Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Ioan Gura de Aur zice: „Harul, oricat ar fi de har, ii mantuieste numai pe cei ce voiesc".

De asemenea, si Sfantul Grigorie Teologul zice: „Faptul de a se mantui trebuie sa vina si de la noi, si de la Dumnezeu". Si Sfantul Iustin Martirul zice ca „Dumnezeu, Care singur l-a creat pe om, nu il poate mantui pe om fara om". Cei ce cugeta ca omul poate sa fie mantuit numai prin harul lui Dumnezeu sau numai prin propria lui vointa, fara dumnezeiescul har, se insala, fiindca ha-rul, dupa cum am aratat, nu mantuieste decat pe cei care se pocaiesc si se intorc la Domnul.

Or, vointa fara har este insuficienta pentru mantuire, fiindca nu poate omul sa se indrepte pe sine catre Dumnezeu.

Din insesi Sfintele Scripturi se arata ca pentru mantuirea omului sunt cerute amandoua, atat harul, cat si dispozitia omului. Din in-sesi cuvintele Mantuitorului se marturiseste necesitatea coexistentei lor. Domnul, desi a venit pentru mantuirea neamului omenesc, nu i-a mantuit pe toti, cu toate ca El a voit ca toti sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina ci i-a mantuit numai pe cei care l-au urmat Lui, fiindca atunci cand a propovaduit, a zis: Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine.

Pentru mantuire se cere lepadare de sine, care, altminteri, este cu neputinta fara dispozitia interioara si fara propria vointa. Dar, de asemenea, propovaduieste si catre cei care primesc mantuirea din faptele legii, zicand: Eu sunt usa: daca intra cineva prin Mine, se va mantui. Si fara Mine nu puteti face nimic.

La mantuirea omului, deci, contribuie in acelasi timp atat harul lui Dumnezeu, cat si vointa omului.

Pe de o parte, harul lui Dumnezeu cheama, lumineaza mintea si inima, iar vointa conlucreaza la deschiderea ochilor si la curatirea inimii. Asadar mantuirea incepe cu harul lui Dumnezeu, se formeaza de vointa si se desavarseste prin har, care o si incununeaza.

Parabola Semanatorului este un exemplu potrivit. Semanatorul a semanat, pamantul cel bun o primeste, iar Dumnezeu o face sa creasca si o binecuvanteaza. De aici rezulta ca este necesar ca noi mai intai sa voim sa ne mantuim, ca sa fim mantuiti apoi prin har.

[cristiboss56]

