Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Cum intrăm în biserică?
Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh și Adevăr, Cartea a Șaptea, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 38, p. 224
„(...) În fața lui Dumnezeu se cuvine să venim îmbrăcați în podoabele frumoase ale virtuților, ca în niște haine strălucitoare, impunători prin lumina minții și eliberați de toată plăcerea trupească și de întinăciunile pământești.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia LI, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, p. 595
„Văd că mulți au un astfel de obicei în biserică; se sârguiesc să vină la biserică cu haine curate, cu mâinile spălate; dar ca să se înfățișeze cu sufletul curat înaintea lui Dumnezeu nu suflă nimeni vreun cuvânt! Și spun lucrul acesta nu ca să vă opresc să vă spălați mâinile sau gura, ci că vreau să vă spălați așa cum se cuvine, nu numai cu apă, ci, în loc de apă, cu virtuți. Gura se murdărește cu defăimări, blasfemii, certuri, cuvinte pline de mânie, cuvinte de rușine, râs și glume.
Dacă te știi că nu rostești nici una din acestea, nici nu ești murdărit cu această murdărie, îndrăznește de vino la biserică; dar dacă te-ai întinat de nenumărate ori cu aceste pete, pentru ce te ostenești degeaba clătindu-ți limba cu apă, dar purtând pe ea această murdărie vătămătoare și ucigătoare?
Spune-mi, dacă ai avea în mâini murdărie și noroi, ai îndrăzni, oare, să te rogi? Nicidecum! Și totuși nici una nu-i vătămătoare, pe când acelea sunt pierzătoare. Pentru ce, dar, în cele indiferente ești evlavios, iar în cele oprite, fără nici o grijă?
- Ce vrei să spui?, aș putea fi întrebat. Nu trebuie să mă rog?
- Trebuie, dar nu murdar, nici cu un astfel de noroi pe tine.
- Dar dacă mă murdăresc, ce să fac?
- Curățește-te!
- Cum, în ce chip?
- Plânge, suspină, dă milostenii, cere-ți iertare de la cel pe care l-ai supărat, împacă-te cu el, curățește-ți limba, ca să nu mânii mai mult pe Dumnezeu.”

[cristiboss56]

Putem spune că pocăința constituie coloana vertebrală a părții practice a soteriologiei. Fiindcă cine ar putea vreodată să păzească harul dumnezeiescului Botez și să țină dumnezeieștile porunci cum a făgăduit când s-a botezat? Desigur nimeni, chiar dacă ar trăi numai o zi pe fața pământului, potrivit prorocului. Suntem chemați, vedeți, păcătoși și împătimiți fiind și trăind în medii păcătoase și potrivnice, să umblăm pe calea virtuților și sfințeniei. Alegerea binelui este ușoară, aplicarea lui cere însă luptă. Duhul este râvnitor, trupul însă neputincios. Prin urmare, pocăința este singura noastră nădejde și singurul ajutor care rămân omului păcătos, ca să reușească în menirea lui.
Tocmai de aceea Sfânta noastră Biserică, împlinind porunca Domnului, continuă această lucrare mântuitoare sub forma tainică a pocăinței (mărturisirii), astfel încât prin ea fiecare om să poată răspunde îndatoririlor lui creștinești, pocăindu-se pentru toate cele pe care le-a făcut fie cu intenție, fie din neputință. Taina pocăinței (mărturisirii) seamănă cu un birou de contabilitate universal, la care omenirea vine și se împacă cu Dumnezeu, mărturisindu-și datoria și primind în dar achitarea ei. Când adică omul ajunge la simțirea vinovăției lui, vine la acest slujitor al Bisericii rânduit pentru aceasta unde mărturisește cu smerenie păcatele lui, ca să primească iertare. Aici se află exact aplicarea versetului din Psalmi: Zis-am: mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului și Tu ai iertat nelegiuirea inimii mele[1] și Spune tu mai întâi păcatele tale ca să fii îndreptățit[2].
În perioada apostolică, taina pocăinței și mărturisirii se săvârșea public în adunarea credincioșilor, înaintea Episcopului: Și mulți dintre cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească și să spună faptele lor[3]. Mai târziu sistemul acesta s-a desființat și episcopii au prohirisit preoți pentru pocăință la care cei ce se pocăiau se mărturiseau separat, lucru care a rămas valabil până astăzi. Cel ce se pocăiește vine la preotul rânduit pentru acest scop, numit duhovnic, și cu smerenie mărturisește faptele lui, întărind astfel și practic pocăința lui. Dacă duhovnicul consideră că nu există piedică pentru imediata dezlegare, urmează întregirea tainei care este iertarea păcatelor, dezlegarea celui ce se pocăiește din legăturile păcatului și reîntoarcerea lui la starea harului din care a căzut.
În funcție de caz, este posibil ca acela care se pocăiește să fie supus unor epitimii determinate de duhovnic. Epitimiile au scop pedagogic, sunt mijloace de îndreptare a celui care se pocăiește și nu mijloace de iertare a păcatelor. Iertarea și curățirea de păcate, numai sângele vărsat pe Cruce al lui Hristos are puterea de a le aduce. Sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curățește pe noi de orice păcat[4]. În Biserica primară erau statornicite patru stadii ale epitimiei, în funcție de păcat și de nivelul de pocăință al celui ce se mărturisea.
1) Stadiul celor ce plâng, unde cei care se pocăiau rămâneau afară din Biserică la dumnezeiasca Liturghie.
2) Stadiul celor ce ascultă, care rămâneau în narthex, împreună cu catehumenii.
3) Stadiul celor supuși, care rămâneau în biserica principală, îngenunchiați, dar plecau într-un anumit moment al Liturghiei, după ecfonisul diaconului.
4) În final, stadiul celor ridicați, care rămâneau în Biserică în picioare împreună cu ceilalți credincioși. Timpul de valabilitate al epitimiei dura în funcție de fierbințeala pocăinței, după judecata Episcopului.
Împreună cu mărturisirea, cu epitimiile și iertarea păcatelor, Sfânta noastră Biserică a consacrat rugăciuni speciale, împreună cu o cateheză corespunzătoare, când se săvârșea o mică slujbă după fiecare mărturisire. Astăzi acest lucru s-a desființat și se mai păstrează numai rugăciunile potrivite pentru dezlegarea păcatelor: „Iată, Dumnezeu, prin mine păcătosul și nevrednicul preot și duhovnic, îți iartă ție păcatele în veacul de acum și în cel viitor. Este însă necesar ca duhovnicul să-l lumineze pe cel mărturisit cu privire la cât de mare rău este păcatul și ce consecințe pierzătoare are pentru viața credinciosului, fiindcă adeseori se observă fenomenul unei conștiințe laxe și conciliante care gândește așa: nu contează păcatul pe care îl fac, îl voi spune duhovnicului, voi face și un mic canon și sunt în regulă, lucru care provoacă cedarea în fața păcatului, îndreptățirea lui și în final duce la nesimțire și la nepocăință.
(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia)
[1] Ps. 31, 6.
[2] Is. 43, 26.
[3] Fapte, 19, 18.
[4] Apoc. 1, 7.

