Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

Cuviosul Atanasie de la Aton , zidind o frumoasă biserică în cinstea Precuratei Născătoare de Dumnezeu, binevoind și bucurându-se de acest dar, Preacurata s-a făgăduit că ea personal va chivernisi acest Sfânt Locaș cu cele necesare, numai să-și împlinească monahii datoria și pravila lor. Preasfânta adeseori cerceta acest Sfânt Locaș și purta grijă de starea sufletească a monahilor ce viețuiau aici, lucru care se vede foarte bine din povestirea ce urmează.
Cel ce s-a învrednicit de a vedea aceea se numea Matei, care petrecea bine în viața călugărească și care avea ochii inimii curați și luminați. Acesta stând cu frică, cu luare aminte și cu cucernicie la cântarea de dimineață în adunarea bisericii, a văzut intrând în biserică pe
Preasfânta Fecioară cea prealuminată, cu doi îngeri prealuminați, un înger mergea înaintea ei purtând o făclie, iar altul în urmă; apoi ea mergea printre frați și le împărțea daruri. Astfel, fraților care stăteau în strane și cântau le-a dat câte un galben, iar celor ce stăteau în alte locuri în biserică, le-a dat câte doisprezece bani, celor ce stăteau în pridvor câte șase bani, iar la unii din frații cei vrednici le-a dat câte șase galbeni. Matei a văzut acestea, și el în persoană s-a învrednicit a lua șase bani din precuratele ei mâini.
Sfârșindu-se vedenia, fratele acela s-a dus la
Cuviosul Atanasie și l-a rugat să-i dea și lui un loc în ceata celor ce cântă și a spus Sfântului ce văzuse el. Părintele cunoscând că aceea este cercetarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a umplut de multă bucurie duhovnicească. Împărțirile galbenilor la frați a înțeles că erau feluritele ei daruri, care s-au împărțit fiecăruia din veșnicie . Pentru că celor ce stăteau la cântare cu rugăciuni mai fierbinți și cu luare aminte, li s-a dat mai multă răsplătire, iar cei ce luau aminte mai puțin, mai puțin au și primit.
Cel ce a văzut aceea a fost asemănat cu cei mai mici, pentru ca prin lipsirea de darurile cele mai mari să se smerească și să spună vedenia , iar pe de alta, să nu se mândrească prin asemănarea cu cei mai vrednici, ci să petreacă cu cei mai mici, în smerită cugetare. Din această arătare s-a cunoscut bunăvoința Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru Cuviosul Atanasie și pentru mănăstirea lui.
( Protos. Nicodim Măndiță, Minunile Maicii Domnului , Editura Agapis, pp.333-334)

[cristiboss56]

Mă numesc Lucreţia U. şi locuiesc în localitatea S. După moartea soţului meu, fiica mea, Anişoara Daniela s-a îmbolnăvit de diabet zaharat tip II, insulinodependent, de la vârsta de 12 ani. După câţiva ani de boală, au început complicaţiile: retinopatie, polineuropatie, boală cardiacă ischemică microvasculară, insuficienţă ventriculară stânga, tahicardie şi, mai târziu, anemie severă şi insuficienţă renală cronică. Cu toate acestea, ea îşi dorea să trăiască precum un om normal.
Visul ei, dintotdeauna, a fost să fie mireasă şi să aibă măcar un copil. Bunul Dumnezeu i-a ajutat şi i-a împlinit visul de a fi mireasă în anul 2008, de ziua Sfântului Pantelimon. A fost o nuntă restrânsă, creştinească. În vara următoare, adică în 2009, a rămas însărcinată. Era atât de fericită, încât primele cuvinte, când se întâlnea cu o cunoştinţă, erau că va avea un bebe!
Când a urmat controlul la doctoriţa care o trata de diabet, aceasta – reamintindu-i câte complicaţii are şi că e la un pas de dializă – i-a spus răspicat că la ea nici nu poate fi vorba să facă un copil, explicându-i şi riscurile maxime la care se expune şi chiar sugerându-i să meargă cât mai repede la un medic ginecolog pentru a-i întrerupe sarcina.
Daniela nici nu a vrut să audă de aşa ceva. Şi-a luat pe Maica Domnului şi pe Sfântul Nectarie ajutoare şi a promis că, dacă va ajunge cu sarcina la bun sfârşit, va da copilaşului numele Sfântului Nectarie.
