Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Fiecare dintre noi trebuie să ia aminte: demonii nu au putere să ne biruiască decât dacă noi singuri ne predăm lor. Ei pot doar să ne ispitească și nimic mai mult! Chiar și atunci când ne ispitesc, ne sunt folositori, deoarece devin pricină a slăvitei noastre încununări, dacă ne împotrivim lor până la capăt. Căci atâta timp cât nu ne împotrivim, noi vom fi biruiți.
Putem fi răniți, căci aceasta este greu de evitat de orice luptător. Se poate chiar ca, pentru puțină vreme, să cădem. Însă dacă ne ridicăm îndată, Dumnezeu nu va socoti căderea noastră ca un păcat de neiertat. Asemenea sunt „căderile” celui drept, despre care s-a spus: „Căci dacă cel drept cade de șapte ori și tot se scoală…” (Pilde 24, 16). Dacă însă cădem în îngrijorarea de multe, dacă ne pierdem bărbăția, această stare va deveni foarte primejdioasă. Demonii așteaptă tocmai o astfel de atitudine – să arătăm slăbiciune și să pierim cu sufletul –, ca să ne lovească. Ei devin puternici prin slăbiciunea noastră.
(Arhimandrit Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, traducere din limba bulgară de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2011, p. 35)

[cristiboss56]

Dacă ești într‑o țară străină, cum păstrezi legătura cu familia ta, cu copiii tăi? Cum păstrează legătura un om cu copiii lui, cu nevasta lui, cu părinții lui? Prin dor. Moare de dorul lor. Așa este? Prin dor. Moare de dorul țării lui, moare de dorul pruncilor lui, moare de dorul nevestei lui, moare de dorul părinților lui.
Este o legătură? Este adevărată legătura? Tot la fel trebuie să ne păstrăm și să ne cultivăm dorul de Dumnezeu, dorul de Maica Domnului, dorul de sfinți. Să căutăm să anulăm barierele care ne răcesc sufletește, care ne împietresc, prin care uităm de Dumnezeu.
(Înaltpreasfințitul Justinian Chira, Trăiţi frumos şi-n bucurie!, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2014, p. 117)

[cristiboss56]

Celora care spuneau că nu au timp de rugăciune din pricina greutăţilor familiale şi a multelor ocupaţii, le spunea în mod repetat: „Dacă eu, în liniştea Katunakiei, spun o sută de rugăciuni pe zi, iar voi, în zarva oraşului şi a îndatoririlor pe care le aveţi la serviciu şi în familie, spuneţi trei rugăciuni, suntem egali”.
L-am întrebat apoi dacă nu cumva acest număr de rugăciuni este prea mic, chiar şi pentru mireni. Iar Stareţul ne-a răspuns: „Dacă omul se obişnuieşte să spună zilnic rugăciunea, chiar şi de câteva ori, dar în fiecare zi, încet-încet inima lui începe să se îndulcească şi va aştepta cu nerăbdare să vină acea clipă dedicată rugăciunii. Iar atunci când inima celui care se roagă se îndulceşte de ea, acela de la sine va căuta să se roage mai mult”.
(Ieromonah Iosif Aghioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, traducere de Ieroschimonahul Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, p. 146)

[cristiboss56]

Parinte, cui se datorează deosebirea de încrede*re, de pildă, a doi ucenici faţă de stareţul lor?
Gândului. Se poate ca cineva să aibă gând stricat pentru orice şi pentru oricine. Dacă omul nu are gând bun şi nu se scoate pe sine din acţiunile sale – adică dacă acţionează numai din interes – nu poate fi ajutat nici chiar de un sfânt. Nu un stareţ sfânt sau o stareţă sfântă de-ar avea, nu numai de l-ar avea ca stareţ pe Sfântul Antonie, ci chiar pe toţi sfinţii de i-ar avea, nici aşa nu va putea fi ajutat. Nici Dumnezeu Însuşi nu va putea ajuta un astfel de om, deşi ar vrea mult. Atunci când cineva se iubeşte pe sine, pe toate le ex*plică precum îi place lui. Şi aşa unii le explică în chip păcătos, alţii precum le place şi, încet-încet, aceste explicaţii iraţionale ale lor devin fireşti. Şi oricum te-ai purta cu ei, se smintesc.
Sunt unii care, dacă le dai puţină atenţie, dacă le spui un cuvânt bun, zboară. Dar dacă nu le dai atenţie, se mâhnesc mult, apucă extremele, care sunt ale diavolului. Văd, de pildă, o mişcare şi spun: „Da! Aşa este!”. Iar apoi sfârşesc prin a fi siguri că aşa este cum cred ei. Sau văd pe un altul serios şi cred că are ceva cu ei, în vreme ce acela poate fi serios pentru că îl preocupă ceva.
Cu câteva zile mai înainte a venit la mine cineva şi mi-a spus: „De ce cutare îmi vorbea mai demult, iar acum nu-mi mai vorbeşte? I-am făcut şi o observaţie, nu cumva din pricina aceasta?”. „Ascultă, îi spun, se poate să te fi văzut, dar să nu fi luat aminte la tine sau să fi avut vreun bolnav şi să fi fost îngrijorat că trebuie să caute un medic sau să afle valută ca să meargă în străinătate etc”. Şi într-adevăr, acela avea pe cineva bolnav, avea o mulţime de griji, iar acesta avea pretenţia să stea şi să-i vorbească. Iar pentru aceasta împletea o grămadă de gânduri.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul III. Nevoință duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 22-23)

