Sfintii Zilei

[cristiboss56]

Sfântul Arhanghel Gavriil este cel care a adus Sfintei Fecioare Maria Vestea cea Bună a mântuirii.
Tot el a tălmăcit prorocului Daniil vedeniile minunate, s-a arătat dreptei Ana înştiinţând-o că va naşte pe Maica Domnului nostru Iisus Hristos şi a fost păzitorul Sfintei Fecioare Maria pe când se afla în templu. S-a arătat şi preotului Zaharia vestindu-i naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, le-a vestit păstorilor la Betleem marea bucurie a Naşterii Domnului şi s-a arătat Mântuitorului Hristos în Grădina Ghetsimani înainte de Patima Sa cea de bunăvoie.
Tot el s-a arătat femeilor mironosiţe în ziua Învierii Domnului şi Sfintei Fecioare Maria pe când se ruga în Muntele Eleonului, vestindu-i apropierea cinstitei Adormiri.
Arhanghelul Gavriil, al cărui nume înseamnă „puterea lui Dumnezeu”, mai este pomenit în 8 noiembrie, de Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, dar şi în ziua de după Buna Vestire (26 martie).
Pomenirea de astăzi se datorează sfinţirii bisericii din Constantinopol, din secolul al IX-lea, cu hramul Arhanghelului Gavriil.
Cuviosul Ştefan Savaitul – s-a călugărit din tinereţe în vestita Mănăstire Sfântul Sava din Palestina. Pentru viaţa sa duhovnicească îmbunătăţită a fost învrednicit cu treapta arhieriei.
Bunul Dumnezeu l-a înzestrat cu darul tămăduirilor. Astfel, a vindecat prin rugăciune o fecioară stăpânită de diavol; îmblânzea animalele sălbatice şi prin lovirea cu toiagul în piatră a făcut să iasă apă, pentru ca unul din ucenicii lui să-şi potolească setea. A trecut cu pace la Domnul.

[cristiboss56]