A avut o sarcină toxică şi îi era rău în fiecare zi. Orice mânca, vomita şi adesea intra în comă (asta se întâmpla odată la câteva zile). A fost de multe ori internată în spitalul oraşului nostru, dar şi la Bucureşti. Citea zilnic Acatistul Maicii Domnului şi al Sfântului Nectarie, făcându-şi
semnul Sfintei Cruci pe pântece cu ulei de la candela Sfântului Nectarie. De fiecare dată când îşi revenea din comă, se mângâia pe pântece şi vorbea cu bebeluşul ei: „Sper să îţi fie bine, să nu fi păţit ceva rău” .
În luna ianuarie 2010 am internat-o pentru investigaţii. Imediat după internare, starea ei s-a înrăutăţit datorită insuficienţei renale. S-a umflat foarte tare şi respira extrem de greu. Se deplasa cu mare greutate.
Văzându-i starea, medicii i-au explicat din nou riscurile mari la care se expune, i-au spus că poate muri în orice clipă din cauza blocajului renal, şi au sfătuit-o iarăşi să accepte întreruperea de sarcină (care era de aproape şase luni). Ea a refuzat categoric, spunând că pentru acest copil s-a chinuit atâtea luni. Îmi spunea mereu: „Mamă, trebuie să nasc, să-mi văd şi eu bebeluşul, cea mai mare realizare a mea ”. Îmi spunea alteori: „Nimeni nu ştie prin ce trec, dar la copil nu renunţ nici dacă mor ”.
În data de 11 februarie a adus pe lume un băieţel de un kilogram şi o sută de grame, pe care l-a botezat cu numele Sfântului Nectarie , având
binecuvântarea de a avea naş la botez un preot din oraşul nostru.
Bucuria ei de a fi mamă nu poate fi descrisă în cuvinte! Când i-au dat copilaşul să-l ţină în braţe, după câteva zile, a fost atât de fericită, încât a sunat la toate rudele şi cunoştinţele să le spună că şi-a ţinut puiuţul în braţe.
Dar după aproape o lună şi jumătate de la naşterea băieţelului, starea ei s-a agravat. Rinichii nu mai funcţionau, iar medicul a hotărât să o treacă pe dializă. După câteva şedinţe, însă, inima ei nu a mai rezistat, făcând stop cardio-respirator. Anişoara-Daniela a plecat la Domnul a doua zi de Paşti (în 2010), spunând că e cea mai fericită că a dus pe lume un copil.
Copilaşul este frumos, sănătos şi îl are ca ocrotitor ceresc pe Sfântul Nectarie, căruia îi mulţumim! (Lucreţia U.)
( Sfântul Nectarie minuni în România , ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, Galați, 2010, pp. 136-138)

[cristiboss56]

Sa strigăm, să-L rugăm pe Dumnezeu pentru noi și pentru morții noștri, și să știți că morții noștri, când ne rugăm neîncetat , se apropie tot mai mult de Dumnezeu și ajung în cele din urmă în slavă, câtă vreme nu o refuză.
În fiecare sâmbătă, la mănăstiri, se săvârșesc două Liturghii. Una e în katholikon și cealaltă în cimitir. În fiecare sâmbătă, mănăstirea citește foarte multe nume de adormiți, cerând de la Dumnezeu să-i așeze în slava Lui . În toate mănăstirile se face, sâmbătă de sâmbătă, panihidă pentru cei adormiți.
Un ieromonah citea într-o zi o mulțime de nume și, obosind, s-a întrebat: Oare se mântuie cei pe care îi pomenesc? Simt ei ceva? Oare cerul simte că eu mă rog acum pentru cei care au plecat de pe pământul văzut? Sunt ajutați oare cei morți?”
În acel moment, fiind obosit, s-a sprijinit de strana sa, și-a închis puțin ochii și, între somn și veghe, într-o stare de priveghere a minții, dar și de oboseală a trupului, și-a ridicat ochii în sus și vede…vede…oh, oh! Ce se petrece acolo?
Nenumărate duhuri ale celor adormiți și, împreună cu ele, și sfinții, și îngerii. Iar înaintea tronului Lui Hristos stătea, cu preafrumoasa ei haină, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și cu chipul ei luminos arăta către duhuri, Îl privea pe Hristos și spunea: „Fiul meu și Dumnezeul meu, eu mijlocesc pentru toți aceștia! Primește glasurile sfintei Tale Biserici!” Și atunci monahul a auzit cum toți morții au început să cânte : „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, ceea ce ești plină de har,(…), că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre.”
( Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri și cateheze, traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2010, pp. 213-214)

[cristiboss56]

Sfântul Maxim Kavsokalivitul avea multă sete de a dobândi Rugăciunea inimii și o ruga mereu pe Maica Domnului să-i dăruiască acest dar al rugăciunii. Și i-a dat Dumnezeu după inima lui și i-a împlinit dorința lui. Iată cum s-a întâmplat. I s-a arătat lui Maica Domnului și aceasta i-a spus: „Maxime, urcă în Vârful Athonului, pentru a primi darul rugăciunii inimii”. Și a urcat sfântul și a primit ceea ce dorea cu atâta ardoare.
A urcat, dar cum a urcat? A urcat însetat, a urcat înfometat, a urcat nedormit, chinuindu-și trupul, a urcat desculț, cu credință fierbinte, cu smerenie multă și cu nețărmurită evlavie. A urcat având inima curată și mintea curățită. A urcat cu nădejde vie și cu căldură în inimă. A urcat până în vârf și a udat pământul cu lacrimi fierbinți și multe. A urcat, dar nu a primit de îndată darul cel mult dorit. A coborât, deci, în Biserica Maicii Domnului întristat, dar nu dezamăgit. Și iarăși a urcat, cu mai multă credință, cu mai multă evlavie, cu mai multă smerenie, cu mai multă rugăciune, cu mai multă căldură, cu mai multă foame și cu îndoită sete a sufletului și a trupului, cu mai multe lacrimi și cu hotărârea că, dacă nu se va învrednici de darul mult râvnit, să nu mai plece din Vârful Athonului, nici să nu mănânce, nici să nu bea apă și nici să nu dea ochilor săi somn, nici amorțeală pleoapelor sale, după cum scrie: „Cuvioase părinte, nu ai dat somn ochilor tăi, nici amorțeală pleoapelor tale, până când n-ai eliberat de patimi sufletul și trupul tău. Venind, dar, Hristos împreună cu Tatăl, Și-au făcut în tine sălaș”.
Acestea erau luptele cele văzute ale cuviosului. Dar luptele cele nevăzute pe care le avea cu nevăzuți demoni, cine ar putea să le povestească? Deoarece demonii, când au observat că Sfântul Maxim râvnește să primească darul rugăciunii inimii, au ridicat aproape toate cetele diavolești, pentru a-l tulbura și a-l înfricoșa pe sfânt, pentru ca din cauza fricii sfântul să fugă fără a primi rodul stăruințelor sale. Demonii se năpusteau asupra lui în număr nesfârșit, cu strigăte și zgomote asurzitoare. Și alte nenumărate semne înfricoșătoare trimiteau demonii în mintea cuviosului, pentru a-l face să fugă de frică, dar acesta a rămas neclintit, până ce a primit ceea ce râvnea .
În Vârful Athonului a coborât Preasfânta Născătoare de Dumnezeu , ținând în brațele sale pe Pruncul Iisus , înconjurată de nenumărați
îngeri. Iar Vârful Athonului i se părea sfântului mai cuprinzător decât cerurile. Și pe bună dreptate i se părea astfel, deoarece coborâse acolo Împărăteasa Cerurilor, împreună cu Fiul ei și Dumnezeu Cel neîncăput de Ceruri. Iar sfântul, văzând cu ochii săi pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a căzut la pământ și i s-a închinat de trei ori, spunând de fiecare dată: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te, ceea ce ești plină de daruri, Marie, Domnul este cu tine! Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău, pentru că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”. Și atunci Maica Domnului a dat cuviosului, cu preacuratele sale mâini, artos sfânt , pe care luându-l cu evlavie cuviosul, l-a mâncat.
Atunci Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a făcut nevăzută de la fața sfântului, iar acesta ‒ în timp ce mânca pâinea sfântă ‒ a simțit în inima sa fierberea și clocotirea rugăciunii. Iar din acel ceas, și când dormea și când era treaz,
rugăciunea clocotea în inima lui, îndulcindu-i sufletul, încălzindu-i inima și luminându-i ochii minții, ajungând să fie luminat, astfel încât vedea cu ochii lui în întunericul nopții atât de bine, ca și când ar fi strălucit soarele în plină zi. Și de multe ori se ridica și era purtat prin aer cu trupul, ca un vultur. Iar tâlcuirea acestei istorioare ne arată că
darul rugăciunii neîncetate a inimii se dă celui care urcă în Vârful Athonului. Adică primește de la Dumnezeu măsura deplinătății rugăciunii inimii acela care petrece o viețuire înaltă, neprihănită și curată. Aceasta este o viețuire chinuitoare pentru trup, dar odihnitoare și mângâietoare pentru suflet. O viețuire care înalță mintea la cer , precum este înălțat Vârful Athonului între nori.
