Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Despre rugăciune
Și pe când se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii Lui [1] .
Însemnătatea rugăciunii, ca cel mai elementar mijloc de susținere a ființelor raționale, nu au subliniat-o numai Apostolii când L-au rugat pe Domnul pentru aceasta să-i învețe, ci dintotdeauna a fost cel mai important mijloc de comunicare al omului cu Creatorul lui, Dumnezeu. Poate cineva fără exagerare să spună că rugăciunea era cea dintâi datorie și îndeletnicire a tuturor ființelor raționale, nematerialnice și materialnice, a îngerilor și oamenilor și mai înainte, și după cădere, dar mai ales după cădere. Purtătorii de Dumnezeu părinții noștri, a căror lucrare principală în nevoințele lor ascetice era rugăciunea, în chip felurit definesc și descriu această virtute. Din definițiile lor vom împrumuta și noi câteva, lucru pe care îl considerăm mai de preferat decât să spunem noi ceva de la noi.
Sfântul Ioan al Scării o numește „după calitatea ei, unire a omului cu Dumnezeu ; iar după lucrarea ei, o numește susținere a lumii, împăcare cu Dumnezeu, maica lacrimilor și invers, fiica lacrimilor, răscumpărare păcatelor, punte în ispite, zid împotriva necazurilor, zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor...” și continuă astfel cu mulțime de caracteristici și lucrări și însușiri ale acestei atotcuprinzătoare virtuți.
Sfântul Macarie Egipteanul în cuvântul lui despre rugăciune spune următoarele: „capul a toată sârguința și culme a tuturor faptelor bune este
stăruința la rugăciune , prin care ne agonisim și celelalte virtuți”. Cuviosul Nil Ascetul, în capitolul al treilea Despre rugăciune, spune: „Rugăciunea este convorbirea minții cu Dumnezeu”.
Nu este nevoie, cred, să adăugăm noi nimic la multele păreri ale Sfinților Părinți cu privire la cât de necesară este rugăciunea, mai ales fiindcă este cunoscută porunca Sfântului Apostol Pavel:
rugați-vă neîncetat [2] și vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii [3] .
Și cu privire la Domnul nostru Iisus, cunoaște fiecare cât de mult ne îndeamnă să ne rugăm prin pilda văduvei și a judecătorului nedreptății [4] și a celui ce cere pâine în miezul nopții[5] . Toți cunoaștem, de asemenea, cât de mult insistă să nu pierdem nădejdea în rugăciunile [6] noastre, ci să stăruim cerând, căutând și bătând [7] . Dar Însuși Domnul nostru Se ruga foarte des și iată câteva dintre multele locuri referitoare la aceasta:
Și a doua zi, foarte de dimineață, sculându-Se, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu și Se ruga acolo[8] Și în altă parte: Și a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu sau Și pe când Se ruga Iisus într-un loc ...
( Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, Editura Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte, 1998, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia )
[1] Lc. 11, 1.
[2] I Tes. 5, 17.
[3] I Tim. 2, 1.
[4] Lc. 18, 1
[5] Lc. 11, 5-8.
[6] Lc. 18, 1
[7] Mt. 7, 8 ; Lc. 11, 10.
[8] Mc. 1, 35

[cristiboss56]

Părintele Sofronie nu avea nici putere fizică, nici timp suficient, ar fi vrut să-i citească pe Sfinții Părinți. Spunea „Mă doare că nu am nici timp, nici forță, să mă adâncesc în teologia asta”. Iar Sfântul Siluan îi zicea: „Și socotești că ăsta-i lucru mare?”. Iar Părintele Sofronie a spus că a rămas rușinat, apoi după o clipită de tăcere, Sfântul Siluan a completat: „Singura mare este smerenia, pentru că mândria împiedică dragostea” . Părintele Sofronie spune că niciodată n-a pus la îndoială cuvântul Sfântului Siluan, și vă închipuiți ce autoritate minunată, dulce, dar puternică era!... Am simțit că este cuvântul de pe urmă sau cel din urmă criteriu. Și de ce? E vorba de dragoste, smerenia este una dintre fațetele dragostei, este un element important care face parte din dragoste.
Dragostea mândră nu este dragoste, dragostea poftitoare nu este încă dragoste, ci doar dragostea smerită este dragoste cu adevărat. Simțea Părintele Sofronie că în acest cuvânt se cuprinde toată istoria Bisericii și a omenirii și că în acest cuvânt al Sfântului Siluan putea să trăiască în mod esențial tot ce i-ar fi dat toată teologia sau citirea Sfinților Părinți și tot restul.
( Părintele Rafail Noica , în cadrul Colocviului „Întâlnirea cu Duhovnicul” )