Sfântul şi marele Mucenic al lui Hristos Pantelimon a trăit în cetatea Nicomidia, din Asia Mică, pe timpul împăratului Maximian (286-305 d.Hr.). Tatăl său era senatorul păgân Eustorgiu, iar mama sa era creştină şi se numea Euvula. Ei l-au numit pe copilul lor Pantoleon, ceea ce se tâlcuieşte „cu totul leu”, nume prin care s-a arătat mai înainte curajul mărturisirii de care avea să dea dovadă.
De mic mama sa a început să sădească în inima lui credinţa în Hristos şi bunele deprinderi creştine, dar ea s-a stins de tânără. Biserica o pomeneşte între Sfinţi, la 30 martie, ca model de mamă creştină şi mărturisitoare.
La început tatăl său l-a dat la învăţătura gramaticii şi, după ce a sporit în cărţile elineşti şi a învăţat filosofia, l-a îndemnat şi l-a trimis pe tânărul Pantoleon la şcolile păgâneşti ale vremii pentru a învăţa meşteşugul doctoricesc. El a mers la vestitul doctor al vremii, Eufrosin, despre care se spunea că era desăvârşit în meşteşugul vindecării trupeşti.
În vremea aceea, era în Nicomidia un preot bătrân, cu numele Ermolae, care, după ce a fost ucis de păgâni Sfântul Antim, episcopul Nicomidiei († 3 septembrie 303), se ascundea cu puţini creştini într-o casă mică şi neştiută. De la acesta, tânărul Pantoleon a învăţat tainele credinţei şi a înţeles puterea de vindecare a lui Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor.
Plecând într-o zi de la Ermolae, Pantoleon a găsit pe drum un copil care tocmai murise, muşcat de o viperă. Atunci s-a rugat Mântuitorului şi îndată copilul a înviat, iar vipera a murit. Uimit de puterea lui Hristos, Pantoleon s-a întors la Ermolae, a primit botezul şi a zăbovit şapte zile, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, rugându-se şi primind învăţătură de la bătrânul preot.
După aceasta, tânărul Panto-leon s-a dedicat vindecării oamenilor, atât prin meşteşugul doctoricesc, dar mai ales prin rugăciune şi însemnarea cu semnul Crucii. El săvârşea aceste vindecări fără să ceară bani sau vreo altfel de răsplată de la cei vindecaţi. Acestora el le arăta în schimb marea putere a lui Hristos, spre Care îi îndrepta, ca să devină creştini. Sfântul tămăduitor a ajuns cunoscut în acele locuri, iar după vindecarea unui orb vestea despre el a ajuns până la împărat.
Fiind de faţă la vindecarea orbului, tatăl Sfântului, Eustorgiu, a fost încreştinat atunci chiar de fiul său, iar la scurt timp s-a mutat la cele veşnice. Atunci Pantoleon a eliberat sclavii şi a împărţit săracilor toată moştenirea sa. Vestea despre minunile lui ajungând la împăratul Maximian, acesta l-a chemat întâi pe orbul vindecat, ca să-i spună cum a dobândit vederea. Cel vindecat a mărturisit că Pantoleon l-a tămăduit cu puterea lui Hristos, în Care şi el credea cu tărie.
Auzind acestea, împăratul s-a mâniat tare şi a poruncit să i se taie capul celui ce fusese orb, iar Pantoleon, tămăduitorul lui, să fie prins şi adus la judecată. Aici, Sfântul a rămas neclintit în credinţa sa şi nici la făgăduinţele împăratului, nici la înfricoşările cu chinuri grele, n-a încetat să mărturisească statornic credinţa în Hristos.
A fost bătut cumplit, ars cu făclii, pus într-un cazan cu plumb topit, apoi aruncat fiarelor sălbatice. Fiind păzit nevătămat cu dumnezeiasca putere, Pantoleon a fost cercetat de Domnul Hristos, Care S-a arătat în chipul bătrânului Ermolae, vindecându-i rănile şi îmbărbătându-l în mărturisire.
Apoi împăratul a trimis la moarte pe preotul Ermolae, împreună cu ucenicii săi Ermip şi Ermocrat, iar a doua zi, văzând stăruinţa în credinţă a lui Pantoleon, l-a osândit la moarte prin tăierea capului cu sabia.
Când a venit acea groaznică clipă a morţii sale, Sfântul, împlinindu-şi rugăciunea către Dumnezeu, a auzit glas din ceruri care i-a schimbat numele din Pantoleon în Pantelimon, adică „cel cu totul milostiv”. Atunci, Mucenicul a întins de bunăvoie gâtul spre sabie şi i s-a tăiat capul. Era ziua de 27 iulie a anului 305.
Multe minuni s-au săvârşit apoi la moaştele Sfântului Pantelimon, răspândite în toată lumea creştină. Capul Sfântului se află astăzi la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos, iar alte părţi din moaştele sale se găsesc la Mănăstirea athonită Grigoriu. Braţul drept al Sfântului a fost adus de la Athos, la 23 septembrie 1750, de către domnitorul Grigorie II Ghica şi aşezat spre închinare în Biserica spitalului Sfântul Pantelimon, ctitorit de el la marginea oraşului Bucureşti.
În anul 1960 racla cu moaştele Sfântului a fost strămutată la Biserica Sfântul Nicolae din oraşul Pantelimon, unde se află şi astăzi. Alte părţi din moaştele Sfântului se găsesc la Catedrala Arhiepiscopală Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Constanţa, la Mănăstirea Sfinții Voievozi din Slobozia, la Mănăstirea Plumbuita din București și în alte sfinte locașuri din țară.
Pentru rugăciunile Marelui Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.

[cristiboss56]

