Remember

[cristiboss56]

În fiecare an, în data de 1 mai, este celebrată Ziua internaţională a muncii. Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificaţiei zilei de 1 mai, ca Ziua internaţională a muncitorilor. În anul 1872, circa 100.000 de muncitori din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.

Sfântul Apostol Pavel a legat munca de învăţătura despre mântuire, căci fiecare, din lucrarea mâinilor sale, să facă şi milostenie, să dea celui care are nevoie (Efeseni IV, 28) şi „să faceţi fiecare ce are de făcut, şi lucraţi cu mâinile voastre precum v-am dat porunca” (I Tes. IV, 11).

De asemenea, acelaşi apostol, în prima epistolă către Tesaloniceni spune dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce (cap. III, vs. 10).

Sfinţii Părinţi ne îndeamnă la o activitate prin muncă, spre iubirea aproapelui, pentru ajutorarea celor lipsiţi. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că munca este un factor de desăvârşire personală, căci ea curăţă mintea de gânduri deşarte şi ţine mintea trează şi oferă sănătate trupească.

Să nu dispreţuim munca şi să nu învinuim lucrarea. Căci chiar înainte de a obţine Împărăţia Cerurilor, ne procură pe pământ cea mai mare răsplată, o plăcere curată: şi nu numai o plăcere curată, ci ceea ce este mai însemnat ca plăcerea, o sănătate neschimbăcioasă, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Sfântul Vasile cel Mare, în cap. 37 al Regulilor monahale, consideră că munca este o poruncă divină: vrednic este lucrătorul de hrana sa (Matei X, 10). Totodată, îndeamnă ca evlavia sa să nu fie un pretext spre lene, ci un îndemn la muncă întrucât muncim şi din dragostea aproapelui, iar cel ce nu vrea să muncească, nici să nu mănânce.

[cristiboss56]

Astăzi se împlinesc 359 ani de la târnosirea Bisericii Sfinții Împărați Constantin și Elena din București, ctitoria domnitorului Constantin Șerban Basarab, actuala Catedrală Patriarhală.

În data de 6 mai 1658, Patriarhul Macarie III al Antiohiei și Mitropolitul Ștefan al Țării Românești, împreună cu ierarhi, egumeni, preoți și diaconi, în prezența ctitorului și a familiei sale, a oficiat slujba de sfințire a locașului care va deveni în 1668 Catedrală mitropolitană, iar din 1925 Catedrală Patriarhală.

De-a lungul a trei secole și jumătate de existență, Catedrala din Dealul Mitropoliei a fost locul în care s-a scris istoria Bisericii noastre, de la întronizări de mitropoliți și patriarhi și până la impresionantele pelerinaje la moaștele Cuviosului Dimitrie cel Nou sau la ale altor sfinți.

Monument de arhitectură dintre cele mai reușite ale secolului al XVII-lea, Catedrala și-a păstrat până astăzi caracteristicile și aspectul inițial, cu toate modificările suferite de-a lungul timpului.

Înrudită îndeaproape cu biserica Arhiepiscopală de la Curtea de Argeș, ctitoria lui Neagoe Basarab, atât în ceea ce privește planul, cu naosul în formă de treflă, cât și numărul, și dispoziția coloanelor din pronaos și a turlelor, Catedrala prezintă totuși, față de modelul argeșean, însemnate deosebiri: este mai mare, are pronaosul supralărgit, spre a fi mai încăpător, și un pridvor spațios la intrare cu arcade pe stâlpi robuști de zidărie.

Înălţată ca biserică de mă*năstire şi închinată Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ctitoria domnitorului Constan*tin Şerban Basarab (1654-1658) şi a lui Radu Leon Voievod (1664-1669) a fost zidită pe locul unei mai vechi biserici de lemn, construită de Oprea Iuzbaşa, şi a fost sfinţită în 6 mai 1658, în Duminica Tuturor Sfinţilor, de Patriarhul Macarie III al Antiohiei, împreună cu Mitropolitul Ştefan al Ungrovlahiei, Epis*copul Dionisie al Râm*ni*cului şi Serafim al Buzăului.

În acest sfânt locaş, care a devenit, la zece ani de la ctitorire, Catedrală mitropolitană (1668), iar după alţi aproxi*mativ 260 de ani, Cate*drală Patriarhală (1925), s-au petrecut cele mai importante eve*nimente ale Bisericii Orto*doxe Române: Sfinţirea Sfân*tului şi Marelui Mir – începând cu 25 martie 1882, lecturarea Tomos-ului de recunoaştere a autocefaliei Bise*ricii Ortodoxe Române (25 apri*lie 1885), instalarea multor mitropoliţi, ridica*rea Bise*ricii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie (1925), iar din anul 1925, întronizarea patriarhilor României, hirotonii de arhierei şi numeroşi clerici, evenimente bisericeşti şi politice ale Ţării Româneşti şi mai târziu ale României.