[cristiboss56]

Însoţirea matrimonială constituie cea mai apropiată unire posibilă dintre un bărbat şi o femeie, hărăzită atât procreării şi creşterii copiilor, cât şi orientării spre castitate a poftei trupeşti. De asemenea, ea este „un port sigur” care îi ajută pe soţi să înfrunte luptele şi vicisitudinile vieţii şi să se dezvolte pe deplin ca fiinţe iubitoare. Adresându-se soţilor, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Soţia ta îţi este şi port, şi leac puternic tămăduitor care să-ţi umple inima de bucurie”. Iar în Comentariu la Evanghelia după Ioan, Omilia 19, detaliază: „La început, Dumnezeu, creându-l pe om, nu l-a lăsat singur, ci i-a dat femeia pentru a-i fi ajutor şi însoţitoarea sa, ştiind că din această însoţire va ieşi un bine mare”. Acest bine este atât trupesc, cât şi duhovnicesc. Spre pildă, în
Omiliile la Facere, citim:
„Nici una din grijile acestei vieţi nu va reuşi să-i mai tulbure pe cei care sunt astfel însoţiţi, nici să le submineze mulţumirea. Vedeţi, acolo unde există armonie şi pace şi legătura dragostei între soţi, toate lucrurile sunt bune, şi cuplul va fi în siguranţă în faţa oricărui vicleşug, fiind la adăpost, protejați de o fortificaţie minunată, anume, armonia dintre ei în faţa lui Dumnezeu. Aceasta îi face mai tari decât oţelul, mai puternici decât fierul, şi le este mai de folos cu mult mai mult decât orice altă avere şi prosperitate; îndreptându-i spre slava cea de Sus, le câştigă în același timp favoarea Domnului într-o mare şi generoasă măsură”.
( David C. Ford , Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur , traducere din limba engleză de Luminiţa Irina Niculescu, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, pp. 120-121)

[cristiboss56]

"Nu vă jucați cu moartea. Nu mimați nimic din ce este al morții. Sau n-ați înțeles că în această lume nu există simboluri, ci numai forme ascunse ale realității?
Rămîneți în lumină, jucați-vă de-a lumina, fiți lumină. Pentru a trăi."( parintele Sevastie Bastovoi)

[cristiboss56]

Florile sunt o încununare a dragostei pe care Dumnezeu ne-o poartă.
Animalele ne predau în fiecare clipă lecții de viață.
Oamenii sunt ființe evoluate, superioare atunci când au sinceritate, curățenie sufletească, modestie și credincioșie. Um om oricât de învățat, talentat ori bogat ar fi dacă e mândru, lăudăros, invidios, obraznic, perfid, nesincer și fără teamă de Dumnezeu e cu mult mai prejos decât o floare ori un animal.
《 Dorina Stoica 》

[cristiboss56]

"Dintre toate virtuţile, rugăciunea inmulţeşte cel mai mult iubirea.
Aşa cum faci când te întâlneşti cu un prieten drag sau cu cineva mult iubit, căruia abia astepţi să-i spui totul, totul, ca să te simţi după aceea eliberat, aşa să faci şi când mergi să te întâlneşti cu Dumnezeu."

Ieromonah Iustin Miron
Manastirea Oasa

[cristiboss56]

Duhul Sfânt, când se atinge de inima cuiva, acela
nu mai poate să fie aspru ; acelui om îi pare rău de toate mărunţişurile, îi pare rău şi de unele mărunţişuri despre care zici că alea nu-s chiar păcate.
Când Duhul Sfânt vrea să ajute pe cineva, atunci devine în acest fel: dacă el vrea să ducă o viaţă de pocăinţă, în unele dăţi, Duhul Sfânt se lasă simţit pe măsura pocăinţei şi a smereniei ; dacă el a unit osteneala cu smerenia, atunci Duhul cel Sfânt se lasă simţit şi-l ajută pe om să ajungă acolo: eu dorm şi inima mea priveghează.
Dacă a unit osteneala cu smerenia îl ajută Duhul Sfânt, dar dacă a unit osteneala lui cu pomenirea de rău, cu cârtirea sau cu tulburarea, atunci Duhul cel Sfânt nu-l ajută. Poţi să te rogi ani întregi, că nu te-ajută; doar dacă noi unim smerenia cu osteneala - fie din priveghere, fie din metanii - atunci se lasă simţit Duhul Sfânt.
( Părintele Proclu Nicău )