Ce este intristarea?
“Intristarea este piedica in calea a tot binele”, spune Sfantul Nil Sinaitul.
“Cand duhul rau al intristarii pune stapanire pe suflet” — citim descrierea lucrarii acestei patimi la Cuviosul Serafim de Sarov, „atunci, umplandu-l de uscaciune si neplacere, nu-l lasa sa faca rugaciune cu osardia cuvenita, il impiedica sa se indeletniceasca cu citirea Scripturilor cu luarea-aminte cuvenita, il lipseste de blandete si de seninatate fata de frati si naste scarba fata de orice impreuna-vorbire: pentru ca sufletul plin de intristare, facandu-se ca nebun si iesit din minti, nu poate nici sa primeasca linistit sfat bun, nici sa raspunda cu blandete la intrebarile ce i se pun. El fuge de oameni ca de niste pricinuitori ai tulburarii sale, si nu pricepe ca pricina suferintei e inlauntrul sau…”
De unde vine intristarea?
Intristarea este de obicei urmare a gandurilor manioase ori a nereusitei de a satisface o oarecare patima. Ca atare, cel ce isi va birui poftele si patimile va izgoni pentru totdeauna din inima sa si intristarea. Astfel, cel infranat nu se va intrista ca a ramas fara pranz, cel feciorelnic – ca nu i-a reusit fapta murdara la care se gandise intr-o clipa de intunecare a mintii, cel nemanios – ca n-a avut prilejul sa se razbune, iar cel smerit cugetator – de lipsirea de cinstiri din partea oamenilor. Cel neagonisitor nu se va amari nici daca ramane fara ultima letcaie…
Cu oamenii patimasi se intampla insa ca intristarea vine asupra lor fara vreo pricina vazuta. Atunci, zice Cuviosul Ioan Cassian,
“prin inraurirea subtire a vrajmasului suntem supusi unui asemenea necaz ca nu putem sa primim cu obisnuita placere nici macar cercetarea (vizita) oamenilor la care tinem si a rudelor noastre, si orice ne-ar spune acestia intr-o discutie cuviincioasa ni se pare ca vine la vremea nepotrivita si ca e de prisos...”
Totusi, aceasta dovedeste numai ca intristarea nu-si are intotdeauna pricinile in surse exterioare. Nu. Inauntrul nostru, in adancul inimii, stau semintele ascunse ale patimilor, care, indata ce se revarsa asupra sufletului ploaia ispitelor, dau indata mladite si roade. Ca atare, trebuie spus din nou ca daca am fi nepatimasi nu doar pe dinafara, ci am avea adevarata liniste in suflet, nici un fel de uneltiri ale dracului intristarii n-ar putea avea inraurire asupra noastra. Pamantul inimii, uscat de post, de privegheri si de rugaciuni, n-ar putea sa mai primeasca semintele patimilor insuflate de catre draci.
De aici reiese ca nu trebuie sa fugim de oameni cu scopul de a evita intristarea. Ce-i drept, nu poate sa scape de tulburare omul care traieste in lume si intra mereu in contact cu persoane care li sunt cu desavarsire straine ca duh, stapanite nu doar de patimi, ci uneori chiar de dracii insisi. Dar gandul ca simpla schimbare a locului aduce usurare este gresit. Schimband mediul, omul schimba doar pricinile care-i starnesc patimile. Nu asta ii trebuie, ci rabdare si inca ceva, de care vom vorbi mai jos. Daca omul va avea rabdare si, indeobste, curatia inimii va fi in stare sa spuna impreuna cu prorocul David: cu cei ce urau pacea eram facator de pace (Ps. 119). Atunci se va impaca lesne nu doar cu oamenii, ci si cu fiarele salbatice, si acelea il vor cinsti, dupa cuvantul Scripturii: fiarele cele salbatice vor avea pace cu tine (Iov 5, 23).

[cristiboss56]

Să vă uitați câte rude aveți la evenimentele vieții! Câte rude sar când aveți un necaz, când faceți o casă, când aveți o boală, când aveți o primejdie..
Știți care este răspunsul: Nu te-am deranjat, știam că ai greutăți și nu am vrut să te mai încurc! Putea să te "încurce" dar nu a vrut să te încurce, putea să te ajute, nu a putut.. era ocupat cu altceva!
Vin evenimentele vieții, îți crești copii, ai datorii, ai bănci care te îngrămădesc și te încâlcesc, rămâi șomer și ai nevoie de un loc de muncă..
Cine vine să te întrebe: "Ce faci frate? Poate ai nevoie de un ban, de o pâine, de un prieten?
Și încercați să vedeți câtă lumea vine, atunci când moare cineva și au rămas atâtea lucruri în urmă: case, grădini, bani și avere! Atunci veți vedea și veți cunoaște arborele genealogic de la Matei - de trei ori câte paisprezece neamuri.. "Hoitul miroase și atrage corbii!
Pildă - când alergi în zadar după lucruri care nu folosesc și nu ai măsura lucrurilor, te autodistrugi!
Un lucru care pe mine mă preocupă și pe dumneavoastră ar trebui să vă intereseze: "Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?"(Matei 6:27)
Adică ce ai putea să faci tu în plus, ca restul lumii, ca să devii mai interesant ca restul lumii?
Chiar dacă ai ajuns bogat, împărat sau ministru.. tot mori! " Și m-am uitat în urma mea și am văzut oase goale și țărână..", adică cimitirul. El se uita la groapă, la moarte și o contemplă.. "care-i ostașul, care-i săracul, care-i împăratul, care-i bogatul?"
O CLIPĂ ȘI VIAȚA PE TOATE LE RĂMÂNE!
Iar Solomon spune: "Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni! Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare? Un neam trece şi altul vine, dar pământul rămâne totdeauna! Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul lui ca să răsară iarăşi. Vântul suflă către miazăzi, vântul se întoarce către miazănoapte şi, făcând roate-roate, el trece neîncetat prin cercurile sale. Toate fluviile curg în mare, dar marea nu se umple, căci ele se întorc din nou la locul din care au plecat.Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună: ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude.
Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.."(Eccle. 1:2-9)
https://www.youtube.com/watch?v=NK11o4xL1aY