Surse bibliografice:

Colina Bucuriei. Catedrala Patriarhală. Vol. I – Editura Cuvântul Vieții, București, 2008.
Slujind lui Dumnezeu în Catedrala Patriarhală, Arhim. Timotei Aioanei, Editura Basilica, București, 2013.

[cristiboss56]

Este un mare scriitor şi poet creştin. Iar după unii critici, cel mai mare fabulist român din secolul XX. A ştiut să convertească în mod autentic credinţa într-o creaţie poetică profundă. Vasile Militaru a fost arestat în 1959 de Securitate pentru „vina” de a „deţine publicaţii interzise”, adică religioase, şi a fost condamnat, potrivit unei hotărâri a Tribunalului Militar Craiova, fără drept de apel, la 20 de ani de temniţă şi confiscarea totală a averii. Bolnav, încolţit de torţionari nemiloşi, şi-a dat sufletul în ziua de 8 iulie 1959, în închisoarea vâlceană Ocnele Mari.
Vasile Militaru s-a născut la 21 septembrie 1886, într-o familie numeroasă, din comuna ilfoveană Dobreni-Câmpurelu. Cu toate că au fost oameni simpli, părinţii săi, Gheorghe şi Dinca, au ştiut să-şi crească copiii în pură tradiţie creştin-ortodoxă românească. Cel care avea să ducă mai departe cu onor numele neamului, Vasile, s-a remarcat din primele clase primare ca un mare iubitor al cărţii. Citea cu nesaţ volume din biblioteca şcolii şi pe cele ale unui vecin din sat. Autodidact, cu o inteligenţă peste medie, cunoştinţele desprinse din lecturile timpurii l-au ajutat să-şi dezvolte orizontul cunoaşterii şi să scrie versuri de la vârsta de 15 ani. Compoziţiile sale au fost văzute de Alexandru Vlahuţă, Barbu Delavrancea şi Duiliu Zamfirescu, care îi fac intrarea în lumea literaţilor. La vârsta de 18 ani a debutat în revista „Literatură şi artă română”, condusă de M. Pătraşcu, moment în care a început colaborarea şi cu alte reviste, ca „Flacăra”, „Drum nou” şi la ziarul „Universul” al lui Stelian Popescu. În anul 1919, a publicat volumul de poezii „Stropi de rouă”. Au urmat tipăriturile cu basme, poezii patriotice („Cântare neamului”, „Doina”), precum şi primul volum de „Fabule” în 1928. Totodată, îşi consacră timp poeziei religioase. În anul 1933, a apărut „Psaltirea în versuri”, în 10.000 de exemplare, lucrare premiată de Academia Română. Între anii 1926-1955, a trudit neobosit la „Divina zidire”, carte rămasă în manuscris, care cuprinde poeme în versuri concepute pe temeiul Sfintei Scripturi.
Animat de un puternic spirit civic, în anul 1936, a publicat volumul „Cântecile crinului” cu intenţia clar exprimată de poet „de a contribui la propaganda împotriva alcoolismului care face atâta prăpăd la noi”. De asemenea, a însoţit Armata română în războiul de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei. A îmbărbătat ostaşii cu cântece şi poezii patriotice, versuri adunate mai apoi în volumele „Eroii de la Stalingrad” (1943) şi „Atacul”.
După bolşevizarea României, Vasile Militaru nu a mai putut publica nici un rând. Aşa se face că în ultimii 15 ani de viaţă, după al Doilea Război Mondial, a compus poezii religioase care alcătuiesc „Poemele nemuririi”, „Şoaptele îngerilor”, poemul „Biserica Bucur Ciobanul”, „Cartea lui Iov”, „Scară către Dumnezeu”, toate tipărite postum după 1999.
Nedreapta condamnare
Sentinţa nr. 390 din iunie 1959 a Tribunalului Militar din Craiova consemnează: „Condamnă pe inculpatul Militaru Vasile, născut în anul 1885, luna septembrie, ziua 21, în comuna Dobreni-Câmpurel, regiunea Bucureşti, fiul lui Ghiţă şi Dinca, de profesie funcţionar, domiciliat în com. Bucureşti, str. Luiblanc (sic!) nr. 8, la 20 (douăzeci) ani de temniţă grea, 10 (zece) ani de degradare civică, cu aplicarea art. 31 CP, pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale, la 12 (doisprezece) ani închisoare corecţională pentru delictul de deţinere de publicaţii interzise (sublinierea noastră, n.t.)… Conform art. 101 CP, va executa pedeapsa cea mai mare. Conform art. 25 pct. 6 CP s-a dispus confiscarea totală a averii personale. I s-a comutat detenţia preventivă de la 8 ianuarie 1959 şi a fost obligat la 1.000 (una mie) lei cheltuieli de judecată”. La data condamnării, funcţionarul Ministerului Lucrărilor Publice avea vârsta de 74 ani. Printre „publicaţiile interzise”, despre care se face vorbire în sentinţa dată de tribunal s-au numărat „Divina zidire”, „Poemele nemuririi”, „Cartea lui Iov” în versuri, precum şi „Dumnezeiasca liturghie”.
Poetul patriot a fost arestat la 8 ianuarie 1959 de către Securitate. O parte din detenție a făcut-o la Pitești, apoi la închisoarea din Craiova, unde se va judeca și procesul său. Sentința a fost dată la 20 iunie 1959. Ancheta s-a axat pe creaţia poetică religioasă, întrucât la percheziţia care i s-a făcut la domiciliu, Securitatea i-a găsit mai multe înscrisuri, printre care poezii religioase.
La puţin timp de la condamnare, la 8 iulie 1959, poetul Vasile Militaru a trecut la cele veşnice în penitenciarul Ocnele Mari, Vâlcea. După 25 de ani, prin strădania devotatei sale soţii, Ecaterina Militaru, Tribunalul Militar din Bucureşti a dispus încetarea urmăririi sale penale, „incriminarea fiind stinsă prin deces”. Rămăşiţele pământeşti ale poetului odihnesc la Cimitirul Bellu.
Rugăciune
Mărire Ţie, Doamne Sfinte,
Că mi-ai dat viaţă, o comoară,
Mi-ai dat lumină, mi-ai dat minte
Şi toate câte mă-nconjoară.
Să fiu mereu iubit de Tine
Eu voi munci din răsputere,
Mereu voi face numai bine
Şi voi fi numai mângâiere.
Voi înflori prin fapte bune
Aşa cum înfloreşte mărul
Şi-n toată vorba mea voi spune
De-a pururi numai adevărul.
Cu toţi copiii voi fi frate
Şi nu voi şti ce este ura
Spre clevetiri şi nedreptate
Eu, Doamne, n-oi deschide gura.
Flămândului s-astâmpăr chinul
Voi frânge pâinea mea în două,
Voi fi curat precum e crinul
Scăldat în boabele de rouă.
Cu milă inima-mi va bate
Şi voi iubi cu milă sfântă
Pe orişicare vietate
Ce-n lumea asta nu cuvântă.
Aşa mă leg, cu dor fierbinte,
Să-mi fie fapta şi cuvântul
Şi-aşa ajută-mi, Doamne Sfinte,
Cum îmi voi ţine legământul.