[cristiboss56]

Ce sunt ispitele? Cum poate face faţă creştinul ispitelor care îl încearcă în orice moment al zilei sau al nopţii?
Ispitele sunt încercările diavolului de a pune mâna pe sufletul creştinului… Acolo unde zidul de apărare e slab, acolo acţionează ispita. Ispitele vor să trezească patimile din om, să-l slăbească în credinţă şi în puterea de apărare. Uneori atacul celui rău este atât de mare, că omul pare să scape de sub control situaţia şi zice că a întâlnit „ceasul cel rău”. Abia atunci omul trebuie să se întărească, să nu cadă. Cu pâinea şi apa rugăciunii omul se poate întări în faţa ispitelor în drumul său prin viaţă.
Ce trebuie să facă omul când are un necaz? Unii se apucă de băut, ca să-şi stingă amarul; alţii blestemă. Care ar trebui să fie atitudinea creştinului aflat la necaz?
Ce face marinarul în furtună? Pune mâna şi se ajută, îi ajută pe ceilalţi. Atunci când ai un necaz trebuie să fii cel mai limpede, să ştii ce ai de făcut. Cei care se apucă de băut sunt slabi, de fapt ei caută un motiv… Nu sunt de compătimit, trebuie scoşi din starea asta. Necazurile sunt ispite, dacă nu le depăşeşti cu rugăciune, cu înţelegere, cu credinţă, degeaba ai trăit o viaţă frumoasă creştinească în perioade de pace…
( Adrian Alui Gheorghe , Părintele Iustin şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa Strămoşească, pp. 87-88)

[cristiboss56]

Amfilohie, Bătrânul din Patmos, zicea despre omul care-L uită pe Hristos din pricina numeroaselor sale ocupaţii: „Adesea, Hristos vine şi bate la poarta ta. Tu-L faci să se aşeze în
anticamera sufletului tău şi, absorbit de ocupaţiile tale, uiţi de Dumnezeiescul vizitator. El aşteaptă ca tu să trândăveşti, aşteaptă… şi apoi, dacă tu întârzii prea mult, El se ridică şi pleacă . Uneori însă, eşti atât de ocupat că-I răspunzi de la fereastră: n-ai nici atâta timp încât să-i deschizi uşa!”
( Andrei Andrecuț, Arhiepiscopul Alba Iuliei , Cuvintele Bătrânilor , Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 6)

