Stiri-Spectacole-Evenimente

[cristiboss56]

În contextul împlinirii a 140 ani de la proclamarea independenței de stat a României, în Aula Academiei Române din București a avut loc marți, 9 mai 2017, o sesiune solemnă.

Între personalitățile care au susținut comunicări la evenimentul din Ziua Independenței României s-a numărat și istoricul Acad. Ioan-Aurel Pop, Rectorul Universității Babeş-Bolyai din Cluj – Napoca.

În continuare redăm textul Raporturile politice româno-otomane în trecut – scurte considerații, rostit de Acad. Ioan-Aurel Pop la Academia Română.

Astăzi, la 140 de ani de la proclamarea independenței României, o rememorare a relațiilor dintre Țările Române și Imperiul Otoman, de-a lungul timpului, este necesară nu doar pentru istorici.

Am văzut recent, scris cu litere de-o șchioapă – este drept, nu într-o revistă de istorie, ci într-un cotidian – un titlu care conținea o întreagă frază: „Am stat 400 de ani sub jugul otoman, iar tribut au plătit inclusiv marii voievozi”. Firește, după astfel de aserțiuni din mass-media, urmează întrebări „normale”, de genul: Ce procentaj dintre români s-au turcizat/ islamizat? Unde sunt moscheile istorice din București și Iași? Care pași/ bei au fost guvernatori ai Țărilor Române devenite provincii otomane? etc.

Aceasta se întâmplă mai ales în relație cu faptul că, în Occident, inclusiv în multe universități, țările creștine supuse Imperiului Otoman în Evul Mediu sunt prezentate „la pachet”, otova, iar hărțile nu fac nicio distincție între regimul otoman de la sudul Dunării de Jos și cel de la nordul fluviului.

Legăturile Țărilor Române cu Poarta Otomană în Evul Mediu și în Epoca Modernă timpurie au fost tratate de către istorici, dar mai ales de către amatorii de istorie în registre diferite, în funcție de sentimentele personale, de educația fiecăruia, de epocile în care au trăit, de comandamentele politice cărora le-au răspuns, de țările din care proveneau etc.

Astfel, istoricii turci din trecutul imperial, dar și din epoca renașterii naționale au scos în evidență gloria otomană și supunerea creștinilor sub „flamura verde a Profetului”, fără evidențierea prea multor nuanțe. La fel, istoricii din Europa Occidentală, de la specialiști până la autorii de manuale școlare, au privit lucrurile în mare, prezentând drept supuse Porții toate țările din Europa de Sud-Est și colorând hărțile în același fel peste tot.

Nici autorii din țările creștine dependente de otomani în Evul Mediu și în epoca modernă nu au fost mai obiectivi, mai ales în epoca formării statelor naționale independente. Aceștia au scos în evidență luptele antiotomane, desfășurate în numele Crucii, secole la rând, de către greci, bulgari, albanezi, sârbi, români, unguri, polonezi, croați etc., popoare ai căror lideri au avut conștiința reală de „porți ale Creștinătății”, pentru sine și țările lor.

Tipuri extreme de abordare a relațiilor bilaterale

Dincolo de aceste avataruri, firești până la un punct, au fost și sunt încă și exagerări voite, născute din ignoranță, din propagandă, din comandă socială, din teribilism, din interes etc. Astfel, de multe ori, în vremea regimului comunist, în etapa sa finală naționalist-comunistă (din anii 1980), se prezenta publicului un tablou triumfalist al rezistenței românești antiotomane, cu victorii neîntrerupte, obținute pe câmpurile de bătălie și în cabinetele diplomatice.

Ca reacție, după 1989, formatorii de opinie, analiștii politici, comentatorii istorici, eseiștii – sătui de atâta glorie contrafăcută – simțind aversiunea publicului pentru aceste minciuni pioase și patriotarde, au trecut în extrema cealaltă, punând sub semnul întrebării și contestând de-a dreptul orice victorie militară sau diplomatică a românilor contra puterii otomane, căreia Țările Române i-ar fi fost supuse necondiționat.

Astfel, s-a trecut de la o extremă la alta, în loc să se revină la necesarul echilibru. Dar ce este acest echilibru? El nu poate fi decât rezultatul studiului comparativ al izvoarelor de epocă și al istoriografiei de specialitate elaborate mai recent. Istoricul nu construiește trecutul din imaginația sa, precum literatul, ci îl reconstituie prin surse. Iar aceste spun destul pentru a ne ajuta să păstrăm măsura.