[cristiboss56]

Noi, prin Botez, am primit haruri deosebite, avem şi înger păzitor. De ce nu daţi atenţie mai multă
îngerului păzitor ? Ştiţi, frăţiile voastre, ce spune într-un loc: „Este cu neputinţă să nu mori dacă vezi un înger în adevărata lui lumină!” . Îngerul este cu noi, ne păzeşte. Hristos S-a întrupat în chip de om, în adâncul mizeriei omeneşti, nu ca să anihileze fiinţa omenească, ci s-o transfigureze. Aţi văzut ce scrie la Canonul îngerului păzitor: „Sfinte îngere, fă rugăciuni de obşte cu îngerii toţi pentru mine, păcătosul!” . Şi îngerul păzitor se roagă cu toţi îngerii, că nu-l refuză, nu-i răspunde: „Nu vreau!”.
Este o unitate nemaipomenită, Îi place lui Dumnezeu să fie rugăciune şi îngerii toţi sunt una cu plăcerile lui Dumnezeu. Dar mai spune într-un loc aşa: „Dacă diavolul s-ar fi întruchipat în om, cu degetul mic ar fi putut răsturna pământul, dacă ar fi avut puterea de la început” . Dar nu mai are putere, decât numai vârful cozii mişcă, restul nu mai are, i-a omorât-o Hristos. Dar îi este îngăduit să ne ispitească pe noi ca, ispitindu-ne, noi să ne încununăm, să ne trezim, să vedem cine suntem. Dracul joacă un rol în mântuire, indirect.
( Arhimandrit Arsenie Papacioc)

[cristiboss56]

Sunt păcate de moarte şi păcate care nu sunt de moarte: cele de moarte sunt cele pentru care, dacă nu te vei pocăi şi te va afla moartea, vei merge în iad; iar dacă te vei pocăi, atunci îndată ţi se vor ierta. Se numeşte păcat de moarte pentru că din pricina lui moare sufletul şi poate să învieze doar prin pocăinţă .
Păcatul pentru suflet este aşa cum e rana pentru trup. Sunt răni pe care le putem tămădui, care nu aduc moarte trupului, şi sunt răni de moarte. La fel şi păcatele. Păcatul de moarte omoară sufletul, îl face neputincios de fericirea duhovnicească .
Dacă, de exemplu, am pune un orb într-un loc de unde se deschide o privelişte minunată şi l-am întreba: „Ce privelişte minunată, ce frumuseţe, nu-i aşa?”, atunci el ar răspunde cu siguranţă că nu are ştiinţă de acestea, pentru că nu are ochi, nu vede. Acelaşi lucru se poate spune despre sufletul ucis de păcat, care nu poate simți fericirea veşnică... ( Sfântul Cuvios Varsanufie de la Optina )

[cristiboss56]