[cristiboss56]

Se intâmplă câteodată ca Dumnezeu să nu împlinească numaidecât rugăciunile noastre, după cum am spus. Sfânta Monica - mama Fericitului Augustin - 18 ani s-a rugat lui Dumnezeu ca să se întoarcă fiul său la credinţă. Stăruinţa ei în rugăciune I-a plăcut lui Dumnezeu. Şi El a ascultat-o cu adevărat, întorcând pe fiul ei la calea mântuirii, dar nu oricum, ci înzestrat cu toată frumuseţea trăirii creştine mlădiate de harul dumnezeiesc.
Întrucât nu ştim dacă toate cererile noastre ne sunt de folos, totdeauna este bine să încheiem rugăciunea cu aceste cuvinte: Doamne, Care ştii toate, ajută-ne ca rugăciunea pe care o facem înaintea Ta să se împlinească după voia Ta cea sfântă. Doamne, facă-se voia Ta în viaţa noastră.
(Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia și dragostea - însușirile trăirii ortodoxe )

[cristiboss56]

Este bine să avem în fiecare cameră câte o icoană. Locul icoanei în casă este pe peretele de răsărit. Pe peretele cu icoana nu trebuie să mai punem nimic altceva, pentru că atenția noastră să nu fie atrasă de alt lucru atunci când ne rugăm în fața icoanei și pentru că nu este bine să punem alături de icoană lucruri care nu au legătură cu aceasta.
Punem icoana la răsărit pentru că ne rugăm întotdeauna cu fața la răsărit, și la biserică și acasă. Răsăritul, locul de unde ne vine lumina, este semnul lui Dumnezeu, al Mântuitorului Hristos, numit în rugăciunile Bisericii Răsăritul cel de sus, Soarele Dreptății, etc... Apoi, lumina este semnul lui Dumnezeu, al binelui și al lucrurilor bune care se fac la lumina zilei, în timp ce apusul, întunericul este semnul răului și al lucrurilor care se fac la întuneric.
Deci, trebuie să avem grijă să așezăm icoana la răsărit, pentru a ne închina cu fața la răsărit. A fost un timp când unii dintre creștini țineau icoanele ascunse, după ușă, în vreun colțișor sau chiar în șifoniere sau în valize. A sosit timpul să scoatem icoanele la vedere și să le așezăm unde le este locul.
(Coman Constantin, Ghidul practic al creștinului ortodox, Editura Bizantină, București, 1997)

[cristiboss56]

Pot să mă rog toată ziua, toată noaptea, dacă mă culc şi adorm din împrăştiere, mă asemăn cu un păstor care are oi şi n-a închis uşa. Şi a intrat lupul şi le-a sfâşiat. Dacă noi căutăm să ne fure somnul din „Doamne Iisuse...”, pe acea măsură, Bunul Dumnezeu ne ajută a birui patimile.
Gândurile sunt săgeţi diavoleşti şi, dacă noi nu stăm de vorbă cu ele, atunci Duhul Sfânt ne dă puteri tari. În timpul zilei adunăm ori lumină ori întuneric. În timpul zilei sunt unele goluri, şi în golurile acelea dacă zic „Doamne Iisuse...”, mă ajută Duhul Sfânt în timpul nopţii.
(Părintele Proclu Nicău)