Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Fiind întrebat de un tânăr asupra modului în care ar trebui să își aleagă partenera de viață sau asupra criteriilor de aflare a „sufletului pereche”, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul i-a recomandat „să se îngrijească să caute o fată bună, care să-l odihnească sufletește, pentru că pe fiecare îl odihnește un alt caracter”.
Iar sentimentul acela de „odihnă” sau de „pace” nu se restrânge doar asupra trupului, ci vizează mai ales sufletul, acoperind, astfel, întreaga existență umană.
(Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teșu, Familia contemporană ‒ între ideal și criză, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 52)

[cristiboss56]

Omul duhovnicesc
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia IX, 7-9, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 130-131
„Lucrarea harului lui Dumnezeu în om și darul Duhului Sfânt, pe care se învrednicește a-l primi sufletul cel credincios, se face cu mare luptă și cu îndelungă răbdare prin încercări și ispite, că libertatea voinței (omenești) este încercată prin multe strâmtorări. Atunci când (un astfel de om) prin nimic nu întristează pe Duhul, ci din contră este în acord cu El prin împlinirea, cu ajutorul harului, a poruncilor, atunci se învrednicește să dobândească libertatea față de patimi și înfierea Duhului, care înfiere în taină se arată, bogăția cea duhovnicească și înțelepciunea, care nu este din lumea aceasta, de care se fac părtași cei ce sunt creștini cu adevărat. De aceea, ei se deosebesc întru totul de toți oamenii care au duhul lumii acesteia, (de așa-zișii) înțelepți și pricepuți.
Un astfel de om pe toți oamenii îi judecă (I Corinteni 2, 15), după cum este scris. El cunoaște pe fiecare de unde (inspirându-se) vorbește, pe care (adevăruri) se întemeiază și pe ce trepte (ale desăvârșirii) se află, însă pe el nici unul dintre oamenii care au duhul lumii nu pot să-l cunoască și să-l judece, afară numai de acela care are pe Duhul cel ceresc al Dumnezeirii. (Acela) îl cunoaște ca pe unul ce este asemenea lui, după cum spune Apostolul: Cele duhovnicești prin cele duhovnicești se lămuresc. Însă omul cel firesc nu primește pe cele ale Duhului lui Dumnezeu, pentru că acestea sunt pentru el o nebunie. Omul cel duhovnicesc pe toate le judecă, însă pe el nimeni nu-l judecă (I Corinteni 2, 14-15). Un astfel de om leapădă și disprețuiește lucrurile care sunt (iubite și) slăvite în lumea aceasta, cu bogăția, desfătarea, plăcerea, ba chiar și cunoașterea.
Că după cum acela, care este cuprins de fierbințeală și arde, disprețuiește orice hrană și băutură, fie ea oricât de plăcută, la fel sunt și aceia care ard de dorul cel ceresc, curat și sfânt al Duhului, cărora le-a fost rănit sufletul de iubirea lui Dumnezeu și de focul cel ceresc și divin, (foc pe care) Domnul (Însuși) a venit să-l pună pe pământ - și vrea numaidecât să se aprindă - (de acest foc), fiind foarte mult munciți și arzând de dorul cel ceresc după Hristos, precum s-a zis mai înainte, aceștia (repet) din cauza focului iubirii lui Hristos, care-i cuprinde, îi aprinde, îi arde și-i face să caute pe Dumnezeu și bunurile cele cerești.”

[cristiboss56]

"Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură pentru un minut faţa apelor, apoi se scufundă în adâncuri.
Aşa se cufundă şi întristările în inima celui smerit căci puterea Domnului e cu el.
Unde locuieşti tu, suflet smerit? Cine viază întru tine? Şi cu ce te-aş putea asemăna?
Tu arzi limpede ca soarele dar nu te mistuieşti şi încălzeşti pe toţi cu căldura ta.
Al tău este pământul celor blânzi, după cuvântul Domnului.
Tu eşti asemenea unei grădini în floare în mijlocul căreia se găseşte o preafrumoasă casă în care îi place Domnului să locuiască.
Pe tine te iubesc cerul şi pământul.
Pe tine te iubesc Sfinţii Apostoli, Proorocii, Sfinţii Ierarhi şi Cuvioşii.
Pe tine te iubesc Îngerii, Serafimii şi Heruvimii.
Pe tine te iubeşte, în smerenia ei, Prea Curata Maică a Domnului.
Pe tine te iubeşte şi de tine se bucură Domnul.
Domnul nu se arată sufletului mândru. Chiar dacă ar învăţa toate cărţile, sufletul mândru nu va cunoaşte niciodată pe Domnul fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh iar Dumnezeu nu e cunoscut decât prin Duhul Sfânt."
Cuviosul Siluan Athonitul