[cristiboss56]

Astăzi se împlinesc 24 de ani de la trecerea la Domnul a arhimandritului Sofronie Saharov (1896-1993), ilustrul ucenic al Sfântului Siluan Athonitul. Unul dintre cei mai remarcabili călugări ai secolului trecut, părintele Sofronie s-a impus în conștiința noastră atât prin scrierile dedicate îndrumătorului său în Duh, cât și prin mesajul vieții lui de rugăciune, prin cărțile și sfaturile lui duhovnicești. Mulți ucenici de-ai lui sunt astăzi ei înșiși îndrumători în ale mântuirii, unii chiar episcopi. Ei sunt cei mai îndreptățiți să vorbească despre el, iar învățăturile pe care le-au cules de-a lungul sfătuirilor ce i-au legat de acest călugăr vrednic ne pot ușura și nouă calea către Împărăție.
Născut în Rusia la sfârșitul secolului trecut, părintele Sofronie a îmbrățișat în tinerețe arta, talentul său permițându-i să-și expună picturile alături de pânzele lui Renoir, chiar în „Salon des Tuileries” din Paris.
Iubitor de tânăr al frumosului
Încă de atunci, el tânjea însă după o altă artă, una nevăzută și mult mai anevoie de deprins. Iată de ce a abandonat pictura pentru a trăi 22 de ani călugărește în Sfântul Munte Athos, fiind hiroto*nit diacon, în 1930, chiar de Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici.
După adormirea stareţului Siluan (24 septembrie 1938), părintele Sofronie a părăsit Mănăstirea „Sfântul Pantelimon” pentru a viețui șapte ani în pustia Karoúlia și alți trei ani în Peștera Sfintei Treimi de lângă Mănăstirea „Sfântul Apostol Pavel”. Primind harul preoției, el a devenit duhovnic pentru mulți monahi aghioriți. Anii de pustie i-au șubrezit însă grav sănătatea, obligându-l după cel de-al Doilea Război Mondial să vină în Franța. Setea de rugăciune îl va determina să părăsească din nou Parisul și să întemeieze în 1959, sub oblăduirea Mitropolitului Antonie Bloom al Surojului, comunitatea mixtă din actuala Mănăstire „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia, care, în 1965, va deveni stavropighie a Patriarhiei Ecumenice.
Liniile unui portret duhovnicesc
Portretul personalității duhovnicești a părintelui Sofronie a fost creionat într-un mod magistral de Înaltpreasfințitul Părinte Ierótheos Vlachos, unul dintre ucenicii acestuia, în lucrarea „Știu un om întru Hristos” (Ed. Sophia, București, 2013). După numeroase vizite la mănăstirea situată nu departe de Londra, Preasfinția Sa remarca despre acest mare trăitor: „Privindu-l pe stareţ cum mergea pe drum, vedeai o îngemănare între un nobil și un ascet sihastru. Ochii îi erau albaștri, iar barba și părul ce-i cădea ușor pe umeri − albe complet. Pe față i se citea liniștea, dar și adunarea minții. Avea o voce gravă, vorbea rar, limpede și cu străpungere. Când râdea, o făcea din inimă; se oprea însă brusc și, după ce rostea un «da» pe rusește, continua cu seriozitate discuția. Era foarte adunat în sine, dar totodată și foarte plăcut. Aceste două semne îi vădeau ascetismul și adâncul inimii sale, fără nici o legătură cu seriozitatea egoistă sau cu îndrăzneala ușuratică. Îndeobște, chipul îi dezvăluia profunzimea lumii lăuntrice” (IPS Ierótheos Vlachos, „Știu un om întru Hristos”, p. 226).
Pedagog al ospitalității mănăstirești
Părintele Sofronie era un adevărat om duhovnicesc. Copiii își găseau locul în mănăstirea lui, iar pelerinii, de câte ori veneau, simțeau o ospitalitate mănăstirească ce-i făcea să revină tot mai des: „Față de copii, stareţul se purta cu o dragoste aparte. Îi îmbrățișa, le împărțea dulciuri, sărbătorea împreună cu ei și le cânta «La mulți ani». Într-un cuvânt, se purta cu copiii asemenea unui copil” („Știu un om întru Hristos”, p. 214).