„Roadele durerilor tale vei mânca, fericit vei fi și îți va fi bine” ‒ adică prin suferințe, prin osteneli, prin strădanii și prin celelalte nevoințe în care te pui la încercare pe tine însuți, luptând zi și noapte cu patimile tale, până când le dezrădăcinezi din inima ta, pentru a se sădi de sus, în aceeași inimă, pomul rugăciunii duhovnicești și al cugetării duhovnicești. Prin toate acestea ți se pregătește în suflet rod ceresc, rod nestricăcios, rod duhovnicesc , mai dulce decât mierea. Cine gustă din acest rod este fericit cu adevărat, deoarece nu va flămânzi în veac, trăind el în Hristos și Hristos trăind în el.
Atunci va face numai voia lui Dumnezeu, care va fi și voia lui („Iubește și fă ce vrei”, spune Fericitul Augustin”), va avea mintea lui Hristos („Noi, creștinii, avem mintea lui Hristos, iar mintea lui Hristos e Duhul Sfânt”, spune Sfântul Chiril din Alexandria) și va avea iubirea lui Hristos, căci Hristos trăiește în inima lui („Dacă mă iubiți, veți fi în Mine și Eu în voi”). Cine ajunge aici este realmente unit cu Hristos .
( Ierodiacon Cleopa Paraschiv, Arhimandrit Mina Dobzeu , Rugăciunea lui Iisus , Editura Agaton, Colectia „Rugul aprins”, Făgăraș, 2002)

[cristiboss56]

Această întâmplare s-a petrecut în anul 1978, când aveam nouăsprezece ani. Într-o seară, am stat până târziu la o prietenă. La întoarcere, când am ajuns în cartierul meu, se făcuse deja unsprezece noaptea. În jur era întuneric și pustiu. Dintr-o nesocotință specifică tinereții, nu-mi era frică de nimic. Crezând ca nu poate să mi se întâmple nimic rău, nu am dat nicio importanță faptului că ușa de la o scară era întredechisă și de acolo mă urmărea un bărbat.
Când am trecut de ușă, el s-a luat după mine. Presimțind ceva rău, am vrut să fug, însă nu am reușit: o mână puternică m-a ținut strâns. Bărbatul mă trăgea spre scară. M-am împotrivit cât am putut, însă era în zadar. Am început să-l rog: „Dă-mi drumul!”, însă el mi-a răspuns: „Acum te omor!”. În jur, nici țipenie. Ajutor de nicăieri. Am ridicat ochii către cer și încet, dar
din toată inima, m-am rugat : „Doamne, Nicolae Făcătorule de minuni, ajutați-mă!” .
Și s-a întâmplat o minune. Degetele care mă țineau strâns au cedat. M-am simțit liberă. Bărbatul care mă amenințase cu moartea nu a mai scos niciun cuvânt și nici nu a încercat să mă urmărească. Stătea pe loc, de parcă înțepenise. Acasă am ajuns fără alte peripeții.
Au trecut mulți ani, însă nu am să uit acea seară de toamnă, când am simțit puterea mijlocirii minunate a lui Dumnezeu și a Sfântului Nicolae , Făcătorul de minuni. (Ludmila)
(Noi minuni ale Sfântului Nicolae , Editura Sophia, 2004, pp. 45-46)

[cristiboss56]

Sfinții sunt Hristos prelungit în veacuri, spunea cu ani în urmă Sfântul Iustin Popovici. Ei nu fac minuni cu puterile lor proprii, ci Însuși Dumnezeu se preaslăvește în faptele minunate întâmplate la moaștele lor sau ca urmare a rugăciunii către ei.
Astfel, tămăduirea Lui se prelungește prin ei chiar și până astăzi, ei fiind crinii înfloriți ai pustiei contemporaneității noastre profund împătimite și secularizate. Una dintre verigile acestui lanț sfânt este Sfântul Luca al Crimeei, mare martir și mărturisitor ortodox, geniu providențial al Bisericii și medicinei vremii sale, unul dintre cele mai recente daruri făcute de Dumnezeu fiilor Lui de azi.
