Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Despre rugăciune trebuie să spun că este, fără îndoială, o lucrare pornind de la Dumnezeu şi care se întoarce la Dumnezeu. Duhul rugăciunii este un dar pe care Duhul Sfânt îl pune în fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin. Noi îl facem mai activ sau mai puţin activ. Şi în acelaşi timp rugăciunea rupe o barieră care se pune între noi şi Dumnezeu.
Minunea cea mare este să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Dacă-L chemăm cu toată puterea, Dumnezeu ni Se revelează, ni Se face cunoscut. Căutaţi în adâncul inimii voastre şi-L veţi găsi acolo pe Dumnezeu. Strigaţi din toată inima şi Dumnezeu vă va răspunde şi minuni se vor face în sufletul vostru şi duhul vostru se va limpezi, ochiul se va deschide şi veţi vedea adevărul dumnezeiesc, care este singurul mântuitor. Rugăciunea are atâta putere, încât poate schimba voinţa neschimbabilă a lui Dumnezeu. Rugăciunea poate aduce sănătate trupească şi sufletească pentru cel care se roagă, înmoaie inimile în familiile care sunt înrăite, întoarce de la păcat pe cel care săvârşeşte păcatul.
(Părintele Gheorghe Calciu )

[cristiboss56]

Pentru a spori, alegeți-vă o rugăciune scurtă și luați aminte la ea cât mai multă vreme. Nu vă îngăduiți nici măcar gândurile care par foare bune. Totul să se oprească: să se oprească închipuirea și amintirea. Luptați-vă și răbdați, în numele lui Iisus Hristos, căci arma de foc din mâinile serafimului nu va lăsa să intre în inimă nici o întinăciune, nici o ființă pămânească căzută, și cu atât mai mult pe diavol.
Părăsiți pentru câteva ceasuri toate îndeletnicirile dinainte și lăsați inima să respire doar Numele cel iubit, după ce își va fi dat seama mai înainte că în toată ființa noastră, în toate faptele, vrerile și gândurile noastre, nu este altceva decât o pornire înspre patimi.
(Sfântul Inochentie al Penzei )

[cristiboss56]

Postirea este pierzătoarea demonilor. Domnul ne-a spus că prin postire şi rugăciune iese tot neamul de demoni. Sfântul Duh nu se sălăşluieşte în stomacul plin, nu-l umbreşte pe acesta. Orice creştin care doreşte să vieţuiască creştineşte, trebuie să pună drept temelie postirea, rugăciunea şi trezvia, şi atunci ajunge la marea măsură a virtuţii.
Boala este o postire fără de voie. Bolnavul îşi va împlini postirea prin răbdare şi mulţumire, căci nu poate în alt fel, din pricina bolii.
Când puterea lui Hristos ne umbreşte, atunci suntem foarte puternici. Când postirea se însoţeşte, se întăreşte, se înconjoară cu celelalte - cu rugăciunea, cu meditaţia, cu trezvia, cu mersul la biserică, cu mărturisirea, cu Sfânta Împărtăşanie, cu faptele bune şi cu milostenia - atunci întregeşte frumuseţea pregătirii sufletului.
Bolnavul va cunoaşte nemărginirea iubirii lui Hristos faţă de om. Va vedea că Hristos, ca Dumnezeu pe pământ, Şi-a petrecut viaţa în chip martiric, ca să ne ajute pe noi, cei nepăsători, să ne luptăm. Dacă Hristos a suferit, noi, ucenicii Săi, vom alege altă cale?
(Avva Efrem Filotheitul )

[cristiboss56]

Spuneți-ne cum să ținem un post care să ne liniștească și să fie bun. Nici prea aspru, nici prea delăsător.
Dacă ne gândim la oamenii care nu au ce mânca, dacă ne vom gândi la cei din pușcărie, din spitale, care, săracii, știți cum stau... O, dacă ar căpăta ei o bucată de pâine! Știți câți sunt? Foarte mulți sunt.
Dacă ne vom gândi la ei, dacă ne vom gândi la cei morți în foamete, noi vom posti mai ușor și ne vom uita la masa pe care o avem. Vom posti mai ușor, fiindcă noi suntem chemați la a-i milui pe ei, la a-l hrăni pe cel flămând, a-l îmbrăca pe cel gol. Și dacă nu-i hrănim, măcar să flămânzim împreună cu ei, și astfel de gânduri ne ușurează postul. Îl fac plăcut și Domnului, și nouă, pentru că ne dă har și putere, și în acest post să ne rugăm pentru toți cei care au murit de foamete, sau care astăzi mai flămânzesc și însetoșează.
O, cât de mulți bătrâni și tineri părăsiți, în spitale, în case de nebuni, sunt foarte mulți. O, dacă ați intra o dată acolo, știți cum ar fi? Ați simți în ce stări trăiesc mulți oameni. Noi suntem chemați să ne îndurerăm pentru tot omul. Nu doar așa, ca o poezie! Asta înseamnă să ne gândim la dânșii, să ne gândim la toți oamenii ăștia. De aici vine și starea potrivită și putem mânca mai puțin.
(Ieromonah Savatie Baștovoi, Puterea duhovnicească a deznădejdii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2014, pp. 72-73)

[cristiboss56]

Cum să ne întărim în războiul nevăzut, împotriva gândurilor vrăjmaşe?
Cea mai bună metodă de adunare a gândurilor este să ai un gând principal, în faţa căruia să cunoşti gândurile care vin, să le înlături pe cele rele şi să le încurajezi pe cele bune, iar metoda cea mai la îndemână este rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, pe care o spunem ca să avem o statornicire în gânduri bune.
Nu se poate înlătura un gând rău decât cu un gând bun. Bineînţeles că trebuie să ocolim pricinile de înmulţire a gândurilor rele, altfel ţi le înmulţeşti singur şi, în cazul acesta, nu se poate vorbi despre o liniştire a sufletului, decât în timp.
(Arhimandrit Teofil Părăian )

