Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Ascuţit-a limba lor ca a şarpelui, venin de aspidă sub buzele lor” (Psalmi 139, 3). Sub buzele oamenilor vicleni, ale celor care ţin minte răul, se află ascunsă otravă.
Şarpele când ne muşcă, îşi varsă otrava în trupul nostru şi îl otrăveşte, aducând moartea. Aşa lucrează şi şarpele patimilor sufleteşti (în special al patimii ţinerii de minte a răului) când ne muşcă. Ne otrăveşte sufletele şi, astfel, la rândul nostru împroşcăm cu otravă (v. Psalmul 139, 4).
Sfântul Ioan Scărarul, în Cuvântul 25, 9, numeşte osândirea „venin”. Toate cuvintele osânditoare (înjurături, ponegriri, bârfe) pe care le scoatem din gură, osândindu-l pe aproapele nostru, sunt de asemenea otravă: „Dar limba nici un om n-o poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte” (Iacov 3, 8).
Ceea ce purtăm în inimă este mărturisit de gură. Dacă inima este curată, şi gura este curată, iar dacă inima este murdară, şi gura este murdară (v. Matei 12, 35). „Din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană! ” (Luca 19, 22). Prin urmare, când spui „nu te înghit”, te trădezi singur că ai adunat în străfundurile sufletului tău „cisterne” pline de otravă.
( Arhimandrit Vasilios Bacoianis )

[cristiboss56]

Părinții purtători de Dumnezeu, deținători ai întregii experiențe duhovnicești, împlinind în fericita rugăciune cea mai mare parte a sfintei lor râvne, ne-au predat ca un fel de metodă, foarte folositoare pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu, chemarea pe cât posibil continuă a numelui lui Iisus, prin această scurtă rugăciune (n.r. – Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi ). Dumnezeiasca invocare monologică este preferată și se impune să fie exersată în rugăciunea individuală a fiecăruia și, în special, a monahilor, a căror meditație principală și lucru de bază este rugăciunea neîncetată. Conținutul simplu, format din puține cuvinte, al aceste mici rugăciuni permite aplicarea cu succes a poruncii Sfântului Apostol Pavel, Rugați-vă neîncetat!, și poate fi spusă cu ușurință oriunde și mereu, independent de timp, de spațiu și de persoane.
Această rugăciune scurtă a lui Iisus cuprinde un înțeles teologic adânc și rostirea ei încredințează de sus pe orice credincios care caută dumnezeiasca milă și din acest motiv a fost consfințită ca fiind cea mai puternică rugăciune privată a creștinilor. Prin Doamne mărturisim dumnezeiasca domnie cuvenită lui Dumnezeu și măreție, și în același timp recunoaștem datoria credinței și ascultării noastre față de Domnul și Dumnezeul nostru. Prin Iisuse Hristoase , mărturisim întreaga iconomie de mântuire a lumii, și prin miluiește-ne pe noi – mântuirea înfăptuită și sensul eshatologic al dumnezeieștilor făgăduințe cu privire la înnoirea și desăvârșirea tuturor în Hristos, precum solește Biserica noastră.
Sfinții Părinți au născocit diferite moduri practice de auto-concentrare și exersare a rugăciunii monologice și chemării numelui lui Iisus. Această lucrare se numește luare aminte, trezvie (νῆψις) și rugăciunea inimii sau a minții. Unul este scopul ei principal: păzirea minții. Dacă abaterea gândurilor naște abuzul faptelor – care este și păcatul cu fapta –, atunci se impune păzirea minții, astfel încât chiar de la primul gând să se respingă atacul și chiar de la început să se taie răutatea cea cu multe chipuri, și astfel să se izbutească fără osteneală mântuirea . În dimineți vei nimici pe toți păcătoșii pământului, [1] zice David și Fiica Babilonului, ticăloasa!... fericit cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră.
Referința la în dimineți și la prunci semnifică momeala și începutul oricărui gând.
Ca îngrădire a minții nestăpânite și ușor de plecat, Părinții n-au găsit alt mijloc mai potrivit decât pomenirea lui Dumnezeu și ne învață aceasta prin termenii corespunzători. „Trebuie să ne amintim de Dumnezeu mai des decât respirăm”, spune Sfântul Grigorie Teologul. „Numele lui Iisus Hristos să se unească cu răsuflarea ta”, zice Sfântul Ioan Scărarul. „Stăruie cu mintea și nu vei osteni în ispite”, zice Isihie bătrânul. Și Teodor Sinaitul zice de asemenea: „Dacă lipsește pomenirea lui Dumnezeu, tulburarea patimilor capătă loc în noi”.
Pomenirea continuă și cu acribie a lui Dumnezeu este și se numește trezvie, luare aminte, și conduce la toată calea virtuții și poruncii lui Dumnezeu, cum spune și David: Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin [2] . Și
Adusu-mi-am aminte de Domnul și m-am bucurat.
( Părintele Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, extras Despre rugăciune, traducere de Laura Enache )

[cristiboss56]

Părinții noștri disting patru moduri de trezvie , cei care fac referire în mod special la ea. Un mod este atenția minții, acolo unde închipuirea își reprezintă atacul, fiindcă este cu neputință să se nască gânduri, fără o imagine ivită în închipuire. Alt mod este cel al inimii care se liniștește prin rugăciune și care nu primește nici o mișcare a gândurilor. Acest lucru îl izbutesc cei care au ajuns prin strădanie și harul lui Dumnezeu la
rugăciunea inimii . Alt mod este continua și neîncetata chemare în ajutor a Domnului nostru Iisus Hristos , cu multă smerenie. Și în final, un alt mijloc este continua și neîncetata cugetare la moarte. În esență, aceste patru moduri au același scop: continua pomenire și invocare a lui Dumnezeu de care toți avem nevoie, întrucât am primit porunca Rugați-vă neîncetat.
La începutul vieții duhovnicești, insistenta invocare a numelui Domnului trebuie să fie legată, atât este cu putință, de o oarecare silire, chiar dacă mintea nu stăruie pe cuvintele rugăciunii. Și aceasta fiindcă este cu neputință ca mintea, la începutul strădaniei ei, să fie ținută în loc și, desigur, fiindcă suntem păcătoși și avem atâtea patimi și suntem lipsiți de permanenta lucrare a harului dumnezeiesc. În această situație, se impune stăruitoarea chemare a rugăciunii Domnului Iisus, până ce buna obișnuință va predomina și va diminua multa osteneală a strădaniei noastre. Când, cu harul lui Dumnezeu, va izbuti bunul obicei să se impună, atunci mintea se va strânge din împrăștierea și răspândirea inițială. Cu cât noi Îl vom chema pe Domnul nostru, cu atât Acela, puțin câte puțin, ne va descoperi razele harului Lui, iar mintea, văzând dulceața harului, cu mai multă ușurință va stărui pe cuvintele rugăciunii.
Dacă însă credinciosul în bunul mers al rugăciunii va uni supunerea și ascultarea în toate cu voia lui Dumnezeu, atunci în scurtă vreme și în mod simțit harul se va apropia de minte și îi va arăta gustul și al altor virtuți și va realiza cuvântul psalmului: Ca de seu și de grăsime să se sature sufletul meu și cu buze de bucurie te va lăuda gura mea [1] . Așa cum orice încercare pentru un anumit scop are nevoie și de mijloace de realizare a acelui scop, același lucru se întâmplă și în această mare știință a rugăciunii. Fiindcă prin ea suntem învredniciți să supunem orice cuget ascultării lui Hristos și prin harul Lui putem să dobândim mintea lui Hristos, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel.
O condiție necesară și o îndatorire fundamentală a oricui vrea să se ocupe cu această lucrare și îndeletnicire îngerească este pocăința sinceră și corectă , fiindcă Dumnezeu nu vine într-un trup împovărat de păcate . Harul dumnezeiesc nu este magie, nici yoga, nici vreun alt fel de senzualism sau fantezism, ci este descoperire dumnezeiască și sălășluire și întâlnire personală a omului cu Dumnezeu. Dumnezeu dă și omul primește, dacă are deplină credință și dacă se supune voii dumnezeiești și, în consecință, dacă leapădă și se întoarce de la orice răutate. Cei care vor, prin urmare, într-un mod mai înalt să intre în acest atelier sfințitor al harului și să vadă în simțire Împărăția Tatălui care este înlăuntrul nostru să vină mai întâi la acest scaun de judecată al pocăinței în dreptatea inimii și să aibă în minte cuvântul lui David: Auzi-mă, Doamne, că bună este mila Ta. După mulțimea îndurărilor Tale caută spre mine [2] și să țină neîncetat invocarea rugăciunii Domnului nostru Iisus.
Dacă din rugăciunea aceasta se va înlătura, Fiul lui Dumnezeu și va rămâne numai Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă , cred că aceasta îi va ajuta mult pe cei ce nu reușesc să rămână fără împrăștiere, fiindcă mintea rămâne cu mai multă ușurință ațintită pe cuvinte mai puține. Scopul este să rămână mintea ațintită la Dumnezeu de unde vin două lucruri bune, unul mai bun decât altul. Cel dintâi este că mintea, prin stăruința pe dumnezeiasca pomenire a numelui, se oprește din orice răutate, și al doilea, că prin rămânerea ei acolo se sfințește, se luminează și se îndumnezeiește.
( Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere,
traducere de Laura Enache, în curs de editare la
Editura Doxologia )
[1] Ps. 62, 6.
[2] Ps. 68, 19

[cristiboss56]

Bine este nouă că îngăduie Dumnezeu să fim încercaţi, pentru că altfel am fi avut patimi ascunse şi pretenţii nesăbuite în Ziua Judecăţii. Căci dacă le-ar trece cu vederea pe acestea şi ne-ar lua în Rai aşa cum suntem, am crea şi acolo probleme. De aceea îngăduie aici ispitele, ca să ne cureţe de praf, să se purifice sufletul nostru cu întristările şi plânsetele şi astfel să fim nevoiţi să scăpăm la Dumnezeu şi să ne aflăm mântuirea.
Oamenii îndepărtaţi de Dumnezeu sunt cei mai nefericiţi din lume şi în viaţa aceasta şi în cea viitoare, cea veşnică. Iar mai nefericiţi decât aceşti oameni sunt diavolii, care s-au despărţit de Dumnezeu cu mii de ani în urmă şi continuă să se îndepărteze prin mândria şi răutatea lor şi să rămână nepocăiţi.
Mai fericiţi însă decât toţi oamenii sunt cei ce au arătat cea mai mare pocăinţă cu durere şi zdrobire lăuntrică. În acest fel au zdrobit pe vrăjmaşul cel mândru şi şi-au smerit trupul lor cel fără de rânduială prin asceză, supunându-l duhului, pricinuind mare bucurie în Cer prin pocăinţa lor, prin întoarcerea la Dumnezeu .
( Cuviosul Paisie Aghioritul )

[cristiboss56]

Ne spune Domnul: „Vreţi pace? Vreţi sporire în cele duhovniceşti? Vreţi să fiu alături de voi? Vreţi unitate, compătimire, fraternitate? Vreţi bunuri duhovniceşti şi materiale? Nu urmaţi exemplul rău al celuilalt! Faceţi voi binele! Dacă vreţi să aveţi binecuvântările Mele din belşug, faceţi bine, în locul răului primit!”. Posibil să fie puţin mai greu, dar acest lucru va avea un puternic ecou în ceruri. Într-adevăr, este greu, dar nu şi imposibil.
Oricât de urât s-ar purta oamenii cu noi, oricât ne-ar nedreptăţi, oricât de mult am suferi, noi trebuie să fim atenţi la sufletele noastre. Mai bine tăcere şi rugăciune. Să fim deasupra acestor răutăţi prin bunătate, prin compătimire, prin iubire.
Părintele Eusebiu Giannakakis

[cristiboss56]

Să fie cunoscut bunilor luptători și eroi ai acestei nevoințe a rugăciunii că nu este, cum ar crede, simplu și ușor să-și stăpânească mintea nestăpânită. Și aceasta din varii motive. Mai întâi, din pricina firii minții, fiindcă este foarte subtilă și zboară întotdeauna aproape fără nici un discernământ. Este prin fire iscoditoare, s-a obișnuit cu împrăștierea din timpul vieții trândave de mai înainte și nu se încrede în zăvorârea rugăciunii pe care i-o impunem. Apoi, este și răutatea demonilor care închipuiesc în minte multe feluri de înșelări, care aruncă în reverii mintea iubitoare de iscodire. Mai e și faptul că
semnele harului sunt indirecte, mijlocite prin credință , în timp ce cele ale înșelării sunt nemijlocite și întărite de obiceiul îndelungat. Și în final, sunt și înstrăinările și abaterile de la rugăciune, care taie obiceiul cel bun și plăcuta percepție a harului care ne mângâie de obicei.
Vindecarea de toate acestea o dobândim prin îndemnul paulin în rugăciune stăruiți . Având experiența Scripturii și Părinților noștri, cunoaștem că sunt necesare stăruința și răbdarea , virtuți pe care le cere această mare virtute a rugăciunii. Pentru aceea, să nu deznădăjduim, ci să stăruim cerând, căutând și bătând și credem că ne va deschide Dumnezeu, Cel Care ascultă pe cei care Îl cheamă pe El neîncetat și Care dă rugăciune celor care se roagă și oamenilor cunoștință.
( Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere,
traducere de Laura Enache )

[cristiboss56]

Domnul îl cercetează pe om într-un mod personal, de aceea fiecare dintre noi își are
propria-i cale către Dumnezeu . Am auzit istorisiri uimitoare despre cum și-au trăit unii oameni „dragostea cea dintâi”. Adeseori cea mai mică
deschidere a inimii este de ajuns ca Dumnezeu să intre înlăuntrul omului și să i Se descopere .
Părintele Sofronie povestea despre un țăran rus care, în timp ce bea vodkă într-o cârciumă, a primit un gând bun și împreună cu el cercetarea harului dumnezeiesc. Acest har l-a scos pe țăran din cârciumă și l-a dus mai apoi în Sfântul Munte, unde a devenit monah în Mănăstirea „Sfântul Pantelimon” .
Cu adevărat, uimitoare sunt căile lui Dumnezeu cu omul și chipul în care îl atrage la Sine! Bunăoară, cineva care fură de zece ori într-o zi se poate hotărî odată să fure numai de nouă ori, și aceasta este de ajuns pentru ca Dumnezeu să Se strecoare în inima lui și să-l întoarcă de la calea păcatului.
Dragostea lui Dumnezeu este adevărată nebunie, dar nebunia Lui este mai înțeleaptă decât
înțelepciunea lumească .
(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie , traducere din limba engleză de Monahia Porfiria )