Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Òmul trebuie să ştie că prezenţa sa în lume nu este o întâmplare, ceva indiferent, ci este ceva bine definit şi profund, trebuie să ştie că viaţa sa nu este ceva frivol, ci dimpotrivă ceva grav, de o gravitate pe cât de semnificativă, pe atât de obligatorie, că nu trăim pentru plăceri uşoare, ci pentru aspiraţii nobile.
Dacă există o bucurie de a trăi, aceasta creşte numai pe un teren în care o severă disciplină intelectuală şi interioară este cultivată şi de unde se ridică o demnitate de a fi om, toate produse ale naturii noastre complexe, de o coloratură tragică şi sublimă.
Dacă existenţa noastră în lume şi procesul vieţii pe care o purtăm au un sens, de ce trăim la întâmplare şi atât de mărginit? Oamenii mari, toţi oamenii care au strălucit în această lume, au purtat în ei spiritul creator şi o raţiune superioară de a exista şi de a trăi. Bucuriile lor de aici s-au desprins din poziţia şi sensul ce le-au ştiut găsi, din forţarea proprie, semnificativă pentru întreaga existenţă ce au ştiut-o impune.
Va trebui odată să se rupă şi istoria în două, fiinţa umană să fie aşezată în locul de unde toate lucrurile şi lumea întreagă devin străvezii pe fundalul eternităţii. Inocenţa şi sinceritatea, dragostea şi creaţia pot deveni în acest fel căi ale bucuriei şi viaţa poate învinge moartea.
Omul şi lumea întreagă vor căpăta altă înfăţişare; cea mai neînsemnată făptură, cea mai ignorată existenţă îşi poate căpăta dreptul ei la viaţă în funcţie de un sens superior al împlinirii. Elemente şi forme, dimensiuni şi culori, faptă şi sens, toate-şi vor schimba felul într-o strălucire nouă.
Numai în această situaţie bucuria va lumina chipul celor mai mulţi dintre oameni.
(Ernest Bernea, Treptele bucuriei, Editura Agora, Iaşi, 1997, pp. 16-17)

[cristiboss56]

Cel ce intră în căsnicie curat, cast, pentru prima dată pătrunde taina unirii trupeşti, şi în urma acestui fapt în suflet se naşte pentru prima dată o atitudine nouă, evlavioasă, faţă de trupul celuilalt, care devine sacru. După cum arată viaţa, tocmai în urma apropierii trupeşti (în condiţii normale) din căsătorie înfloreşte în suflet sentimentul profund, luminos şi aducător de bucurie al dragostei reciproce, respectul tandru şi sentimentul profund al legăturii indisolubile dintre cei doi. Tocmai aici, în acest punct, se cunoaşte din experienţă dreptatea monogamiei şi toată nedreptatea divorţurilor.
Soţul şi soţia pot să aparţină doar unul altuia – şi aceasta este nu numai o cerinţă a moralei sociale, care ocroteşte căminul familial, ci şi ca o taină imperioasă şi profundă, care este pătrunsă în căsnicie. Apropierea sexuală nu numai că nu poate fi separată de alte moduri ale unirii dintre soţi, ci ea însăşi creează şi formează deplina integritate a tuturor relaţiilor reciproce dintre aceştia. Când între soţ şi soţie înfloreşte dragostea, ea străluceşte în toate şi pune stăpânire pe toate.
Atunci, cea mai mică dizarmonie este foarte dureros percepută: neatenţia, neglijenţa, nepăsarea – chiar şi în cele mai mărunte lucruri – provoacă întristare, nelinişte, chinuie şi supără, iar când apar semnele zămislirii unui copil, relaţiile dintre soţ şi soţie se întăresc şi mai mult prin dragostea de pruncul care urmează să vină pe lume, în cutremur evlavios înaintea tainei venirii pe lume a unui nou om prin apropierea dintre soţ şi soţie.
Fineţea şi puritatea iubirii reciproce nu numai că nu sunt exterioare apropierii trupeşti, ci, dimpotrivă, se hrănesc cu ea, şi nu este nimic mai bun decât profunda tandreţe ce înfloreşte doar în căsătorie şi al cărei sens constă în sentimentul viu al completării reciproce. Dispare sentimentul propriului „eu” ca individ separat, şi atât în lumea lor interioară, cât şi în lucrurile exterioare, fiecare din soţi se simte parte a unui întreg comun: nu vor să trăiască nimic unul fără celălalt, vor să vadă totul împreună, să facă totul împreună, să fie întotdeauna împreună în toate. Orice despărţire este percepută ca un chin, ca o ruptură în integritatea acestei unităţi. Acesta nu este nicidecum un triumf al sentimentalismului, ca acela prezentat cu ironie de către Gogol prin eroii săi Afanasii Ivanovici şi Pulheria Ivanovna din Moşierii de modă veche.
Iubirea sănătoasă, normală, dintre soţ şi soţie, nu numai că nu simte nevoia distanţării egoiste de ceilalţi, ci dimpotrivă, dă naştere unei sensibilităţi deosebite faţă de ceilalţi oameni. Grija tandră pe care o au soţul şi soţia unul față de altul creează în mod involuntar şi firesc o grijă tot atât de tandră faţă de ceilalţi oameni: eliberându-se de puterea egoismului, atât soţul, cât şi soţia, fiecare în parte, devin deschişi în inima lor faţă de toţi oamenii. (Protoiereul Vasilie Zenkovskii)