Părintele iubea rugăciunea în comun și avea o dragoste aparte față de Sfânta Liturghie: „Atunci când slujea, întreg trupul și sufletul îi erau pe deplin adunate în sine, ca într-un pumn strâns. Era vădit că avea mintea adâncită în inimă, încât parcă nici nu îndrăzneai să-l privești, cu atât mai puțin să-i vorbești. Mișcările îi erau blânde, pline de sfințită cuviință. Binecuvânta poporul cu conștiința gestului săvârșit, privindu-i pe toți cei din jur” („Știu un om întru Hristos”, p. 212).
Disponibilitatea sfătuirii
Arhimandritul Sofronie s-a dovedit un sfătuitor inestimabil în problemele vieții interioare. Identifica repede problema, nu se grăbea aproape niciodată în dialogul său cu pelerinul încercat de vreo ispită și se ruga întotdeauna pentru ca vorbele lui să-i fie trimise de la Domnul: „Dăruia ore întregi pentru a sta de vorbă cu ceilalți despre diverse probleme duhovnicești. [...] Întâlnirea avea loc în micul birou al mănăstirii. Înainte de a începe, fiind încă în picioare, stareţul făcea o rugăciune, rostind rar și apăsat „Împărate Ceresc”, pentru ca discuția să fie binecuvântată. Pe toate le așeza sub acoperământul și lucrarea lui Dumnezeu. Apoi, făcând o mică introducere, își mărturisea bucuria de a-l întâlni pe oaspete și adesea, fără ca acesta să-și dea seama, călăuzea discuția spre întrebarea sau problema pentru care venise. Când interlocutorul dorea să se și spovedească, stareţul își punea epitrahilul cu mișcări lente, citea slujba Spovedaniei într-un ritm foarte domol și, după ce asculta mărturisirea, spunea un cuvânt tămăduitor, de-Dumnezeu-insuflat - căci spovedania nu era o discuție oarecare, ci stareţul grăia ceea ce-i descoperea Dumnezeu, primul cuvânt care i se vădea -, apoi citea rugăciunea de iertare rar și cu străpungere” („Știu un om întru Hristos”, p. 215).
O viață închinată rugăciunii neîncetate
Părintele Sofronie este moștenitorul unui mare tezaur al Bisericii Ortodoxe din secolul trecut, experiența duhovnicească a stareţului său, Sfântul Siluan, și a altor părinți îmbunătățiți din Muntele Athos, rodind prin el mai departe în aceia care au dorit să-și dedice viața rugăciunii. Despre eforturile dobândirii rugăciunii neîncetate vorbește chiar el într-una din cărțile sale: „S-a întâmplat de multe ori următorul fapt. Seara, după apusul soarelui, închideam fereastra chiliei mele și o acopeream cu trei cuverturi, așa încât să creez cât mai mult posibil condiții de liniște și de întuneric. Și îmi aplecam fața către podeaua chiliei mele, rostind rar cuvintele rugăciunii unul după altul și părăsind simțirea îngustimii chiliei mele mici și a minții mele și nesimțindu-mi trupul, ci simțind lumina cuvântului Evangheliei. Duhul meu îndreptat către înțelepciunea cea veșnică a cuvântului lui Hristos se elibera de toată lucrarea materială și rămânea nemișcat în strălucirea Soarelui celui înțelegător, ca trupul care se întinde sub soarele de la amiază. O pace blândă îmi umplea atunci sufletul și mă părăseau orice nevoie și orice tulburare a vieții” („Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, pp. 282-283).
Rugăciunea neîntreruptă este pentru marele stareţ o datorie pentru orice creștin, iar încadrarea ei într-un program prea strict dăunează dezvoltării și adâncirii sale:
„Trebuie să luăm aminte cum trăim în lume, îndeosebi noi, călugării și clericii. Neîncetat să ne rugăm, chiar și atunci când mergem pe drum. Să zicem: «Doamne Iisuse Hristoase, mântuiește lumea Ta și pe mine». De asemenea, este nevoie să facem rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul» câte puțin timp dimineața și puțin seara. Nu trebuie să rânduim însă dintru început cât să dureze rugăciunea, ca să nu devină obișnuință. Să ne rugăm după căldură, după «pofta» ce apare, după însuflare. Și atunci timpul pe care îl dăruim rugăciunii va crește cu fiecare zi” („Știu un om întru Hristos”, p. 231).