[cristiboss56]

Moartea nu este nici sfârşit, nici început, ci mai degrabă un văl ‒ zidul cel despărţitor al vieţii de aici, de viaţa de dincolo. Cei care au fost morţi sufleteşte, care nu s-au îngrijit de sufletele lor, vor trece, prin moartea aceasta pământească, la moartea cea veşnică, adică la chinul cel veşnic al iadului, de care să ne ferească bunul Dumnezeu! Iar cei ce au fost vii cu sufletul, întreţinându-şi flacăra credinţei, aceştia păşesc, prin moartea cea trupească, la viaţa cea veşnică, la fericirea Raiului.
Un om a găsit o pungă mare cu pietricele colorate pe ţărmul unei ape. A luat-o şi, mergând spre casă, începu să arunce pietricelele în apă, ţintind păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncându-le aiurea. În momentul în care mai avea în pungă doar două-trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce tot așa, fără rost, s-a întâlnit cu un vecin. Acesta s-a uitat la pietricele, după care i-a zis:
‒ De unde ai pietricelele acestea, fiindcă sunt foarte preţioase!
Aflând asta, omul nostru a plecat disperat să caute pietricelele aruncate aiurea, dar era greu să mai recupereze ceva.
Aşa facem şi noi cu zilele vieţii noastre. Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an ‒ sunt comori pe care le aruncăm fără nici o precauţie. Când le-am pierdut, e imposibil să le mai recuperăm.
(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovniceşti, Editura Conta, 2007, pp. 162-163)

[cristiboss56]

Care este vocaţia omului: monahismul sau căsătoria?
Vreau să vă spun că această dihotomie maniheică ce spune că în lume nu pot fi decât căsătoriţi şi monahi face parte din modul nostru prost de a gândi Ortodoxia. Vocaţia pentru căsătorie este identică celei pentru monahism şi este identică celei pentru celibat în lume, atunci când există şi o astfel de formă, pentru că este vocaţia pentru Împărăţia Cerurilor. Ori ai vocaţie pentru Împărăţia Cerurilor şi o împlineşti acolo unde rânduieşte Dumnezeu, ori n-ai vocaţie pentru Împărăţia Cerurilor şi nu o împlineşti nici în fustă scurtă, nici cu scufă pe cap; nici cu nădragii peticiţi, nici cu camilafca lungă până dincolo de pământ.
Lucrurile acestea vreau să le gândiţi: pentru fiecare, Dumnezeu rânduie vocaţia personală care se stabileşte, în primul rând, la frontiera din*tre om şi duhovnicul său. Acum, eu cunosc foarte multe cazuri în care unii s-au popit de gura mamei, iar altele s-au călugărit de gura satului. Nimeni nu poate hotărî în locul nostru – asta să fie foarte clar! Iar din momentul în care v-aţi hotărât pentru un lucru, pe acela să-l duceţi până la capăt, pentru că ispita cea mai mare este să fii căsătorit şi să duci dorul monahismului în care ai fi putut să stai sau să te monahicizezi şi să-ţi fie capul la discoteca prima în stânga, pe colţ, după mănăstire. Când se întâmplă lucrurile de genul ăsta – pe româneşte –, ne-a luat dracuʼ! Aici nu mai încape jumătate de măsură: dacă atunci când te-ai hotărât pentru o direcţie încerci să o schimbi şi să fugi pe după colţ, e o problemă! Şi Doamne fereşte să începeţi să vă schiţaţi vocaţiile!
În teologie, de exemplu, este obiceiul ca, imediat cum intri în facultate, să laşi coadă, să pui vestă, să pui vestuţă până în gât, să faci gesturi din astea cât mai duhovniceşti cu gândul la călugărie, până te întâlneşti cu prima formă... de „cultură”, în care nu mai ştii unde să fugi, pentru că, dacă ceea ce este în tine nu concordă cu ceea ce tu mărturiseşti, e grav!... Poţi să te dai sprayatul sprayaţilor – eu cunosc mulţi euro-monahi, ştiţi?! Ştiţi ce sunt euro-monahii? Monahi cu euro! Dar cunosc şi foarte mulţi căsătoriți care duc o viață efectiv monahală. Uitați-vă bine: pot compara – şi ajung la identitate – o priveghere în vârf de Munte Athos sau la Tismana (cu rânduială, cu cântare), cu privegherea la capul băiatului meu când era bolnav. Acelaşi frison, aceeaşi întâlnire cu moartea – pentru că în priveghere nu ne întâlnim cu viaţa dintr-odată. La miezul nopţii, ne întâlnim cu moartea – de aceea se citeşte Psalmul 118, pentru că este ultima repetiţie înainte de înviere. Apoi, pe măsură ce se apropie zorii, creşte şi Hristosul Care Se luminează înaintea ochilor noştri. Şi, pe măsură ce intru în Hristosul Care Se luminează, ce mai contează dacă sunt monah sau căsătorit? În câte rânduri n-aţi văzut voi înşivă monahi slujind familiei cu maximum de abnegaţie şi căsătoriţi slujind călugăriei, monahismului, cu maximum de abnegaţie? Ce-ar fi acum să scriem pe cartea asta: „Se adresează nu mai preoţilor de mir”. Când faci un lucru în Hristos, acela se adresează Bisericii întregi şi cuprinde Biserica întreagă. Celelalte sunt fandoseli, şi fandoselile duc la farafastlâcuri, şi farafastlâcurile, la tiripiceli...
(Părintele Constantin Necula )