Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Ce putem face? Aşa a orânduit Domnul, ca viaţa noastră vremelnică să nu treacă fără necazuri, precum s-a spus: nu există cap fără dureri, nici inimă fără tristeţi. Dar mai uimitor decât toate este faptul că nici un om sfânt, oricât de sfânt şi desăvârşit ar fi fost el, nu şi-a petrecut viaţa fără să fi îndurat ceva, şi aceasta pentru ca omul să nu se înalţe pe sine. Şi dacă sfinţii au îndurat, noi cu atât mai mult trebuie să îndurăm!
Bolile trupeşti sunt trimise omului de Dumnezeu nu întotdeauna ca pedeapsă pentru păcate, ci uneori şi din bunăvoinţă, pentru eliberarea sau pentru păzirea noastră de bolile sufleteşti, care sunt mult mai primejdioase decât cele trupeşti.
(Sfântul Antonie)
Învaţă-te mai mult să taci, căci atunci nu vei greşi, nici nu vei osândi. Când vei înceta să cârteşti şi vei sluji cu mai multă osârdie bolnavilor, pentru Dumnezeu, atunci te vei izbăvi de boala ta, nu numai de cea a trupului, ci şi de cea a sufletului. Iar dacă în vremea îndreptării boala nu va pleca, înseamnă că aceasta ţi se întâmplă pentru ca să ţi se dăruiască cununa răbdării în viaţa viitoare pentru totdeauna. (Sfântul Iosif)

[cristiboss56]

Primesc și apostrofări! Să nu credeți că atunci când vorbești nu poți greși, sau atunci când vorbești, nu poți deranja, sau nu poți atinge.. Iar eu consider cuvântul ca un bisturiu, uneori zgândăre pe unde este infecție și doare; și trebuie să reacționezi; așa se explică cum se înfurie și mai spun: "Părinte, nu ți se pare că este un abuz al bisericii, de doua mii de ani, tot sperie lumea și spune că vine SFÂRȘITUL!?! Că vine Dumnezeu și ne pedepsește!"
https://youtu.be/MLTIP4M6vI8

[cristiboss56]

Rugăciunea dă cunoștință sufletului despre el însuși, prin faptul că se face oglindă în care el însuși se privește. Dar rugăciunea se face oglindă sufletului prin faptul că i-o ține în față Dumnezeu, sau harul Duhului. Sufletul singur nu și-o poate ține. Rugăciunea, ca și oglinda, are un suport obiectiv. De aceea sufletul, văzându-se pe sine în rugăciune, are totodată conștiința că e ținut în legătură cu Dumnezeu. Sufletul se cunoaște însă în rugăciune cu toate stările și pornirile lui bune și rele. Dar vede în același timp și simplitatea lui fără chip, dacă s-a ridicat la curăția de toate legăturile cu lucrurile. Absorbirea în vederea acestei taine negrăite a sale produce în el o tăcere despre toate, o tăcere despre el însuși și o copleșitoare uimire.”

Părintele Dumitru Stăniloae

[cristiboss56]

Două povești adevărate! - Părinte, azi dacă aș muri, simt că mă duc în Rai! Și Dumnezeu nu l-a mai lăsat să greșească! L-a luat cu El în Rai. Așa se mântuiesc cei păcătoși, pentru că ei "fură raiul" cu limba! Care au fost cuvintele tâlharului? „Doamne, de ești Tu Fiul lui Dumnezeu.. Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta”. Și ce a spus Hristos? „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!”
Poți să te pregătești toată viața și să nu ai această șansă și poți să nu te pregătești niciodată și să ai această șansă!
https://youtu.be/MLTIP4M6vI8

[cristiboss56]