Sfinţii 7 tineri din Efes; Sfântul Mucenic Tatuil
Aceşti sfinţi au trăit pe vremea împăratului Deciu (249-251), fiind fii ai dregătorului cetăţii Efes şi toţi credeau în Mântuitorul Iisus Hristos, mărturisind cu îndrăzneală că sunt creştini. Auzind împăratul că ei sunt mărturisitori ai lui Hristos, i-a chemat la judecată. În faţa lui Deciu, cei 7 tineri au mărturisit credinţa lor cu mult curaj. Văzând acestea, împăratul le-a dat timp să se răzgândească până la întoarcerea sa, dar ei, luând aur şi argint din casa părintească, s-au retras într-o peşteră din muntele Ohlon, rugându-se neîncetat. Aflând împăratul unde s-au ascuns, a poruncit să fie zidită gura peşterii, astfel încât cei 7 fraţi să moară de foame. Dar, prin voia lui Dumnezeu, au adormit în chip minunat. Şi au trecut anii, iar la conducerea imperiului a venit împăratul Teodosie al II-lea (408-450). Aşadar, în zilele acestui împărat, binevoind Dumnezeu, a deschis peştera printr-un om care căuta piatră, şi a înviat din morţi, după aproape 200 de ani, pe cei 7 tineri, cărora li se părea că au dormit o singură noapte. Deci, ieşind Iamvlih, fratele mai mic, în cetate, a văzut oraşul plin de biserici, iar semnul Crucii era pus pe ziduri. El le-a spus tuturor despre fraţii săi şi se minuna toată lumea, proslăvind pe Dumnezeu. Iar tinerii, adeverind tuturor credinţa în învierea morţilor, şi-au dat sufletele în mâinile Domnului.

[cristiboss56]

În calendarul Bisericii Ortodoxe astăzi este cinstit Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul, a cărui mutare a moaştelor la Constantinopol o sărbătorim. A trăit între anii 580 şi 662 şi este unul dintre cei mai mari teologi ai istoriei creştine, cu o operă de o profunzime dogmatică excepţională. Caracterizând ansamblul operei Sfântului Maxim, părintele Dumitru Stăniloae spunea: „Scrisul lui este o sinteză grandioasă şi personală a marilor curente filosofice ale Antichităţii şi a principalelor idei patristice”.
Dezvoltările teologice ale Sfântului Maxim referitoare la cele două naturi ale lui Hristos şi singurul Său ipostas, la relaţiile dintre natură şi ipostas, la noţiunea de „ipostas compus”, la cele două voinţe ale lui Hristos, dar şi la natura voinţei şi legătura sa cu liberul arbitru, precum şi cele referitoare la natura libertăţii, la cele două energii ale lui Hristos, dar şi la noţiunea de energie în general, sunt şi astăzi esenţiale pentru a înţelege în profunzime hristologia şi antropologia ortodoxă.
Sfântul Maxim rămâne încă şi azi un maestru de nedepăşit şi doar urmându-i şcoala putem cu adevărat înţelege, atât cât este accesibil raţiunii umane, alcătuirea Cuvântului întrupat. Printre Sfinţii Părinţi, el este cel care oferă asupra acestui subiect expunerile cele mai precise, cele mai riguroase şi cele mai profunde. În afara aprofundării şi a precizării excepţionale pe care Sfântul Maxim le aduce acestor noţiuni de natură, persoană, voinţă şi libertate, el aduce şi lămuriri referitoare la câteva subiecte la care omul contemporan, pus în faţa provocărilor gândirii moderne raţionale şi secularizate, resimte o nevoie legitimă de explicaţie.
Sfântul Maxim ne aduce aminte că timpul vieţii şi pornirea legată de energia întregii lui fiinţe îi sunt date omului pentru ca el să umple intervalul ce-l separă de Dumnezeu la începutul existenţei sale, şi nu pentru altceva. De aceea, fiecare gând, fiecare faptă a vieţii omului trebuie să contribuie la apropierea persoanei de Dumnezeu, altminteri, omul nu-şi îndeplineşte misiunea lui ontologică. Şi, în acest scop, fiecare minut şi fiecare secundă a vieţii sunt importante, până la ultimele pe care ni le dă Dumnezeu.

[cristiboss56]