[cristiboss56]

Astăzi se împlinesc 10 ani de la trecerea din această viaţă în veşnicie a vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist. Cel de-al cincilea Patriarh al României s-a aflat în această demnitate între anii 1986 şi 2007. Atunci când a fost întronizat patriarh afirma în cuvântul său: „Socotesc ca pe o înaltă datorie ce îmi stă în faţă, la începutul noii mele slujiri, hotărârea de a păşi statornic, împreună cu ierarhii, slujitorii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române, pe acelaşi drum al înaintaşilor şi de a continua, cu noi împliniri, lucrarea lor pilduitoare, împletind armonios firul vieţii noastre bisericeşti cu firul vieţii neamului nostru, cu convingerea că acestea se desprind din acelaşi caier al fiinţării noastre creştine şi româneşti~. Timp de peste două decenii a împlinit acest cuvânt de început al noii slujiri având tot timpul înainte statornicia în credinţa strămoşească a neamului românesc.
Născut în Moldova Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, în ţinutul Botoşanilor, la 7 februarie 1915, în satul Tocileni, Patriarhul Teoctist şi-a dedicat întreaga sa viaţă slujirii lui Dumnezeu şi Bisericii. Într-un interviu pe care l-am realizat cu Preafericirea Sa la Mănăstirea Vorona în data de 7 septembrie 2005, mărturisea despre locurile natale: „Puritatea și frumusețea negrăită a satului meu mi-au rămas model de lucrare creștină. La biserică se mergea în mod firesc, dintr-o nevoie care izvora în mod natural din sufletele noastre. Momentele cele mai vii ale copilăriei mele le păstrez în ambianța satului meu de poveste, alături de tovarășii de joacă, de vecini și scumpa mea familie de care mă leagă și astăzi fire nevăzute. (…) Un sat aidoma unei mănăstiri, unde, deși existau familii, era o adevărată mănăstire unde se păstrau legile morale foarte frumos: plângeau împreună, se îndurerau împreună când murea cineva, dar se și bucurau împreună. Satul constituia un stup de virtuți, de frumuseți morale și de datini foarte frumoase. L-am prețuit și îl voi prețui întotdeauna. (…) Cum am spus, satul acesta rămâne pentru mine imaginea ideală a unei comunități creștine, trăind valorile căsătoriei, ale familiei”.
Drumul cel lung
Intrând de la începutul adolescenţei în ascultare de frate la Schitul Sihăstria Voronei, şi-a închinat viaţa timp de aproape opt decenii nevoinței monahale. Despre primii paşi în drumul desă*vârşirii duhovniceşti a vieţuirii călugăreşti, în acelaşi interviu Patriarhul Teoctist mărturisea: „E cu neputință de exprimat însemnătatea acelui moment din 1928, din Duminica Tomei, când am ajuns, după un drum destul de anevoios și necunoscut geografic, direct până la această mănăstire (Vorona), unde însă nu se primeau minori. Din acest motiv, deși era la apusul soarelui, a trebuit să continuăm drumul repede, încă patru kilometri, până la schit (Sihăstria Voronei), unde ne-a primit sfântul părinte Ghedeon Verenciuc și unde am rămas apoi până când am fost repartizat la ascultare aici, la mănăstirea mare. Însemnătatea acestui fapt a fost covârșitoare pentru un adolescent la 14 ani neîmpliniți, care s-a avântat la un astfel de drum. De aceea este și greu de exprimat prețuirea momentului, pentru că, iată, drumul acela de atunci ne conduce acum, aici, după atâtea decenii”.
Drumul său în ierarhia Bisericii a început cu hirotonia întru ierodiacon de către arhiereul Ilarion Băcăoanul, în Biserica Precista din Roman, moment despre care îşi amintea în acelaşi interviu: „M-a impresionat figura Prea*sfințitului Ilarion, care era înalt, voinic. După săvârșirea ritualului diaconiei, am mers acasă împreună, ca să-mi scrie confirmarea pe adresă, cum că în ziua de cutare am fost hirotonit. Și acasă, la chilia lui din incinta Episcopiei, în dreapta, el avea două camere. Camera din dreapta, unde am intrat noi, era caldă, soba fiind aprinsă, căci era iarnă, era luna lui ianuarie (1937). Și el îi zice părintelui director: «Părinte director, să servim cu o cafea!» Și el se pleacă - era voinic -, se pleacă la sobă cu ibricul, la focul care era acolo pregătind cafeaua. În sfârșit, a luat ceșcuța, a pus-o pe masă - eu, venit de la mănăstire, stând cu multă sfială - și i-a spus directorului seminarului: «Măi Vlade, măi, trebuie să-i dăm o cafea, că acesta are să ajungă om mare! Nu vezi că-i seminarist și e la Ghenadie, la Bistrița!…» - Ghenadie fiind starețul de la Bistrița, o personalitate în rândul stareților din vremea aceea, căci altfel era măsurată personalitatea decât acum”.
S-a îngrijit de împlinirea nevoilor spirituale ale credincioşilor
A urmat hirotonia în ieromonah la 25 martie 1945, după care cea în treapta de arhiereu, la 5 martie 1950. În această demnitate a slujit Biserica vreme de 57 de ani, mai întâi ca Episcop-vicar, apoi din 1962 Episcop al Eparhiei Aradului, din1973 Mitropolit al Olteniei, iar din 1977 Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, ajungând Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1986 şi păstorind până în anul 2007. Ca întâistătător, s-a îngrijit de împlinirea nevoilor spirituale ale credincioşilor români din ţară şi străinătate. În toată perioada de slujire a Bisericii, Patriarhul Teoctist a desfăşurat o activitate statornică de slujire liturgică, predicatorială, a scrisului bisericesc şi de gospodărire a instituţiilor şi eparhiilor încredinţate spre păstorire.
Actualul Patriarh al României, Preafericitul Părinte Daniel, mărturiseşte despre activitatea înaintaşului său: „După anul 1990, Părintele Patriarh Teoctist a folosit libertatea pentru a urma tradiţiei româneşti privind prezenţa activă a Bisericii în societate. A răspândit lumină şi speranţă prin multele biserici construite din temelie, prin multe canonizări de sfinţi români, prin reintroducerea religiei în şcolile publice, prin reactivarea asistenţei religioase a preoţilor de caritate în unităţile militare, în spitale şi în penitenciare, prin înfiinţarea multor centre social-filantropice pentru persoanele defavorizate, precum şi prin înfiinţarea de cabinete ori centre social-medicale”. Aceste cuvinte ne arată continuitate în misiunea de slujire a Bisericii noastre în demnitatea de patriarh, mai ales când vedem că dorinţa atât de mare a vrednicului de pomenire Părinte Patriarh Teoctist de a se construi în Bucureşti o Catedrală reprezentativă pentru Ortodoxia românească prinde viaţă prin lucrarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care împlineşte visul patriarhilor României de a avea în Capitală o Catedrală Naţională.

[Florinvs]

In memoria celui care a fost directorul IAS Husi- inginer Ioan Neamtu.

Un articol publicat in revista Costachel.

În episodul de astăzi din seria noastră dedicată marilor oenologi români care ne-au părăsit, dl. inginer Viorel Ralea ni-l prezintă pe „celebrul Neamțu de la I.A.S. Huși”, ca să folosesc expresia lui Radu Anton Roman. Un personaj cvasi-legendar ce nu poate, firește, să lipsească din galeria marilor personalități ale viei și vinului românesc.


Cu toate lucrurile îngrămădite într-un geamantan, tânărul inginer Ioan Neamțu (avea doar 26 de ani) părăsea Iașiul, în toamna anului 1959, îndreptându-se spre Huși. Când a ajuns pe dealul Dobrina, de unde i se deschidea o superbă panoramă a „orașului dintre vii”, șoferul i-a înmânat un plic (nu se putea un loc mai pe măsură și nici moment mai potrivit) în care se găsea decizia prin care era numit inginer șef la Gospodăria Agricolă de Stat. Dacă n-ar fi fost tocmai în preajma culesului – avea să se confeseze, ulterior, inginerul Neamțu – ar fi făcut, imediat, cale întoarsă. Uneori însă cineva potrivește în așa fel lucrurile, încât ceea ce, la un moment dat, pare o improvizație, chiar o ușoară aventură, ajunge să însemne, cu timpul, un destin, viața însăși.