N evoia profundă a ființei și existenței noastre este nevoia de dialog, de comuniune, mai ales cu Cel ce este punctul de sprijin absolut.
Or, ce înseamnă infernul? Dostoievski îl înțelege drept: „durerea celor ce nu pot iubi”. Eu cred că aici e vorba și de neviolarea libertății lor. Sfântul Isaac Sirul zice: „Să nu vă închipuiți că în iad Dumnezeu nu iubește, dar iubirea lucrează în diferite chipuri” – între noi fie vorba, eu cred că oamenii care vorbesc cel mai mult despre iubire, tocmai aceia nu o înțeleg. Foarte puțini înțeleg ce înseamnă ea, în firea ei divină!
Continuând cuvântul Sfântului Isaac: „Și-n iad este iubire, dar iubirea în cei care iubesc
lucrează în duhul comuniunii ; iar în cei care nu iubesc, ea arde ca flacăra”. Vorbind despre asemenea flăcări ale iubirii, chiar zicala românească confirmă spusele sfântului, și anume: „Răzbunarea cea mai mare este când dușmanul tău e silit a recunoaște că ești bun și el e rău”. Așa, pe cineva poate să îl ardă chiar
dragostea unui prieten, încât să nu o suporte; aceasta se petrece tot din pricina acestui mister.
Gândiți-vă fie la fratele cel mare din Parabola Fiului risipitor , fie la fariseul din Pilda vameșului și a fariseului, și veți observa că acești oameni erau drepți și se considerau drepți, ca și cei trei prieteni ai lui Iov. Aici se dezvăluie cum chipurile acestea de oameni cad, fiecare în felul lui. Fratele mare nu intră în casa părintelui, fariseul nu se întoarce îndreptat de la templu, iar dincoace, Iov trebuie să se roage pentru prietenii lui. Se dezvăluie că ascunsul misterios al răului stă în eul închis în sinea lui, centrificat în „aseitatea” lui. Această auto-întemeiere lăuntrică mă aruncă în universul despărțirii, izolării de Dumnezeu și semeni.
( Părintele Constantin Galeriu )

[cristiboss56]

Fii întotdeauna OM!
Fii întotdeauna tu!
Asta înseamnă să nu fii dublu!
Mintea să nu te împingă unde nu ţi-e locul!
Inima să nu ceară ce nu-ţi aparţine!
Să fii întotdeauna conştient de adevărul din tine!
***
Ne facem duşmani semenii, căci aţi văzut cum este:
- Părinte, mi-a făcut vrăji, nu-mi merge bine!
- Părinte, am avut un prieten care "m-a legat", nu mă pot mărita!
NU TE MĂRIŢI CĂ NU AI CALITĂŢI, NU CĂ EŞTI LEGATĂ!
IA FII VREDNICĂ SĂ TE POŢI MĂRITA!
DE CE ESTE AŞA GREU SĂ GASEŞTI UN BĂIAT BUN ŞI SĂ FACI COPII ŞI SĂ TE MĂRIŢI!
DACĂ EŞTI ORGOLIOASĂ ŞI SUCITĂ, CINE TE IA?
***
PILDĂ FRUMOASĂ
Judecăţile lui Dumnezeu nu sunt ca judecăţile noastre!
Atunci când spune cineva:
"- Uite, i-a trăsnit casa lui ăla!"
Ştie Dumnezeu de ce! Poate era făcuta din bani nedrepţi, iar acestea sunt blestemele!
"- Măi, a luat foc casa aia!"
Ştie Dumnezeu de ce!
"- I s-a îmbolnăvit băiatul lui Ion!"
Ştie Dumnezeu de ce! Noi le vedem pământeşte, iar Dumnezeu le vede dumnezeieşte! Noi ni-L facem duşman pe Dumnezeu, dar nu ne facem duşmani patimile noastre! Nu ne facem duşman inima care vrea nedreptăţi sau mintea care vrea mai mult decât poate!
https://www.youtube.com/watch?v=Y8F0oe45am0

[cristiboss56]

Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă „în jos ” decât „în sus ” - care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit.
De fapt, este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde „pentru ce?” şi face din viaţa noastră o teribilă
risipire sufletească . Este cauza tuturor păcatelor pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său.
( Alexander Schmemann )