[cristiboss56]

In trecut, când la sat nu erau chibrituri, femeile bătrâne ascundeau seara cărbuni în cenușă, pentru ca ziua următoare să aprindă din nou focul cu cărbunele păstrat, în care încă mai pâlpâia o scânteie. O bătrână lua atunci cărbunele și începea să sufle. Scânteia se mărea. Bătrâna își îndoia orsârdia: sufla, sufla, până ce, la sfârșit, cu acel cărbune aprindea o hârtie, iar cu aceasta, surcelele uscate și, iată, focul era aprins.
Tot astfel se întâmplă și cu focul rugăciunii. În sufletul aceluia care iubește rugăciunea există o oarecare scânteie de rugăciune. Ea poate să pâlpâie sub cenușa grijilor de fiecare zi, a oboselii zilnice și a mulțimii lucrurilor deșarte. Adevăratul creștin, chiar și atunci când are o dispoziție de indiferență, se silește către rugăciune. El se roagă și se tot roagă, aprinde scânteia până ce, mai apoi, primește jarul rugăciuniimult dorite.
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, traducere de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2015, pp. 32-33)

[cristiboss56]

Cinstirea Sfintei Icoane Prodromița

Biserica Ortodoxă prăznuiește la 12 iulie Sfânta Icoană Prodromița de la Muntele Athos. Icoana Maicii Domnului numită „Prodromița” este una dintre icoanele făcătoare de minuni, păstrate în Schitul românesc Prodromu, în Sfântul Munte Athos. Prodromița este o icoană zugrăvită în chip minunat, în anul 1863, în Țara Românească. În acel an, ieroschimonahul Nifon, primul stareț al Schitului Prodromu, și ieroschimonahul Nectarie au ieșit din Sfântul Munte Athos și au mers în țară, dorindu-și o icoană a Maicii Domnului, care să fie așezată în biserica cea nouă. Cei doi părinți au găsit în Iași, un bătrân pictor evlavios, Iordache Nicolau, cu care s-au învoit să facă această icoană. S-au tocmit însă ca să lucreze numai cu post și aspră rânduială. Bătrânul iconar a primit învoiala și iată ce scria el, în 29 mai 1863, despre zugrăvirea icoanei, într-o scrisoare păstrată în arhiva Schitului Prodromu: „Eu, Iordache Nicolau, zugrav din orașul Iași, am zugrăvit această Sfântă Icoana a Maicii lui Dumnezeu, cu însăși mâna mea, și în vremea lucrului a urmat o minune preaslăvită. După ce am terminat veșmintele, după meșteșugul zugrăvirii mele, m-am apucat să lucrez fața Maicii Domnului și a Domnului nostru Iisus Hristos; iar după ce am dat gata mâna întâia și a doua, apucându-mă de noapte ca să termin de zugrăvit, privind eu la chipuri am văzut că totul a ieșit dimpotrivă, pentru care foarte m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meșteșugul. Și așa, făcându-se seară, m-am culcat mâhnit, nemâncând nimic în ziua aceea, dar socotind că a doua zi sculându-mă, să mă apuc mai cu dinadinsul de lucru. După ce m-am sculat a doua zi, mai întâi am făcut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugându-mă să-mi lumineze mintea, ca să pot isprăvi Sfânta Icoană; și când m-am dus să mă apuc de lucru, o! preaslăvite minunile Maicii lui Dumnezeu! S-au aflat chipurile terminate desăvârșit, precum se vede. Eu văzând această minune, n-am mai îndrăznit a-mi pune condeiul pe ea, fără numai am dat lustrul cuviincios, deși greșeală am făcut aceasta, ca să mai dau lustru la o asemenea icoană. Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane”. Icoana Prodomița este pictată pe lemn de tei, având un metru înălțime și 70 centimetri lățime.