IOACHIM SI ANA ,PARINTII MAICII DOMNULUI !
Ioachim se trăgea din Bethleem, din neamul lui David, seminţia lui Iuda. Din acelaşi neam şi din aceeaşi seminţie se trăgea şi Ana. Era fiica preotului Matan şi a soţiei sale, Mariam.
La 30 de ani, Ioachim s-a însurat cu Ana, care avea 20 ani. Proaspăta familie s-a aşezat în Ierusalim, aşteptând cu nerăbdare un copil.
Au trecut şi doi, şi trei ani, dar copilul nu venea. Trebuie să menţionăm că pe atunci era o ruşine ca o familie tânără să nu aibă copii. Cei fără copii erau jigniţi şi desconsideraţi peste tot, şi la adunările de familie, şi între prieteni, şi în public, şi chiar la templu. Se înţelege ded cu ce durere şi ruşine trăiau Ioachim şi Ana, neavând copii.
Au mai trecut 10, 20 de ani, dar copilul nu a apărut. Ce ruşine! „Ioachim şi Ana chinuiţi erau întru nenaştere" (Condac, 8 septembrie). Cu toate acestea, nu au deznădăjduit niciodată, deoarece se rugau neîncetat. Au mai trecut încă 10 ani, apoi încă 20 de ani, aşa încât Ana a ajuns la 60 de ani, iar Ioachim la 70 de ani. Şi erau tot fără copil.
Smerenia lor,
„Drepţii Ioachim şi Ana, daruri aducând preoţilor şi neprimindu-le, s-au întristat amarnic, rugăciune înălţând Dătătorului a toate" (Sedealnă, 9 decembrie).
In octombrie era sărbătoarea corturilor la evrei, iar bătrânul Ioachim a mers la templu, la Ierusalim, pentru a aduce daruri bogate, doar-doar îl va îndupleca pe Dumnezeu să-Şi arate minunea Sa. în spatele lui veneau şi alţi închinători cu daruri în mâini. Se formase o „coadă" în toată regula.
A apărut vestitul preot Rubeim pentru a primi darurile lor. Primul era bătrânul Ioachim, însă Rubeim îi spune: „Stai! Tu nu ai copii şi de aceea nu îţi este îngăduit să aduci primul darurile tale lui Dumnezeu. Mergi în spate, stai ultimul la coadă!" Durere mare pe Ioachim!
Ioachim, rănit, a ascultat şi, fără nici un cuvânt, din capul rândului s-a dus ultimul, sub privirile tuturor. A dat darurile la sfârşit preotului şi s-a întors cu inima frântă acasă.
„Grea cruce lipsa copiilor - îi spuse Anei. Trebuie să adâncim postul şi rugăciunea, poate ne va auzi Domnul. Tu stai aici, acasă, şi fă-ţi rânduiala ta, eu voi urca în munte şi mă voi nevoi acolo, şi, dacă Domnul ne va dărui copil, nu-l vom ţine pentru noi, ci-l vom oferi Lui. Al Lui să fie!"
Şi Ioachim, în ciuda celor 70 de ani ai săi, a urcat şi s-a aşezat în munte: „Intru rugăciune în munte sălăşluind" (Icos, 8 septembrie). „Nu voi mânca, îşi spuse, şi nu voi bea, de nu mă va auzi Domnul. Hrana şi băutura mea va fi rugăciunea." Aşa a zis şi aşa a făcut.
Ana, de 60 de ani, se ruga în casă, îşi spunea rugăciunile plângând: „Doamne, şi pământul aduce roadă, şi păsările fac pui, şi fiarele nasc. Eu cu cine mă asemăn, Doamne?"
Şi, minune mare! înfruntarea publică cu care preotul l-a întâmpinat pe Ioachim, în Ioc să-l stârnească împotriva lui Dumnezeu şi a preotului, l-a adus pe acesta mai aproape de Dumnezeu. Mai aproape de Dumnezeu a ajuns şi Ana, soţia sa. Iată ce smerenie aveau părinţii Maicii Domnului!
Credinţa lor
Ana era de 60 de ani şi Ioachim de 70 de ani. Şi la o aşa vârstă înaintată încă îl rugau pe Dumnezeu să le dăruiască un copil. Inchipuiţi-vă între vecini o familie fără copii, bărbatul să fie de 70 de ani şi soţia de 60 de ani, şi să-l auziţi pe soţ rugându-L pe Domnul să-i dăruiască un copil. Şi pe soţie s-o auziţi la fel.
Pentru cei puţin credincioşi, asta ar fi o nebunie, din pricină că nu au credinţă. Şi totuşi aceasta este credinţa adevărată. „Credinţa nu este doar când spui: Cred că la Domnul toate sunt cu putinţă!, ci atunci când zici: Cred că tot ceea ce cer voi primi!" (Scara, Cuvântul 27, B 33).
Ioachim şi Ana credeau şi spuneau: „Pentru noi, oamenii, poate fi cu neputinţă să mai avem un copil, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Şi asta contează." Pe această credinţă s-au sprijinit şi au cerut în rugăciunile lor ceea ce omeneşte era imposibil. Şi rugăciunea lor a fost ascultată.
Minunea
Au trecut 40 de zile de rugăciune intensă, de post aspru şi de multe închinăciuni. Preabunul Dumnezeu a fost mişcat văzându-i pe aceşti bătrânei având bunătatea copiilor mici, credinţa nezdruncinată în El şi rugăciunea cu osteneală şi durere. Şi-a ascultat cererea lor nebunească pentru alţii. A trimis îngerul să le vestească. Acesta l-a vizitat în munte pe Ioachim, zicându-i: Bucură-te, Ioachime, Dumnezeu a auzit rugăciunea ta, mergi acasă! Iar pe Ana a vizitat-o în casă, zicându-i: Bucură-te, Domnul a auzit rugăciunea ta, vei naşte un copil ce va fi slăvit pe faţa întregului pământ! Iată, şi bărbatul tău Ioachim vine!
Bătrânul Ioachim parcă prinsese aripi cu care a zburat spre casă. Ana îl aştepta în poartă şi, alergând, s-au îmbrăţişat: „Domnul ne-a binecuvântat!" Şi au exclamat: „Slavă lui Dumnezeu!"
Mai apoi, Ana a luat în pântece şi a rămas însărcinată, eveniment pe care Biserica îl prăznuieşte cu multă bucurie în data de 9 decembrie, deoarece din ea s-a născut dulcele rod. In ziua a 9-a a acestei luni se face pomenirea zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de către Sfânta Ana