[cristiboss56]

Femeia devenită soţie este în primul rând un om, omul cel mai apropiat şi cel mai bun, omul alături de care şi prin care îţi înfăptuieşti destinul. Legătura sexuală există, dar nu este specifică şi definitorie, pentru că ea cade şi dincolo de sfera existenţei umane; în zoologie ea este reală şi necesară prin caracterul ei natural, dar această legătură capătă o semnificaţie nouă prin dragoste, adevărata legătură fiind de natură spirituală. În acest fel, însăşi natura sensului biologic al căsătoriei se schimbă, se transfigurează.
Înţelegem mai mult dacă privim lucrurile în adâncime, nu în aparenţele lor înşelătoare. Oamenii, când se căsătoresc, fac acest lucru mai des împinşi de instincte sau din interes, mai rar din dragoste; în acest fel, îşi iau amante în loc de soţii, care înseamnă cu totul altceva. În aceste cazuri nu mai poate fi vorba nici de dragoste ca putere generatoare a spiritului, nici de familie, nici de casă în înţeles de cămin, şi cu atât mai puţin de unitate de viaţă şi împlinirea unui destin uman superior.
Întrucât e om, femeia trebuie tratată ca o făptură spiritualizată; femeia are umanitatea ei, pe care noi nu avem dreptul să o ignorăm şi, mai ales, s-o distrugem. Fiinţă cu o structură proprie, cu o sensibilitate şi vocaţie specifică, ea manifestă valori şi sensuri cu totul particulare. Cine doreşte masculinizarea femeii, nu ştie ce face, pentru că în acest fel sărăceşte universul umanităţii noastre.
În căsătorie stau faţă în faţă două existenţe care sunt un potenţial de viaţă şi rodesc abia prin unificarea lor, sunt, aşa după cum am mai spus, două principii în stare de tensiune, având drept năzuinţă realizarea unui echilibru existenţial. Participarea unuia la celălalt este într-un anume fel o asimilare reciprocă, care aduce la viaţă o altă existenţă şi care e, în mod real, altceva decât era iniţial. Aici e unul din misterele existenţei umane.
(Ernest Bernea, Treptele bucuriei, Editura Agora, Iaşi, 1997, pp. 64-65)

[cristiboss56]

Asa cum atunci când vrei să priveşti un tablou trebuie să te îndepărtezi puţin ca să poţi vedea imaginea de ansamblu a acestuia, spre a-i putea surprinde plinătatea frumuseţii, la fel şi pe cei dragi nouă ajungem să îi cunoaştem mult mai bine atunci când nu-i mai avem aproape, deoarece când se află în preajma noastră, destramă din frumuseţea şi taina persoanei.
Aidoma s-a întâmplat şi cu Sfinţii Apostoli care, deşi au trăit lângă Mântuitorul şi au luat parte la toate minunile Sale, nu şi-au dat seama cu adevărat pe cine au avut lângă ei, decât numai după Învierea, Înălţarea Sa la cer şi primirea harului: „Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut”.
(Ieromonah Luca Mirea, Crâmpeie de gând și cuvânt, Editura Predania, București, p. 21)

[cristiboss56]

Să vă rugaţi pentru rudeniile voastre fără să vă neliniştiţi pentru mântuirea lor, căci altfel pierdeţi comunicarea voastră cu Hrisos şi dovediţi puţinătate de credinţă. Să le încredinţaţi pe toate iubirii şi proniei lui Dumnezeu, şi să vă rupeţi de lume, de rudenii, de părinţi şi de fraţi. Toate acestea pe care le trăiesc asceţii sunt scrise în canonul tunderii în Schima Mare: „Cei ce voiţi – zice Domnul – în urma Mea a veni, cu osârdie lepădaţi-vă de patimile cele lumeşti, de părinţii care v-au născut şi de soţii şi de fraţi şi de prieteni şi de rudenii, de averi şi de case, şi primiţi vrednicia apostolilor Mei”.
Ascultaţi ce s-a întâmplat cu un ascet în Pateric: Singurul născut al unei familii foarte bogate a mers în pustia Nitriei. Aici a sporit mult. Au trecut anii. Părinţii lui au murit. Nu exista moştenitor şi au venit să-l caute câţiva oameni din acea cetate. Averea era foarte mare. I-au zis:
- Am venit să-ţi spunem să vii, dacă vrei, să iei avuţia părinţilor tăi care au murit. Atunci acela şi-a plecat capul şi a zis:
- Eu mai înainte de ei am murit lumii, şi cum este cu putinţă ca mort pe mort să moştenească?
Dacă nu ucidem omul cel vechi, nimic nu se face. Să-L iubim pe Hristos şi ne va iubi şi El. Toate durerile vor trece, vor fi biruite, se vor preschimba. Printre alţii, şi Sfântul Simeon Noul Teolog a spus ceva foarte frumos: „…fii ai luminii… copii ai lui Dumnezeu, precum este scris, dumnezei prin har… câţi tăgăduiesc lumea cea deşartă şi care duce la rătăcire, câţi urăsc fără ură părinţi şi fraţi…”.
Ce lucru frumos e acesta! Marea taină este „ieşirea”. Există un filtru matern, unul patern, iar dacă monahul nu este atent, „ieşirea” se face prin acestea. Dacă într-un fel, ai înlăuntrul tău cinci trepte ale iubirii şi cheltuieşti două pentru părinţi, două pentru fraţi, ce rămâne pentru Dumnezeu? În vreme ce în Dumnezeu viază toate iubirile lumii. Dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, le iubeşti pe toate, căci înlăuntrul lui Dumnezeu există toate şi Dumnezeu aşa voieşte să-L iubeşti. El Însuşi spune: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta (Marcu 12, 30). Aceasta este „matematica superioară” a religiei creştine. Nici o altă religie n-a desluşit aceste noime, pentru că ele nu sunt născociri omeneşti. Dumnezeu ni le-a descoperit.
Părintele Porfirie