[cristiboss56]

Calea Crucii - Veronica șterge fața lui Iisus cu o maramă

Cine este această femeie curajoasă care ignoră autoritatea soldaţilor romani şi ostilitatea acuzatorilor lui Iisus? Cine este această femeie care îi oferă condamnatului o mângâiere în suferinţa sa? Cine este această femeie care, iată, şterge faţa lui Iisus cu marama ei? ... Un gest simplu. Faţa lui Iisus este plină de sudoare datorată efortului, durerii şi căldurii toride de la acel ceas al zilei. Sudorii i se adaugă sângele care îi curge din rănile provocate de spinii coroanei pe care o poartă, ca şi din loviturile primite de la călăi. Şi peste toate este praful ridicat de mulţimea ce îi însoţeşte pe condamnaţi spre locul pedepsei... Fiecare dintre noi am simţit indispoziţia provocată de colbul amestecat cu sudoare pe faţă. Singura noastră dorinţă, în astfel de momente, este să ne spălăm pe faţă sau măcar să ne ştergem faţa cu ceva. ... Iisus nu putea să facă nimic iar indispoziţia devenise, cu siguranţă, o altă durere ... năucitoare durere... Cine este această femeie? Veronica! Adevărata icoană! Acesta este înţelesul numelui ei. Cea care corespunde chipului după care a fost creată, chipul lui Dumnezeu. O fiinţă umană care, în ciuda dificultăţilor, nu renunţă la ceea ce este mai nobil din fiinţa creată: asemănarea cu Creatorul. Iubire, milostivire, curaj, tenacitate, putere, disponibilitate, imaginaţie... iată câteva dintre calităţile pe care această fiinţă umană le demonstrează în acest gest simplu. Calităţi fără de care asemănarea cu modelul principial ar fi doar originară, dar nu actuală; ar fi doar o amintire şi nu realitatea imediată. Această femeie, adevărată icoană a lui Dumnezeu, se prezintă pe drumul pătimirii lui Iisus ca un reprezentant al oamenilor necontaminaţi de răutate sau de indiferenţă. Există şi astfel de oameni! Oameni care sunt dispuşi să renunţe la comoditatea neimplicării şi să facă un pas spre aproapele care, de cele mai multe ori, este în suferinţă ca şi Iisus pe drumul crucii. Creatorul, în opera sa de origine a omului, acţionează motivat de iubire, chiar dacă, în atotştiinţa sa, nu îi este străin actul de neascultare al creaturii pe care o înzestrează cu libertate, omul. Adevărata icoană a Creatorului este fiinţa umană care acţionează ca şi Creatorul; nu se complace în autosuficienţa sa şi nu evită să dea un răspuns în faţa realităţii suferinţei provocate de neacceptarea iubirii. Adevărata icoană a lui Dumnezeu este omul care acţionează ca Mântuitorul, luând asupra sa păcatul neascultării celorlalţi.

[cristiboss56]

"Dragostea nu se transmite genetic, de la înaintaşi, ca frumuseţea, culoarea ochilor, forţa fizică şi talentele. Ea nu poate fi moştenită ca averea unchiului bogat. Nu poate fi cumpărată cu bani - dimpotrivă, bogăţia este o mare piedică în calea ei, fiindcă adesea cel bogat nu e iubit cu sinceritate, ci îi sunt iubite bogăţia şi influenţa lui. Pentru bani, pentru bunuri materiale, nimeni nu va iubi pe nimeni. Dragostea se obţine doar prin efortul şi nevoinţa noastră personală. Ea poate fi, desigur, dată ca dar - însă, şi atunci, dacă nu vom aprecia acest dar, dacă nu-l vom păzi şi sprijini, el ne va fi luat nu după multă vreme.

Dragostea este singura valoare adevărată - toate celelalte vin pentru o vreme. „Iubirii îi sunt supuse toate vârstele”: într-adevăr, iubesc şi copiii, şi oamenii maturi, şi bătrânii, şi aceasta le dă tuturor fericirea adevărată. Şi credinţa, şi nădejdea sunt manifestări ale dragostei. ÎI credem pe Dumnezeu fiindcă ÎI iubim, îl credem pe omul iubit şi nădăjduim că şi el ne iubeşte la rândul său.

Fără dragoste, nici cel mai bogat om nu va fi fericit pe acest pământ. Chiar dacă, la un moment dat, se simte foarte confortabil, e mulţumit şi se gândeşte că o să trăiască şi fără dragoste, tot vine, mai devreme sau mai târziu, momentul când înţelege că e sărac şi nefericit, întrucât nu îl iubeşte nimeni. Banii, fabricile şi aşa mai departe nu le va lua cu el în veşnicie, pe când dragostea rămâne cu omul întotdeauna.

Scriitorul englez James Herriot, care a fost medic veterinar, descrie un fermier de condiţie materială modestă, care stătea în mica sa bucătărie, înconjurat de soţie şi de copii, într-o atmosferă plină de dragoste, şi spunea: „Ştiţi, acum sunt mai fericit decât orice rege!”. Iată fericirea adevărată: să iubeşti şi să fii iubit!"

(Pr. Pavel Gumerov)