Una dintre mărturisirile personale legate de cele mai recente minuni ale acestui mare sfânt provine de la o elevă din Grecia, cititoare a publicației diakonima.gr, iar scrisoarea ei a fost publicată online pe același site, în 12 martie 2016:
Salutare! Sunt o fată de 19 ani și aș dori să vă povestesc ce se petrece cu Sfântul Luca, Doctorul Crimeei, pentru a afla despre aceasta cât mai mulți oameni. Anul acesta am avut examenele naționale și chiar în perioada examenului mi s-a ivit din păcate o problemă la gât, mai precis la ganglionii limfatici. Ne-am dus la un medic, însă mi-a dat din păcate un antibiotic greșit, încât am ajuns să nu mai pot sta în picioare din cauza durerii de stomac. Durerea creștea în fiecare zi..., până când bunica mea mi-a adus o iconiță cu Sfântul Luca. Nu îl cunoșteam pe Sfântul Luca și de aceea am citit toată viața lui. A doua zi, durerea ajunsese la cote extreme, până când am început să mă rog sfântului și să pun iconița în locul în care mă durea. La scurt timp după aceea, m-am ridicat și am putut să stau în picioare fără nici o problemă, după o săptămână întreagă de durere. Doar după câteva zile, am vizitat Mănăstirea Panaghia Dobra din Veria, unde se găsesc moaște ale sfântului. Apoi, totul a mers bine, ganglionii limfatici s-au retras și am trecut cu bine examenele mele naționale. Acum câteva zile însă, am simțit o jenă în locul în care erau ganglionii limfatici și m-am neliniștit. Se făcuse seară și eram întinsă; l-am rugat pe sfântul să nu se întâmple același episod ca atunci, și să nu o facă neapărat pentru mine, cât pentru mama mea, căci n-aș fi putut să o mai văd așa de speriată ca atunci pentru mine.
Chiar în clipa aceea, am simțit o atingere ușoară, dinăuntrul meu, chiar în locul care mă durea, iar durerea s-a diminuat în câteva secunde. Știam și simțeam că a fost sfântul!
Apoi, după câteva zile, tatăl meu s-a îmbolnăvit ușor; era însă prima dată când îl vedeam să nu poată merge din cauza amețelilor. Înainte să adorm, am izbucnit în lacrimi în camera mea, rugându-l din nou pe sfântul, ca să aud apoi, în dimineața următoare, că tatăl meu este chiar un pic mai bine. Chiar așa s-a și întâmplat, m-am trezit repede, cu gândul să-l întreb cum se simte și l-am auzit chiar pe el spunând-mi zâmbind: „Mă simt mai bine”.
Vă doresc ca acest sfânt să vă ajute și pe voi, așa cum ne-a ajutat mie și familiei mele, și cu siguranță altor mii de oameni.
Vindecarea minunată a unui polițist
Istorisirea unei alte minuni recente, preluată din lucrarea arhimandritului Dionisie Anthopoulos, „Povestește ce ți-a făcut ție sfântul...” (Editura Mănăstirii Panaghia Dobra, Atena, 2010, 304 p.), a fost publicată pe site-ul grecesc newsbomb.gr, în 6 septembrie 2016:
Domnul Gheorghe A., din Salonic, polițist de profesie, s-a îmbolnăvit de cancer la cap. Tumoarea malignă îi provoca dureri mari, și cei care cunosc despre ce este vorba știu că tumoarea localizată în cap provoacă dureri mai mult decât îngrozitoare, tulburări psihologice, precum și un comportament haotic în cele mai multe cazuri. Așadar, nu este greu să înțelegem în ce situație ajunsese domnul Gheorghe.
Sfintele moaște ale Sfântului Luca Doctorul se află adăpostite în sfânta Mănăstire Panaghia Dobra, Veria. Analizele deja sumbre trebuiau să înceapă și să continue în stadiile următoare. Atunci însă, ca urmare a îndemnurilor mătușii sale, sora Teodora, s-a hotărât să viziteze cu întreaga familie sfânta Mănăstire Panaghia Dobra din Veria, pentru a se închina la moaștele Sfântului Luca și a-i cere ajutorul. La mănăstire i-a așteptat starețul, care cunoștea familia A. încă din timpul anilor slujirii sale preoțești la Salonic. Cu toții împreună au cântat Paraclisul Sfântului Luca Doctorul, iar după ce s-au închinat la sfintele moaște, i-au dat și puțin din untdelemnul candelei sfântului. Cu multă durere și credință s-au rugat cu toții dragului sfânt doctor și au plecat cu nădejdea ajutorului său. Această credință și punerea încrederii în Dumnezeu au fost ceea ce aștepta harul tămăduitor al sfântului pentru „a se activa” și a oferi vindecarea încercatului bolnav și a familiei sale.
Când s-au întors în Salonic pentru a continua analizele privind evoluția cancerului, s-a constatat, spre surprinderea tuturor, dispariția totală a tumorii. Sfântul oferise încă o dată bucuria și zâmbetul unui om suferind, la fel cum făcuse și în timpul vieții cu toți acei fericiți bolnavi care s-au învrednicit să primească din mâinile lui vindecătoare îngrijire și tămăduire.
Micuțul Ilie și tămăduirea neputinței lui
Mărturia unei alte minuni a Sfântului Luca Doctorul a apărut în presa digitală pe pronews.gr, în 23 iulie 2016: Micuțul Ilie a fost diagnosticat că suferă de leucemie. Părintele Sosipatru, unchiul micuțului băiat, se afla deja de mai multe luni lângă nepotul său, într-un spital din Atena, avându-l alături pe coslujitorul său, părintele Grigorie. Starea sănătății pruncului a fost luni de-a rândul critică, iar medicii nu le dădeau prea multe speranțe celor din familie. Părintele Sosipatru și cei din familia lui și-au pus toată nădejdea lor în Sfântul Luca Doctorul. Cântau în fiecare zi paraclisul sfântului, în speranța unei minuni.
Credința că până la urmă Sfântul Luca va interveni încă o dată în mod miraculos și-a dovedit eficacitatea, iar sfântul a arătat în mod minunat că este prezent și că o să-l tămăduiască pe micuțul Ilie.
Minunatul eveniment ne-a fost povestit de părintele Sosipatru: „Micuțul Ilie era bolnav de câteva luni, iar medicii l-au diagnosticat cu leucemie. Eu, împreună cu părintele Grigorie, făceam cu schimbul la spitalul unde se afla. În ajunul adormirii Sfântului Luca, adică în 10 iunie, părintele Grigorie a plecat seara târziu din spital pentru a se odihni, lăsându-mă pe mine în postul lui... După ce m-am așezat lângă micuțul Ilie, privindu-l, am început pentru încă o seară să mă rog Sfântului Luca.
- Sfinte Luca, tămăduiește-l pe robul tău Ilie... Sfinte Luca, tămăduiește-l pe robul tău Ilie... Sfinte Luca, tămăduiește-l pe robul tău Ilie...
Nu am terminat bine să-mi închei rugăciunea și mi-a sunat telefonul... Era părintele Grigorie, care, cu o voce înspăimântată, emoționată, tremurândă și în același timp veselă, îmi spune:
- Părinte Sosipatru..., Sfântul Luca a mai făcut o minune!
Ce se întâmplase? După ce a plecat din spital, părintele Grigorie a luat un taxi ca să ajungă acasă... Cu puțin înainte de a ajunge la destinație, taximetristul necunoscut l-a întrebat:
- Părinte, toate bune?
Părintele Grigorie răspunde mecanic:
- Toate bune...
Taximetristul, insistând, l-a întrebat din nou:
- Părinte, toate bune?
Părintele Grigorie, nedorind să continue conversația cu necunoscutul șofer de taxi și crezând că din obișnuință pune această întrebare, mai ales că l-a văzut îngrijorat, a răspuns din nou tăios:
- Toate bune...
Atunci, taximetristul îi spune:
- Părinte Grigorie, acest copil de care vă îngrijiți și care nu este al dumneavoastră o să se facă bine.
Buimăcit pentru o clipă, părintele Grigorie îi răspunde acestui necunoscut întrebându-l:
- De unde știți despre copil, despre mine și despre toate acestea?
Iar taximetristul îi răspunde:
- Părinte, nu întreba prea multe... Aceasta să știți, că acest copil de care vă îngrijiți și care nu este al dumneavoastră o să se facă bine.
La aceste cuvinte, taxiul s-a oprit, iar părintele Grigorie, de-a dreptul șocat, i-a dat contravaloarea călătoriei necunoscutului care știa totul. Taximetristul luă banii, dădu restul și dispăru.
Nu știu dacă acest taximetrist a fost Sfântul Luca sau dacă sfântul a vorbit prin intermediul acestui om; ceea ce știu însă este că micuțul Ilie, din acea seară, de la acea oră, a început să fie din ce în ce mai bine... Sfântul Luca Doctorul l-a tămăduit.”