Există, fără îndoială, astfel de locuri și de clipe, care îți hotărăsc soarta fără a prinde de veste. Câți, poate, nu se întreabă, ca și mine: a ales tânărul inginer Ioan Neamțu, până la urmă, Hușiul, sau așezarea, cu duhul ei tainic, l-a ținut anume la sine, nevrând nici în ruptul capului să-1 mai slobozească? Nu vom ști, desigur, niciodată… Știm bine, în schimb, că nu peste multă vreme avea să încolțească o adevărată legendă, încât, încet-încet, cele două nume s-au îngemănat: când spuneai Huși, îți venea imediat în gând numele directorului Ioan Neamțu și invers.

Sunt puțini cei ce ajung la o asemenea ispravă, care înseamnă, deopotrivă, vocație și fidelitate, credință și – chiar dacă nu se vede imediat ori nici nu se bănuiește – un adevărat sacrificiu de sine, în numele unui ideal. Nu trebuie să ne ferim de vorbe mari, atunci când ele își merită, în chipul cel mai convingător, locul. Se confirmă, și de această dată, zicerea bătrână: omul potrivit la locul potrivit. Așa se face că, rostind Huși și Ioan Neamțu, gândul nu te poate duce decât la fericita plantă a lui Bachus, la struguri, la vin.

În toamna lui 1959, când venea la Huși cu gândul de a se întoarce cât mai repede la Bucium – Iași, unde lucrase doi ani, după ce absolvise, în 1957, Institutul Agronomic Iași, tânărul inginer Neamțu se năștea, metaforic vorbind, a doua oară. Nu putea să se producă această reintrare în destin, cum se zice, decât toamna, la fel cum tot în acest anotimp, la 25 septembrie 1933, vedea lumina zile, pentru prima oară, în Blîndeștii Botoșaniului. Atât pentru generațiile mai tinere, cât și pentru a fi aduse în prim-plan câteva dintre reperele unei vieți închinate cu râvnă și sinceritate viei și vinului, este interesant de știut ce putea găsi la G.A.S. Huși încă, pe atunci, proaspătul absolvent al prestigioasei Facultăți de Horticultură din vechea capitală a Moldovei. Unitatea hușeană – din start aureolată, neîndoielnic, de consistenta faimă a podgoriei în care Ștefan cel Mare își stabilise „al doilea al meu paharnic” – pornea la drum cu vreo 126 de hectare de vie ca, la apogeul carierei celui ce devenea director, la nici treizeci de ani, să atingă o suprafață de aproape 2.000 de hectare.

Nu vom intra în alte detalii – bunăoară, e poate suficient de amintit înălțarea noului combinat de vinificație, cu o capacitate de 18.000.000 litri – spre- a nu se ivi, ferească Dumnezeu, nu știm ce nostalgii. Adevărul este că apariția acestor „trupe”, atât de disciplinat rânduite în impresionantul amfiteatru hușean, au însemnat nu numai înavuțirea remarcabilă a patrimoniului viticol, ci și o spectaculoasă remodelare a peisajului, a locului, a orașului, în general. Nu vom comite greșeala de a pune toate aceste isprăvi în seama exclusivă a regretatului dr. ing. Ioan Neamțu. Nici n-ar fi fost posibil așa ceva. Nu pot fi omise în nici un chip și niciodată meritele acestui „om-orchestră”, plin de inițiativă, dar și de autoritate, bătăios, dar și atins, nu de puține ori, de delicata aripă a melancoliei, o personalitate puternică, parcă înnăscut să fie lider. O stea norocoasă ori mai știrbă străluminează, de fapt, calea tuturor celor care îndrăznesc să parieze, în felul lor, cu destinul. Acești oameni merită să fie însoțiți, de fiecare dată, de gândul nostru cel teafăr și curat. Și dacă viața directorului dr. ing. Ioan Neamțu s-a împletit, aproape zi și noapte, cu vița de vie, două soiuri din marea împărăție a lui Dionysos îi vor rămâne cu totul îndatorate. Este vorba de Busuioaca de Bohotin și de Zghihara de Huși, vițe de vie autohtone, care și-au rezemat cu încredere soarta de specialistul pe care î1 invocăm în aceste rânduri și de orașul care le-a devenit un nou loc de naștere. Poate mai bine zis, renaștere.

