit de mintea sa, i-a răspuns: „Iartă-mă, părin*te, în mine nu se află trufie”. Înţeleptul bătrân i-a răspuns: „Cu ce puteai, fiule, să-ţi dovedeşti tru*fia mai bine, decât cu acest răspuns?”.

În orice caz, dacă omului îi este greu să-şi cea*ră iertare, dacă este supărăcios şi bănuitor, dacă pomeneşte răul şi îi osândeşte pe alţii, toate aces*tea sunt fără îndoială semne ale mândriei.

Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog: „Despre cel pe care, atunci când îl necinsteşte ori îl supără cineva, îl doare inima, cunoscut să fie că-l poartă în sânurile sale pe şarpele cel vechi (trufia). Dacă va începe să rabde în tăcere supă*rările care i se fac, îl va face pe acest şarpe nepu*tincios şi lipsit de vlagă; dar dacă se va împotrivi cu amărăciune şi va vorbi cu obrăznicie, îi va da şarpelui putere să verse otravă în inima lui şi să mănânce fără milă măruntaiele lui”.

În Cuvântul împotriva păgânilor al Sfântului Atanasie cel Mare există pasajul următor: „Oa*menii au căzut în poftirea de sine, preferând contemplarea de sine, în locul contemplării celor dumne*zeieşti”. În această definiţie scurtă este surprinsă însăşi esenţa mândriei: omul, pentru care până atunci centru şi obiect al dorinţei era Dumnezeu, l-a întors Acestuia spatele, „a căzut în poftirea de sine”, s-a dorit şi s-a îndrăgit pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, a preferat contemplării ce*lor dumnezeieşti contemplarea de sine.

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 51-52)

[cristiboss56]

Postul ocrotește toate virtuțile. Este începutul nevoinței duhovnicești, cununa celor ce se înfrânează, frumusețea fecioriei și a sfințeniei, strălucirea înțelepciunii, începutul vieții creștinești, maica rugăciunii, izvorul înfrânării și al chibzuinței. El ne învață isihia și precede toate faptele bune.” (Sfântul Isaac Sirul)

„Fiindcă suntem atrași prin toate simțurile, haideți să le împrejmuim pe toate cu înfrânarea. Dacă, prin urmare, postești de la mâncăruri, dar privirea te face să curvești în adâncul sufletului tău și te pleci spre iscodirea păcătoasă și spre pizmă, dacă auzul tău primește înjurături, cântece desfrânate și vorbiri de rău și primești lucruri care vatămă în mod corespunzător și celelalte simțuri, care este folosul postului? Fără îndoială că nici unul.” (Sfântul Grigorie Palamas)

„Prin urmare, așa să păzești postul acesta pe care ai intenția să-l ții. Mai întâi de toate, să te păzești pe tine de orice cuvânt rău și orice poftă rea și să-ți cureți inima ta de toate deșertăciunile veacului acestuia. Dacă le vei păzi pe acestea, acest post al tău va fi desăvârșit. Vei face după cum urmează: După ce vei împlini cele ce au fost scrise mai sus, în ziua aceea în care vei posti, nu vei gusta nimic altceva decât pâine și apă. Și din mâncărurile tale pe care voiai să le mănânci vei face un calcul al mărimii cheltuielii zilei aceleia și vei da suma văduvei și orfanului sau oricui se află în nevoie. Astfel, vei ține cugetul tău smerit, încât acela care a primit milostenie de la smerenia ta să-și sature sufletul lui și să se roage la Domnul pentru tine. Dacă, așadar, vei ține postul cum te-am învățat, jertfa ta va fi bineprimită înaintea lui Dumnezeu, și acest post se va socoti înaintea Domnului. Iar slujirea care se face în acest chip este bună, aducătoare de bucurie și bineprimită înaintea lui Dumnezeu.” (Păstorul lui Hermas)

„Nu e de ajuns depărtarea de mâncăruri în sine pentru un post lăudat, ci să postim cu un post primit, plăcut lui Dumnezeu. Adevăratul post este înstrăinarea de orice rău, înfrânarea limbii, depărtarea de mânie, despărțirea de pofte, clevetire, minciună, jurământ strâmb. Fuga de acestea este postul cel adevărat.” (Sfântul Vasile cel Mare)