[cristiboss56]

Să nu lăsăm vreodată inima să se răcească !
Să nu lăsăm vreodată inima să se răcească sau să se atrofieze, să nu lăsăm ca teama să distrugă generozitatea. „Nu te teme, turmă mică”, spune Hristos, „Eu am biruit lumea...” (Luca 12, 32; Ioan 16, 33). Noi aparţinem neamului celor biruitori sau mai curând celor pentru care Hristos a trăit, a murit, părând că suferă o înfrângere, în timp ce în realitate El a repurtat o victorie pentru totdeauna. Suntem deja cetăţeni ai cerului.
Dacă măcar am lua aceste lucruri în serios, întru deplinătatea cunoştinţei, dacă ne-am reprezenta, nu numai în capul nostru sau într-un ungher al sufletului, ci în toată fiinţa noastră, ceea ce ştim deja despre veşnicie, din cuvântul lui Dumnezeu şi din cuvântul Sfinţilor, din scrierile Sfinţilor Părinţi, din vocea tainică a lui Dumnezeu care răsună în sufletul nostru, în conştiinţa noastră sau în murmurul blând al brizei de seară de care vorbeşte Isaia!... Poate că prin Sfintele Taine ne împărtăşim, înainte de toate, cu veşnicia cu care luăm cunoştinţă. Milioane de oameni şi-ar da viaţa pentru a afla cele pe care le cunoaştem, dar noi suntem obişnuiţi până într-atât, încât lucrurile cele mai preţioase ne par a fi banale, trecând pe lângă ele.
Dacă măcar am putea să înţelegem valoarea bogăţiilor pe care le avem, atât în vremelnicie, cât şi în veşnicie, să înţelegem că rădăcinile noastre se găsesc acolo unde nu este moarte, nici înfrângere, acolo unde nu e întuneric, despărţire sau dezbinare, unde totul este împlinit, atingând desăvârşirea, strălucind de slava veşniciei, de slava lui Dumnezeu, atunci ne-ar fi dat să trăim cu vigoare, cu îndrăzneală, fără temeri şi am putea ajunge să nu ne fie frică să iubim, chiar dacă această iubire ne sfâşie sufletul, chiar dacă pare să ne distrugă viaţa... această scurtă viaţă pământească la apusul căreia se ridică zorii vieţii veşnice. De acest revărsat de zori ar trebui să ne aducem aminte.
Mitropolit Antonie de Suroj

[cristiboss56]

Dragostea are trei ipostasuri: curăţie, cunoştinţă şi lumină !

Dragostea mă face Dumnezeu, şi Tu, o, Dumnezeule te faci om. Acolo unde există unul, nu există iubire. Acolo unde sunt doi uniţi există doar un simulacru de iubire. Acolo unde trei sunt uniţi, există dragoste. Numele Tău este iubire fiindcă numele Tău este treime în Unitate.
Dacă Tu ai fi fost singuratic, Tu n-ai mai fi dragoste, ci ură. Dacă Tu ai fi doime, ai fi o alternare de dragoste şi ură. Dar Tu eşti o treime şi, de aceea, Tu eşti iubire şi întru Tine nu există nici întuneric şi nici alternare. Dragostea nu cunoaşte nici timp şi nici spaţiu. Ea este în afara timpului şi a spaţiului. Pentru iubire, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi.
Când sunt unit cu Tine în iubire, nu există nici cer şi nici pământ – doar Dumnezeu există. Nu există nici „eu”, nici „tu” – doar Dumnezeu există. Dragostea are trei ipostasuri: curăţie, cunoştinţă şi lumină. Fără curăţie, dragostea nu este afecţiune, ci egoism şi patimă. Fără cunoştinţă dragostea nu este înţelepciune, ci prostie. Fără lumină, dragostea nu e putere, ci slăbiciune. Când patima, prostia şi slăbiciunea se împletesc, ele devin iad, ceea ce satanei îi place să numească „iubire”.
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici