Caracter duplicitar sau "criza de identitate"???

[fallen]

Cat despre caracter poate ar trebui sa ne resemnam : chiar nu e musai sa avem fiecare unul propriu și personal ba poate chiar ar fi indicat sa nu avem ci sa fim sau măcar sa incercam sa fim așa cum se dorește de la noi în acel moment...adică sa nu fim rigizi, încăpățânați, ci flexibili, maleabil, chiar "proteici" - chiar dacă ăsta înseamnă sa fim ipocriți sau duplicitar, nu văd pe cine ar putea sa deranjeze atâta timp cât am face tot posibilul sa îi mulțumim pe cei de lângă noI, pentru care lucram sau îi servim.
Nu înțeleg de cu ce am deranja ca nu am.fi sinceri, atâta timp cât dacă as fi sincer sau dacă as fi myself ( eu insumi) ar însemna că sunt egoist ???

Ca sa revin la cazul meu altceva mă îngrijorează . Analizandu-mi trecutul am constataT ca o mare perioada de timp am fost o persoana foarte neserioasa. Adică de Cum am.ieșit depe băncile scolii și de sub oblăduirea părinților și am făcut de capul meu am făcut numai prostii și nimic în interesul nici măcar al meu propriu darămite al celor pentru care lucram...Am pierdut vremea, nelucrat nimic, am risipit și puținul pe care îl câștigăm și am umblat după desfrau având probabil falsa impresie ca îmi caut pe cineva cu care sa îmi întemeiez o familie...când în sfârșit dumnezeu mi-a dat familia la care aspiram am realizat ca responsabilitățile sunt covârșitoare și ca defapt nu eram pregătită ; pentri ca in anii când o așteptam nu m-am "antrenat " pentru ea ( muncind mai mult și asumandu-mi mai multe responsabilitati). Probabil credeam ca dacă am un iubit la care mă duc sâmbătă stau câteva ore, pregătesc un fel.de mâncare și spăl câteva vase după aia, eventual fac patul dimineata si pregatesc cafeaua, mă voi descurca și cu un soț, sau dacă mă joc câteva minute intrun parc cu un copil mă voi descurca și cu unul al meu...
Dar nu aici voiam sa ajung ci în alta parte: după ce am constatat cât de plina de responsabilități e viața de familie și cât de neplăcuta poate deveni atunci când datorita neîndeplinirii lor de către unul.sau celălalt apar nemulțumiri și conflicte, am.constatat ca nici dragoste nu mai exista și nici plăcere nici măcar de ordin fizic...
Și ăsta nu înțeleg acum: când eram eu însămi : atunci când îmi plăcea desfrâul sau acum când nu mai îmi place??? Sau ăsta e ceva fiziologic, ține de vârstă și de starea organismului? E normal sa iti placa la tinerețe iar mai la urma "te iartă dumnezeu"??? ( adică te iartă în sensul ca nu mai ești ispitit și cu ăsta , nu în sensul ca te iartă pentru păcatele care le-ai făcut pana atunci...)
Dar oare e de vreun real folos ca nu mai ești ispitit sa desfrânezi, atâta timp cât apar alte ispite specifice vârstei înaintate , respectiv răutatea, pizma, judecarea aproapelui, egoismul, părerea de sine ( atunci când ai cu ce sa te mândrești, sau părerea de rau ca nu ai și tu cu ce te mandri), dacă și fost risipitor acum devii zgrcit, dacă ai fost generos cu ceilalți acum.devii egoist, datorita oboselii ajungi sa precupetesti orice efort ( și dacă ai fost puturos acum devii și mai puturos pentru ca nici nu mai ai putere...)

Și mai mă pune ceva pe ganduri: se spune xa Cristos s-a adresat în special sclavilor și săracilor. ..Ceea ce nu prea inteleg; pentru ca ce îndeamnă el sa faci presupune sa fii liber sa alegi. Ori dacă ești sclav nu ești liber ci ești constrâns sa faci ce ți se cere...nu poți sa dai cămașa de pe tine ca așa grei tu ci ești obligat sa o dai atunci când ți se cere...nu faci bine ca așa vrei tu ci pentru ca ești obligat sa faci (.bine) celor pentru care lucrezi...sau ăsta nu se "pune"( la socoteala faptelor bune) ??? ( în schimb dacă nu îți faci datoria fata de "stapanire" ăsta se pune la socoteala faptelor rele. ..). Cum poate sa facă "bine" unul.care nu face decât ceea ce I se cere de către superiorii lui???
Și mai e o chestie: dacă greșești și încerci sa te dezvinovatesți se spune ca e păcat ("Viclesug"); dacă recunoști, cu sinceritate, e insolența; dacă îți pare rău, te lamentezi, ești nesincer...