„Postește nu numai de pâine și vin și cărnuri și de alte mâncărurisau băuturi, ci cu mult mai mult de gânduri.” (Sfântul Nil Ascetul)

„Acesta este cu adevărat chipul postului. Dovedirea lui în toate faptele bune. Nu hrăni mintea cu plăceri desfrânate...să ai voia ta întreagă liberă de patimi.” (Sfântul Chiril al Alexandriei)

„Adevăratul post este depărtarea de orice rău.” (Sfântul Teodor Studitul)

(Simeon Koutsas, Postul Bisericii. De ce, când și cum postim, Apostoliki Diakonia, Atena, 2011)

[cristiboss56]

Sentimentul „nu pot să trăiesc fără acest om” sau „nu pot fi fericit(ă) fără acest om” este un semn al dependenței. Dragostea este libertate. Oamenii pot să fie împreună sau nu, se pot chiar despărți pentru totdeauna, dar cel care iubește se simte bine în urma faptului că acela pe care îl iubește pur și simplu există.

Omul dependent se așteaptă ca „dragostea” lui să-l facă fericit. În realitate, nimeni în afară de tine însuți nu te poate face fericit sau nefericit. De fapt, omul dependent nu-și găsește fericirea în relația de cuplu. În cea mai mare parte a timpului îl chinuie neliniștea, temerile, îndoielile, gelozia, ciuda față de omul „iubit”. După cum îl arată numele, el depinde de fiecare privire a celui „iubit”, de fiecare cuvânt, de tonul lui. La scurtă vreme după începutul relației, acesta începe să-i aducă celui dependent mai ales suferințe. Cea mai mare parte a timpului este deprimat, sănătatea i se deteriorează, are mai puțin spor la muncă.

Cel mai neplăcut moment din viața celui dependent e pregustarea întâlnirii, pregustare care seamănă cu euforia alcoolicului care savurează apropierea momentului când va pune gura pe băutură – însă această euforie se închide aproape întotdeauna printr-o dezamăgire. Doza de „iubire” pretinsă de dependent crește în mod constant, iar „donatorul” nu este capabil să o mărească la nesfârșit. El începe să limiteze „doza”, iar în cele din urmă scapă cu fuga de această pseudo-dragoste.

(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei, înainte și după căsătorie, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2012, pp. 10-11)

[cristiboss56]

Prin rugăciune se poate dobândi de la Dumnezeu orice ai cere, numai să fie vrednice de Dumnezeu rugăciunile noastre. Trebuie, însă, ca rugăciunea să fie făcută cu inima curată, cu stăruinţă şi cu smerenie. Însuşi Mântuitorul Hristos ne făgăduieşte acest lucru, când zice: „Toate câte veţi cere întru rugăciune, crezând, veţi lua”. Şi iarăşi: „Cereţi şi se va da vouă”.

Cine se roagă din toată inima, adâncind cuvintele rugăciunii, pe lângă împlinirea cererii sale, va dobândi şi o pace lăuntrică pe care nu i-o poate da lumea, acea pace făgăduită de Iisus Hristos Mântuitorul, când a spus: „Pacea Mea dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Şi simţim atunci o siguranţă, aceea că nu suntem singuri pe lume, numai oamenii, cu noi este Dumnezeul părinţilor noştri, care ne ocroteşte şi ne apară în viaţa noastră pământească.

Se întâmplă uneori că Dumnezeu nu împlineşte numaidecât şi îndată rugăciunile noastre. Cum Sfânta Monica, mama Sfântului Augustin, s-a rugat vreme de 18 ani lui Dumnezeu să-l întoarcă pe fiul său, Augustin, la Dumnezeu. Stăruinţa în rugăciune i-a plăcut lui Dumnezeu și El i-a împlinit-o cu adevărat, întorcând pe fiul său la credinţă, dar nu oarecum, ci înzestrat cu frumuseţile harului care împodobeau sfânta lui viaţă.

Iar pentru că nu ştim dacă toate rugăciunile noastre ne sunt de folos, totdeauna este bine să încheiem rugăciunea noastră cu aceste cuvinte: „Doamne Care ştii toate, ajută-mă ca rugăciunea pe care o fac înaintea Ta să se împlinească după voia Ta cea sfântă! Doamne, facă-se voia Ta în viaţa mea!”.

(Ne vorbeşte Părintele Sofian Boghiu, Editura Vânători, Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 41)