[cristiboss56]

Sfânta Cuvioasă Teodora din Alexandria :
Pe vremea împăratului Zenon din Constantinopol (474-491), trăia în Alexandria Egiptului o femeie ce se numea Teodora. Părinţii ei au măritat-o de tânără cu un om de seamă din Alexandria, iar Teodora trăia fericită alături de soţul ei. Însă, după căsătorie, ademenită fiind de un om de seamă din oraş, a căzut în păcatul desfrânării. Pentru aceasta s-a pocăit mult şi, intrând într-o mănăstire de călugări, s-a îmbrăcat în port bărbătesc, şi-a pus numele Teodor şi a fost primită ca monah de egumenul mănăstirii. Şi astfel a început viaţa ei de ispăşire şi de pocăinţă. Doi ani a trăit Teodora în post şi rugăciune, lepădând voia sa şi devenind ca un înger în trup. Deci, văzând diavolul că Teodora se luptă împotriva lui, a ridicat multe învinuiri nedrepte împotriva ei. Din invidie, Fericita Teodora a fost învinuită că, monah fiind, a păcătuit cu o femeie cu care a avut un copil. Primind cu linişte învinuirea, Teodora a luat copilul pe care l-a crescut şapte ani în afara aşezământului monahal. După toţi aceşti ani, călugării au primit-o din nou în mănăstire şi nu după mult timp a răposat fericita. Atunci au aflat monahii că fratele Teodor era de fapt femeie şi pentru nedreptăţile pe care le-a îndurat, cu toţii s-au întristat şi îi cereau iertare sfintei. Prin descoperire de la înger, fostul ei bărbat a venit la acea mănăstire şi a trăit în chilia Sfintei Teodora până la moartea lui. Copilul, ajungând în vârstă, a fost ales egumen al acelei mănăstiri.

[cristiboss56]