CUVINTE SI INVATATURI DE LA PARINTELE ISAAC SIRUL

Sfantul Isaac spune ca rugaciunea este "o linistire si o golire a cugetarii de toate cele de aici si o inima ce-si intoarce cu desavirsire privirea spre nadejdea Plina de dor. a celor viitoare". Rugaciunea se face cu adinca smerenie dupa pilda vamesului ; rugaciunea celui ce nu se socoteste pe sine pacatos inaintea lui Dumnezeu, nu este bine primita". Rugaciunea umple viata omului de harul vietii divine, in asa fel incat crestinul vede prin rugaciune, gandeste prin rugaciune, traieste prin ea si "fiecare gand bun este transformat prin rugaciune in gand divin". Rugaciunea e un limbaj al credintei si dragostei de Dumnezeu. Cuvintele rugaciunii dau un inteles sacru limbajului uman, sfintesc lexicul unei limbi prin dialogul cu Dumnezeu.

Si pentru Sfantul Isaac lacrimile sunt rodul si expresia rugaciunii, inceputul renasterii duhovnicesti si semnul cercetarii harului Duhului Sfant: "Cand incepe harul sa-ti deschida ochii pentru a simti cu adevarat vederea lucrurilor, indata incep ochii tai sa verse siroaie de lacrimi incat de multe ori iti spala si obrajii tai cu multimea lor". Exista un har sau un dar al lacrimilor, legat de fericirea a doua (Matei 5, 4) o faptuire sau lucrare ascunsa a monahului: "toti sfintii au plecat plangand din viata aceasta. Si daca sfintii plangeau si ochii lor erau plini pururea de lacrimi, pana ce plecau din viata aceasta, cine nu va plange? Mangaierea calugarului se naste din plans". Lacrimile scot inima din impietrire si patimi, deschizand-o harului milei lui Dumnezeu. Lacrimile sunt sudorile mintii si inimii sufletului-mireasa, in cautarea indurerata si chiar insangerata a Mirelui-Hristos. Sunt lacrimi de durere, care usuca trapul si ard, si lacrimi de bucurie si iubire, care infrumuseteaza fata trupului si curg nesilit de la sine, pana cand "Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii rugatorilor" (cf. Apoc. 21, 4).

[cristiboss56]

Bătrânul Amfilohie zicea: „Când omul se împărtăşeşte, primeşte forţă, este luminat , contemplă orizonturi largi, simte bucurie, funcţie de dispoziţia sa interioară şi de înflăcărarea sa. Unul simte bucurie şi odihnă, altul simte pace, celălat dorinţa de a se consacra lui Hristos şi o milă inefabilă pentru toţi. Personal, atunci când mă aflu foarte obosit, după Sfânta Împărtăşanie, mă simt odihnit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat!”.
Această experienţă duhovnicească a Bătrânului Iacob are un interes aparte: „Când mi-am început viaţa preoţească în mănăstire, în afară de Ceasuri, era rânduită slujirea zilnică a Sfintei Liturghii. Începeam slujba noaptea şi terminam Liturghia înainte de a se face ziuă. Împărtăşindu-mă în fiecare zi cu Sfintele Taine, simţeam o aşa mare putere în mine, încât eram ca un leu.
Sufletul meu ardea de o asemenea flacără dumnezeiască încât, toată ziua, nu-mi era nici foame, nici sete şi nu simţeam nici căldura, nici frigul. Neobosit, lucram de dimineaţa până seara. Chiar şi vara, când după masă părinţii se odihneau în chiliile lor, căutând un pic de răcoare, eu transportam pământ fertil şi îngrăşământ în grădinile pe care le cultivam în afara mănăstirii”.
Bătrânul Ieronim sublinia: „Cel ce se împărtăşeşte trebuie să simtă înainte frică de Dumnezeu, evlavie şi căinţă. Iar după împărtăşire trebuie să simtă pace, bucurie şi dorinţa de a nu vorbi cu nimeni” .
( Î.P.S. Andrei Andreicuţ )