De ce nu au cucerit turcii Țările Române

Petre P. Panaitescu are un cunoscut studiu chiar cu acest titlu. În secolele XIV-XVI, alcătuirea politică a turcilor otomani, dintr-un mic principat asiatic, a ajuns imperiul dominant în sud-estul şi în centrul Europei, stăpânind până aproape de Viena. Au căzut rând pe rând Imperiul Bizantin, ţaratele bulgare, statul sârb, principatele albaneze, Bosnia, Ungaria etc. Dintre teritoriile româneşti sau locuite şi de români, au ajuns direct ocupate de otomani unele cetăţi de la Dunăre, precum Turnu (Măgurele) și Giurgiu (1417), apoi Dobrogea (după 1417), Brăila (1539-1540); părţi din sudul Moldovei şi de la Nistru, precum Chilia, Cetatea Albă (1484), Tighina (1538); regiunea de câmpie a Banatului (1552).

Însă Ţările Române, ca entităţi politice, deşi ajunse tributare otomanilor şi ciuntite prin ocuparea unora dintre teritoriile lor, şi-au păstrat fiinţa statală şi vechea organizare. Evident, de timpuriu, s-au căutat explicaţii pentru faptul că turcii nu au cucerit direct Ţările Române. Explicaţiile constau până la urmă într-un complex de factori care trebuie luaţi în bloc, împreună, fiindcă numai aşa au relevanţă.

Ţările Române şi-au atins apogeul dezvoltării lor medievale în secolele XIV-XV, adică tocmai când statul otoman supunea statele vechi ale Peninsulei Balcanice şi încerca să atace şi la nord de Dunăre. De fapt, în ciuda numeroaselor ameninţări şi zvonuri, au fost numai două tentative otomane efective de încorporare a Ţărilor Române în Imperiul Otoman: una a fost în 1522, când sangeacbeiul de Nicopole, Mehmed, a început să transforme bisericile în moschei şi să pună administraţie (cadii) şi forţe de ordine (subaşi) otomane (domnul Țării Românești, Teodosie, era minor şi nevrednic); alta a fost în 1595, când campania marelui-vizir Sinan viza deopotrivă Ţara Românească şi Moldova; fuseseră atunci numiţi şi beilerbeii (guvernatorii) viitoarelor provincii. Prima tentativă nici nu a fost a centrului, ci a fost una locală, a pomenitului Mehmed-Bei, sultanul dezavuând până la urmă acţiunea supusului său. Tentativele otomane din 1522-1526 şi 1595 nu au reuşit datorită reacţiei prompte şi dure a ţării şi datorită contextului internaţional.

Contextul internaţional de după căderea Belgradului până la marea campanie contra Ungariei (1521-1526) pregătea aparent transformarea Europei Central-Orientale în teritoriu otoman, dar determina şi reacţii creştine foarte hotărâte. În al doilea caz, Liga Sfântă desfăşura „Războiul cel Lung” (1593-1606), un conflict osmano-habsburgic, în care Polonia nu lua partea creştinilor. În atmosfera creată, marile puteri aveau interesul să aibă în zonă state-tampon între ele şi puterea otomană.

Unul dintre factorii care au contribuit la conservarea situaţiei de la nordul Dunării de Jos a fost şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române: după câteva victorii militare ale românilor, de teama unor complicaţii, otomanii au ajuns să trateze cu aceştia; drept rezultat, le-a fost înnoit acestor ţări statutul de ‘ahd (= jurământ), adică statutul de principate/ voievodate tributare (acceptat pentru Ţara Românească după 1420 şi accentuat în 1462; pentru Moldova în 1456, accentuat după 1484, iar pentru Transilvania, după 1541).

Cum s-a văzut, rezistenţa Ţărilor Române a fost o realitate care a traversat, cu intermitenţe, întreaga istorie medievală. Această rezistenţă s-a bazat pe câteva realităţi: putinţa de mobilizare a circa 40 000 de oameni în Moldova, 30 000 în Ţara Românească şi 50 000 în Transilvania; existenţa unei numeroase ţărănimi libere şi a unei mici boierimi, care aveau ce apăra (moșia, lotul liber de pământ şi libertatea personală), ceea ce nu fusese cazul în Balcani; apărându-și moşia mică, fiecăruia apăra moşia cea mare, ţara; marea mobilitate a oştii călare, cu echipament uşor, care aplica tactica retragerii simulate şi a atacului prin surprindere; toate acestea erau caracteristice şi armatei otomane (care găsea la români un „antidot”); această oaste era opusul armatelor parţial „grele” şi „imobile” cruciate, de model occidental, învinse la Nicopole, Varna, Mohács etc.

《 continuă 》