Cuviosul Siluan Atonitul, s-a născut în 1866 într-o familie modestă de ţărani ruşi, alcătuită - pe lângă părinţi - din cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă înţelepciune, îi este primul model în viaţa sa lăuntrică.
Încă de mic copil, Simeon şi-a pus în gând - avea doar patru ani - ca atunci "când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul". Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile săvârşite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon şi-a dat seama că "dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc."
De îndată ce şi-a dat seama că a găsit credinţa - împlinise 19 ani - Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară şi atracţia pentru viaţa monahală. Tatăl său este însă categoric: "Fă-ţi mai întâi serviciul militar, apoi eşti liber să te duci."
Această stare excepţională a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros şi chipeş, începe să ducă o viaţă asemenea celorlalţi tineri de vârsta lui; o viaţă departe de sfinţenia fiorului divin care îl cercetase.
Dotat cu o fire robustă şi cu excepţională forţă fizică, trece prin multe ispite ale tinereţii; într-o zi loveşte pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viaţă.
În vâltoarea acestei vieţi de păcat, prima chemare la viaţa monahală începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coşmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat. Până la sfârşitul vieţii, Cuviosul Siluan i-a mulţumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa.
Această a doua chemare, petrecută cu puţin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simţit o adâncă ruşine pentru trecutul său şi a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa faţă de tot ce vedea în această viaţă s-a schimbat radical.
Simeon îşi execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conştiincios, cu o fire paşnică şi purtare ireproşabilă, a fost foarte preţuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăinţă, Sfântul Munte Athos (unde trimitea uneori chiar şi bani). În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut in ispită.
Puţin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronstadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugăciunii Sfântului Părinte.
Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieţii sale: Muntele Athos. "Grădina Maicii Domnului", citadela monahismului răsăritean şi oaza spiritualităţii filocalice, Sfântul Munte cunoştea la sosirea sa un moment de apogeu.
În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a "Sfântului Mucenic Pantelimon" (Russikon). Introdus în tradiţia seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire şi cuminecare, citirea, munca şi ascultarea - fratele Simeon se împărtăşeşte din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"
Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândeşte - ca un dar nepreţuit - rugăciunea inimii, ce ţâşnea de la sine, fără încetare.
Lipsit de experienţă, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice.
După 6 luni de sfâşieri lăuntrice, într-o după-amiază, şezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preţ de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu - fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad.
Pradă aceleiaşi spaime şi întristări, se duce la Vecernie în paraclisul "Sfântului Ilie" şi abia şopteşte "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!". Atunci, în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte.
Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinţi creştini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârşită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii şi al pierderii harului sfâşie sufletul ("nu puteţi înţelege durerea mea" spunea Siluan).
Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăieşte o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puţină intensitate, după care treptat lucrarea sa simţită a început să slăbească; pacea şi bucuria lăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi temeri de a pierde harul.
În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile.
Păstrându-şi "ascultarea" de econom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de vieţuitori, se cufundă şi mai adânc în rugăciune.
Începe o lungă perioadă (15 ani !) de alternări continue între vizite ale harului şi părăsiri dublate de intense atacuri demonice.
După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoşătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea şi necredinţa. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Şi atunci aude glasul Domnului: "Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor".
"Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit".
Şi din nou, în inima sa primeşte acest răspuns de la Dumnezeu:
"Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui."
Începând din acel moment sufletul său a înţeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se găseşte în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie - acest flagel al umanităţii care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu şi cufundă lumea în nenorociri şi suferinţe; mândria - această adevărată sămânţă a morţii care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan îşi concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruieşte orice suferinţă pământească, aruncându-se într-o suferinţă încă şi mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înţelept pe marginea adâncului, "şi nu deznădăjduieşte".
Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăseşte ca mai înainte - Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi.
În această stare, Cuviosul Siluan începe să înţeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieţii duhovniceşti. Puţin câte puţin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem şi însoţită de lacrimi din belşug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru "întreg Adamul" - iubirea lui Hristos pentru toată omenirea.
Aceeaşi iubire îl îndeamnă pe Siluan să-ţi aşterne în scris experienţa interioară, extraordinara sa viaţă duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confraţii săi monahi. În această perioadă a vieţii sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale.
Sfârşitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniştit şi smerit ca întreaga sa viaţă de călugăr. După o scurtă suferinţă (8 zile), perfect lucid, senin şi cufundat în rugăciune, se stinge uşor - fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva - între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.
Prin Viaţa sfântă şi însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanităţii strivite de absurditatea experienţelor cotidiene, durere şi deznădejde. Probabil - cum spunea Părintele Sofronie (Saharov) într-una din cărţile sale - ultimul...
"Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: "Miluieşte-mă!". Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: "Eşti neînduplecat!" Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă..."
A fost canonizat la 26 noiembrie, 1987, proclamat dascal apostolic si profetic al Bisericii.