Ca orice om care a vegheat, cu frumoasă trudă, existența „acestor ființe lichide” – nu mai insistăm aici asupra șampaniei ori a distilatelor – dr. ing. Ioan Neamțu, în preajma căruia mi-am format cariera de oenolog, a fost ispitit și de vraja cuvintelor, dovedind, nu de puține ori, un adevărat har. A scris multe lucrări, mai ales de specialitate, în care intuiția și rigoarea au avut, aproape fără excepție, câștig de cauză Pe unele le-a semnat singur, pe altele le-a realizat în colaborare. Cele editate în ultimii ani sunt, fără îndoială, și cele mai elaborate, aburul talentului în arta scrisului închegând excelente pagini de carte. Ne gândim la titlurile „Sub zodia lui Bachus” (în colaborare) (1991), „Treimea cea de o ființă” (1991), „Pioasă închinare” (1995), „Rădăcini adânci” (1996), „Pion contra nebun” (1999), „Veacul sânzienelor” (2001).

Nu putem mântui aceste rânduri fără a aminti un detaliu care are o putere aparte. Dr. ing. Ioan Neamțu a fost un om cu frica lui Dumnezeu, cum se spune. Drept mulțumire pentru trecerea pe pământ, ca un evlavios rob al Celui de Sus, dânsul a ctitorit o impresionantă biserică în Hușiul care s-a dovedit, alături de vița de vie, sensul existenței sale. Nu este puțin pentru o viață care, la fel pentru noi toți, nu se întâlnește în fiecare zi cu fericirea…

Dintre performantele IAS Husi, realizate atunci sub conducerea lui Ioan Neamtu, se pot aminti: constructia modernului combinat de vinificatie (cu o capacitate de 18.000.000 litri, extinderea plantatiilor de vita de vie la peste 2000 hectare, utilizarea tehnicilor avansate (inclusiv lucrari de stropire a viilor cu elicopterul), constructia Castelului dintre vii (locul unde se caza si Nicolae Ceausescu când venea la Husi), realizarea de blocuri pentru salariatii IAS Husi, etc.

Datorita reputatiei si relatiilor pe care le aveea la nivel national, a reusit in unele cazuri sa intervina la conducerea judetului si la conducerea tarii- avand relatii inclusiv in cadrul CC-ului- pentru aprobarea unor investitii in orasul Husi.

Tata l-a cunoscut personal si a colaborat cu Ioan Neamtu inainte de 1990, in multe probleme.

[cristiboss56]

PS Timotei Prahoveanul a oficiat luni o slujbă de pomenire pentru cei care și-au pierdut viața în incendiul ce a avut loc în urmă cu doi ani la clubulColectiv din Capitală, îndemnând la compasiune cu cei care suferă: „Să plângem cu cei care plâng!”.
Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor a rostit rugăciuni pentru cei adormiți în Biserica „Sfântul Nicolae” – Broşteni din apropierea clubului și în faţa crucii de marmură ridicată în memoria celor decedaţi în curtea locașului de cult.
În cuvântul rostit la final, Preasfinția Sa a subliniat faptul că Biserica se alătură celor care îi plâng pe cei apropiați.
La rugăciunile făcute de familiile celor decedați, de prietenii și cunoscuții lor, de slujitorii sfintelor altare de la biserici și mănăstiri se adaugă și rugăciunile făcute în această zi. Aceste rugăciuni ne învață că moartea nu are ultimul cuvânt și că mormântul nu înseamnă nicidecum un spațiu al uitării, ci doar o ușă de la viața trecătoare la cea veșnică.
Ierarhul a mai spus că legăturile de iubire trec dincolo de mormânt:
În lumina învățăturii Bisericii noastre, cei care au avut aici pe pământ comuniune, legături de iubire: părinții cu fiii lor, prietenii, cu prietenii și cunoscuții lor, vor continua această legătură de iubire în împărăția lui Dumnezeu.
PS Timotei Prahoveanul a îndemnat la compasiune și s-a rugat pentru iertarea păcatelor celor adormiți.
De aceea noi îl rugăm pe Cel care stăpânește peste viață și peste moarte să ierte păcatele celor pomeniți și să aducă mângâiere celor care plâng, pentru că Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani ne învață pe toți să plângem cu cei care plâng.
Lacrimilor celor care îi pomenesc pe cei adormiți se adaugă și rugăciunile Bisericii săvârșite cu credința că cei care cred în Mântuitorul Hristos chiar dacă au murit trăiesc în veci. Veșnica lor pomenire și Dumnezeu să îi ierte!
În continuare, în jurul orei 12:00, au fost citite rugăciuni la monumentul de la ClubulColectiv în prezența rudelor și prietenilor victimelor, dar și a supraviețuitorilor incendiului. Din soborul slujitor a făcut parte Arhim. Ciprian Grădinaru de la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului, dar și alți clerici.
64 de persoane și-au pierdut viața în urma incendiului din 30 octombrie 2015 de la clubul bucureștean Colectivdin sectorul 4 al Capitalei.
La momentul izbucnirii incendiului în club se aflau aproximativ cinci sute de persoane, din care peste 140 au fost spitalizați.
Imediat după tragicul eveniment, Biserica Ortodoxă Română s-a implicat în ajutorarea victimelor din clubul Colectiv, precum și a familiilor acestora.