Micuțul Ilie este încă o minune vie de-a Sfântului Luca, Arhiepiscopul Simferopolului, Doctorul și Tămăduitorul care atinge și cutremură orice inimă. (Traducere și adaptare din neogreacă de Ionuț Aurelian Marinescu)

[cristiboss56]

A stăzi a venit fotograful Erić să ne rоаgе pentru fratele său Marko, ca să fie primit în Şcoala monahală. „Deşi Marko al meu – ne spuse – a fost totdeauna evlavios, anul acesta a păcătuit în Vinerea Mare şi s-a apucat să repare un drum. Imediat după aceea i s-a anchilozat mâna stângă, de nu a mai putut s-o mişte. Asta a durat timp de trei luni. A mers la medic şi medicul i-a spus că în ştiinţa medicinei nu există nici un leac şi nici o modalitate să fie ajutat ca mâna să i se îndrepte. Marko era în mare necaz. A început să se roage fără încetare lui Dumnezeu. În somn i s-a arătat un om, i-a spus de unde i se trage aceasta, şi i-a spus că la oameni nu poate afla leac. Tocmai în ziua Sfântului Petru am mers eu cu Marko la biserica Ružica, iar după Liturghie – la apa Sfintei Parascheva . A băut Marko din apa aceea şi şi-a stropit mâna anchilozată. Imediat anchilozarea a cedat, iar a doua zi a putut să mişte mâna liber. Iată-l, acum este teafăr de tot. A făgăduit că nu va mai lucra niciodată în zi de sărbătoare.”
Relatarea despre tămăduire la apa Sfintei Parascheva a Ohridei . În Ohrida este bine cunoscută casa familiei Fortomanović. Răposata Efimija Fortomanović a născut mai mulţi copii, băieţi şi fete. Ea a murit în anul 1927. Fiicele sale ne-au povestit cum mama lor, Efimija, fusese odată grav bolnavă cu nervii. S-au străduit s-o ajute toţi din jurul ei, şi fiii, şi ginerii. Au cheltuit, au tratat-o, dar nu era de folos. Odată, când s-a vorbit în prezenţa ei de locurile sfinte de la Ohrida, s-a hotărât Efimija să meargă până la Sfânta Parascheva de lângă Ohrida. Acolo există Apa sfântă (aghiasmă), de la care mulţi au dobândit ajutor ceresc. Cum Efimija nu putea merge pe picioare, au pus-o pe cal. Şi pentru că o apuca des ameţeala, au legat-o la ochi, şi aşa, sprijinită de băieţi de ambele părţi, a venit călare până la Apa sfântă de sub Mănăstirea Sfintei Parascheva . Acolo a băut apă şi s-a spălat pe faţă. A stat până spre seară, a băut de câteva ori apă şi s-a spălat pe faţă. Spre seară a călărit pe cal fără să se lege la ochi. Ameţeala i-a trecut, iar apoi şi nervozitatea a dispărut de tot. Acestea ni le-a relatat, în prezenţa şi a altora, doamna Hrizija Ćirković, fiica răposatei Efimii, care – după cum spunea – o însoţise pe mama bolnavă la Sfânta Parascheva şi la întoarcere.
Minunea Sfintei Parascheva în Cetatea Belgradului. Cele ce urmează ni le-a relatat renumitul medic doctor Kolesnikov (a absolvit Medicina şi a fost medic la Belgrad):
Într-o zi a venit la consultație o femeie şi mi-a arătat ambele mâini acoperite de negi de mărimea bobului de fasole. Îngrozitor, niciodată nu văzusem boala aceea într-un asemenea hal. Cugetam ce să-i propun ca leac. Iar ea m-a întrebat: cred, oare, că ar fi bine să meargă la
aghiasma Sfintei Parascheva din cetate? I-am răspuns că este bine, dacă are credinţă puternică. Ea s-a dus. După numai cinci zile, a venit din nou şi mi-a arătat ambele mâini complet curate, fără nici un neg; mai mult, fără cea mai mică cicatrice sau urmă de negi. După aceea, a venit un coleg de-al meu mai tânăr şi mi s-a plâns cum l-au năpădit negii. I-am relatat, în treacăt, cazul femeii aceleia. El zise că ar vrea şi el să încerce. I-am spus că pentru aceasta este nevoie de credinţă. El nu a zis nimic şi a plecat. Când ne-am revăzut, mi-a relatat că a fost în Cetate, dar că nu i-a fost de nici un folos. Desigur, neavând credinţă, a rămas nevindecat.