[cristiboss56]

Omul mare se mişcă mental, egoist, din interes, lumeşte, în păcat, în răutăţi. Când creşte şi încetează cu desăvârşire să trăiască din inimă, copilăreşte, atunci „ştie pe deplin ce face”, atunci funcţionează cerebral, cunoaşte deplin şi din experienţă, precum au cunoscut Adam şi Eva, după căderea lor, când au pierdut atârnarea copilărească, inimoasă, de Dumnezeu. Însă Dumnezeu ne vrea copii şi de aceea ne spune că, de nu vom deveni copii, nu vom putea intra în Împărăţia Cerurilor.
Şi ţie, copilul meu, inima ta cea copilărească este cea care îţi dă învoirea ei către orice chemare a lui Dumnezeu, cum făceau Adam şi Eva din inimă înaintea căderii. Inima ta deci să se încreadă în Dumnezeu şi ea să răspundă copilăreşte la chemările voii lui Dumnezeu, nu mintea ta, care acum, după atâţia ani de făptuire păcătoasă, îţi poate spune, înveninată de către diavol, că primeşti în mod rău chemarea către voia lui Dumnezeu ca un copil, căci „nu ştii ce faci”, deoarece acum ai crescut şi trebuie să ştii ce faci.
Precum să-ţi aminteşti că, atunci când vorbeşti din inima ta copilăreşte, atunci eşti adevărat. Atunci eşti un fiu binecuvântat al Împărăţiei Cerurilor, şi nu când vorbeşte „cel mare”, care a gustat deplin din fructul păcatului. Să fii aşa cum erau Adam şi Eva înainte de cădere şi cum erau legăturile lumii cu Dumnezeu întru începuturi.
(Arhimandrit Spiridonos Logothetis)

[cristiboss56]

Cel Care S-a întrupat, Dumnezeu-Cuvântul, de vreme ce a asumat în ipostasul Lui dumnezeiesc întreg omul ca trup și suflet, a transmis ambelor elemente proprietățile dumnezeiești, și de aceea în toate cele mai nepătrunse și mai tainice ascunzișuri ale ființei omenești a intrat caracterul theo-nostalgic [θεονοσταλγικὸς] și hristo-nostalgic [χριστονοσταλγικός].
A devenit Dumnezeu-Cuvântul modelul sufletului nostru, rațiunea lui, sensul lui, dorul lui și însuși Raiul lui. Numai prin Hristos sufletul omenesc și-a redobândit sinele, și pe bună dreptate Domnul nostru a mărturisit că „Cel care-și va pierde sufletul lui pentru Mine îl va afla”.
Numai când Îl are ca punct de plecare și finalitate pe Dumnezeu-Cuvântul sufletul omului se întregește și își atinge scopul. Orice altă mișcare și activitate a sufletului devine și rămâne irațională și fără sens, dar este în esență în afara lui. Sau, mai degrabă, se află în nebunie, în dobitoceasca pervertire a patimilor și a păcătoșeniei, într-un chin și o groază fără sfârșit.
(Gheron Iosif Vatopedinul, De la moarte la viață, traducere Laura Enache, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 37-38)

[cristiboss56]

In vremea rugăciunii vin asupra noastră atâta ispite, că ni se pare că avem mai multă pace şi linişte când nu ne rugăm! E o veche şi bine-ştiută viclenie a dracului, care ne-aduce gândul că ne merge rău fiindcă ne rugăm, şi de nu ne vom mai ruga, ne va fi mult mai bine. Slavă lui Dumnezeu că dracu nu-i prea mintos, şi-i sărac în momeli!
Când nu te rogi, sufletul se vede limpede ca un lac. Dar un lac plin de mâl, care îndată ce-i răscolit se tulbură. Aşa rugăciunea răscoleşte sufletul şi scoate la iveală relele de care-i ispitit. De stăruim într-însa cu răbdare, ispitele se risipesc şi încet-încet vom stârpi cugetele rele care răsar în noi.
De unde vin aceste ispite? De la draci.
Dacă vin de la draci, cum poate rugăciunea să ne curăţească, de vreme ce izvorul lor e în afara noastră? Nu vom fi pururi războiţi de draci? Cu adevărat, ispitele vor dăinui, dar nu în suflet, ci în afara lui. În sufletul curăţit prin rugăciune nu-şi mai află hrana răutăţii lor şi surghiunite şi vlăguite nu ne mai războiesc ca mai înainte. „Iscodit-au fărădelegi şi au pierit când le iscodeau, ca să pătrundă înlăuntrul omului şi în adâncimea inimii lui" (Psalmul 63, 6-7).
(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura părintelui Serghie, Ed. Sophia, București, 2007, p. 121)