Din scrisoarea către Cercul Surorilor Sârboaice din Duluth (Minnesota) . S-au scris cărţi despre minunile Sfintei Parascheva şi nimeni dintre muritori nu le-ar putea enumera şi reda în scris. Dar eu voi menţiona aici două sau trei minuni care s-au petrecut în vremea noastră.
În Cetatea Belgradului există biserica Sfintei Parascheva (Sfânta Vineri), în care cândva s-a aflat chivotul cu trupul ei. Trupul a fost strămutat în România, dar a rămas biserica şi izvorul Apei sfinte în biserică. În fiecare vineri, acolo se adună belgrădenii şi se aduc bolnavii pentru vindecarea cu ajutorul acelei Ape sfinte. Într-o vineri am văzut acolo în faţa bisericii o evreică din Panciova. Multe femei stăteau în juru-i şi o întrebau. Şi ea povestea cum orbise de tot, cum medicii nu au putut-o ajuta de fel; şi la sfatul unei creştine din vecini, a fost adusă la biserica Sfintei Parascheva . De îndată ce s-a spălat cu Apă sfântă, a început să zărească puţin. După trei vineri, a redobândit vederea complet. Când am văzut-o eu, ochii îi erau deschişi, doar la marginea albului din ochi se vedeau rotocoale roşii subţiri. Atunci a spus ea de faţă cu toţi: „Eu am făgăduit Sfintei Parascheva că mă voi boteza imediat ce mă voi însănătoşi de tot, şi am s-o fac zilele acestea”.
Un colonel de aviaţie din Kraljevo m-a invitat de ziua Sfântului, ocrotitor al casei, ziua Sfintei Parascheva, şi mi-a relatat cazul său:
În Primul Război Mondial fusesem încercuit de trupele austriece. M-am apărat până am putut. La urmă am căzut la pământ, şi zăceam pe spate, rănit. Un ofiţer austriac s-a apropiat furios ca o fiară, ridică cuţitul şi mă prinse de grumaz ca să mă înjunghie. Eu strigai doar: „Sfântă Paraschevo, scapă-mă!”. Şi în momentul acela mi-am pierdut cunoştiinţa. Când mi-am revenit, eram la spital. Am aflat că acel ofiţer care vroia să mă înjunghie s-a speriat deodată de vocea cuiva care a zis: „Zurück!“ (Înapoi!). Şi astfel, el a fugit, iar pe mine m-a lăsat în viață. De atunci eu serbez ca sfânt ocrotitor al casei pe Sfânta Parascheva, mult mai festiv şi mai bucuros, decât o făcusem vreodată până atunci .
Toate popoarele ortodoxe serbează pe Sfânta Parascheva ca pe o mare sfântă. Iar pentru sârbi ea este şi slavă, şi fală, şi mândrie, căci este din sângele şi din neamul lor. Şi este mai ales pentru femeile sârboaice, căci Sfânta Parascheva este cea mai mare povăţuitoare a poporului sârb dinaintea Sfântului Sava. De aceea este foarte de înţeles că sârboaicele din Duluth au luat ca patron al Cercului lor pe Sfânta Parascheva. Fie-le de ajutor tuturor, şi lor şi musafirilor lor. Amin.
În Sinaxarul grecesc este consemnat şi cazul ajutorului miraculos al Sfintei Parascheva dat insulei Hios în anul 1442. Un călugăr pe nume Amvrosie oficia slujba vecerniei în biserica Sfintei Parascheva. În biserică nu era nimeni. Spre sfârşit se puse o ploaie straşnică, cu vuiet mare, şi a plouat toată noaptea. Amvrosie nu putea să iasă din biserică. Gândind că insula toată se va prăpădi de potop, el începu să se roage Sfintei Parascheva să salveze ţara lui şi să mijlocească milostivirea lui Dumnezeu cel mâniat cu dreptate. Spre dimineaţă îl apucă somnul şi văzu acoperişul de pe biserică parcă dispărut, iar în înaltul cerului un nor luminos şi în nor o femeie frumoasă la chip stătea la rugăciune către Dumnezeu. După isprăvirea rugăciunii, ea îi spuse ieromonahului: „Amvrosie, nu te înfrica, îţi este salvată ţara” . Şi ploaia imediat conteni. De atunci, pe insula Hios se prăznuieşte foarte festiv ziua Sfintei Parascheva.
(texte preluate din ediţia de Opere, vol. VII, Belgrad, 1961, pp. 818-819; vol. X, Himestier, 1983, p. 496; vol. XIII, Himestier, 1986, p. 152-Sfântul Nicolae Velimirovici )