Sfintii Zilei

[cristiboss56]

Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina este unul din cei mai iubiți și căutați sfinți din Grecia de astăzi.
S-a născut la 1 octombrie 1846, în orășelul Silivria din nordul Greciei. La botez a primit numele de Anastasie, fiind al treilea copil din cei șapte pe care i-au avut părinții săi Maria și Dimos Kefalas.
Primii ani de școală i-a făcut în orășelul natal, dovedindu-se un copil inteligent și dornic de învățătură, foarte atras de biserică și sfintele slujbe.
În 1868, la vârsta de 20 de ani, părăsește Constantinopolul și pleacă în insula Hios. Aici, în satul Lithi, s-a ostenit ca învățător timp de 7 ani, educându-i nu numai pe elevi, ci și pe săteni, îndemnându-i la evlavie și virtute, dându-le exemplu de viață plăcută lui Dumnezeu, ducând un trai simplu, mai mult ascetic, în înfrânare și lucrarea virtuților.
În 1873, părăsește satul și vine la Mănăstirea „Nea Moni“ („Noua Mănăstire“), pentru a se consacra vieții monahale.
După o ucenicie de trei ani, este tuns în monahism cu numele de Lazăr, în ziua de 7 noiembrie 1876.
În ziua de 15 ianuarie 1877, a fost hirotonit diacon de către Mitropolitul Grigorie de Hios, prilej cu care i se schimbă numele din Lazăr în Nectarie.
În ziua de 23 martie a anului 1885, este hirotonit preot de către Patriarhul Sofronie al Alexandriei, iar pe 6 august, duhovnic și mare arhimandrit pe seama Reprezentanței patriarhale de la Cairo. În ziua de 15 ianuarie a anului 1889, este hirotonit Mitropolit de Pentapole, în biserica Sfântul Nicolae din Cairo.
Toți creștinii, nu doar din Cairo, ci și din tot Egiptul, îl priveau cu admirație și vorbeau cu mult respect despre el, zicând: „Iată-l pe cel mai vrednic slujitor al Domnului; iată-l pe cel care este vrednic de scaunul patriarhal al Alexandriei!“
Popularitatea de care se bucura Sfântul în rândul maselor largi de credincioși a avut urmări nefaste pentru dânsul, căci i-a umplut pe unii de otrava invidiei. Aceștia au început să-l defăimeze pe Sfântul Nectarie în fața Patriarhului Sofronie.
Eforturile Sfântului de a se dezvinovăți au fost zadarnice. A fost alungat definitiv din Egipt. Părăsește Egiptul și ajunge la Atena în anul 1889.
Cu mare greutate reușește să obțină un post de predicator la Evia.
Dreptcredincioșii de aici, ca și cei din Alexandria, nu încetau să dea însă slavă lui Dumnezeu pentru că trimisese în mijlocul lor un asemenea propovăduitor al adevărului Său.
În luna martie a anului 1894 i se încredințează conducerea Seminarului Teologic „Rizarion“ din Atena. Instalarea lui oficială ca director a avut loc pe data de 13 martie 1894.
Ajuns director al Seminarului, Sfântul se ostenește cu dumnezeiască râvnă pentru a sădi dragostea de Domnul în sufletele elevilor săi, dar și pentru a le îmbunătăți pregătirea teoretică, pentru a le asigura tot ce era necesar ca ei să de*vină vrednici slujitori ai altarului și luminători ai poporului.
Noul director a restabilit bunele obiceiuri, purtându-se atât cu elevii, cât și cu profesorii, ca un părinte plin de dragoste și câștigând respectul și admirația tuturor. Părintele director le era un exemplu viu și cu neputință de dat uitării.
În paralel cu munca deosebit de ostenitoare de la seminar, Sfântul își continuă și activitatea ca duhovnic, slujitor al Bisericii și mare iubitor de săraci.
În luna iulie a anului 1898, imediat după încheierea anului școlar, Sfântul vizitează pentru prima dată Muntele Athos, unde rămâne o lună întreagă, trecând pe la cele mai de seamă mănăstiri și schituri.
În 1904, bolnav deja, Sfântul se pensionează după o slujire de 14 ani, care avea să rămână veșnic în amintirea tuturor celor pe care îi îndrumase. Sfântul Nectarie se retrage definitiv în insula Eghina și se consacră, pentru tot restul vieții, cu aprobarea Mitropolitului Teoclit al Atenei, ridicării mănăstirii, căreia îi dă hramul „Sfânta Treime“. Cuviosul urmărea cu strășnicie respectarea rânduielilor Sfinților Părinți și a celorlalte reguli monahale, îngrijindu-se de deplina respectare a poruncilor lui Hristos.
A interzis orice lucru nepotrivit și, ca un părinte iubitor, a sădit în sufletele maicilor frica de Dumnezeu, evlavia, cucernicia, dragostea față de aproapele, ascultarea de Biserica lui Hristos, el însuși trăind ca un călugăr și ascet desăvârșit, cumpătat la mâncare, simplu în purtări, fără răutate, smerit și blând cu inima.
Începând cu anul 1919, suferințele trupești ale pă*rintelui încep să se intensifice.
Nimeni n-a știut de boala lui până în 1919, când a mers să se închine unei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului, aflată într-o mănăstire situată nu departe de „Sfânta Treime“. Aici a rămas în jur de două săptămâni în rugăciune, meditație și reculegere. Domnul îi descoperise că peste puțin timp îl va lua la Sine.
Pe 20 septembrie, la stăruința maicilor, este internat, pentru tratament, în spitalul Areteio din Atena, unde va rămâne cincizeci de zile. Pe data de 8 noiembrie a anului 1920, după o scurtă suferință, fericitul său suflet a intrat în pacea fără de sfârșit a Domnului. Era în vârstă de 74 de ani.
Cinstitele sale moaște începuseră deja să izvorască mireasmă preafrumoasă; de pe față i se prelingea mir. Îndată a fost dus la Eghina, la mă*năstirea ridicată de dânsul, pentru a fi înmormântat acolo.
În anii ce au urmat după îngropare, mormântul Sfântului Nectarie a fost deschis în repetate rânduri. Trupul său a fost găsit întreg și neatins de stricăciune, răspândind mireasma sfințeniei ca un vas ales al Duhului Sfânt.
Părticele din moaștele Sfântului Nectarie, ca și ale multor altor sfinți, au fost împărțite mai mul*tor biserici. Pe data de 2 septembrie a anului 1953, părțile din moaște care fuseseră dăruite spre binecuvântare au fost din nou adunate, în prezența Mitropolitului Procopie, precum și a numeroși clerici, monahi și credincioși simpli. Mireasma cerească ce a umplut îndată întregul ținut nu poate fi descrisă în cuvinte. În 1961, Sfântul Nectarie a fost canonizat de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, având ziua de prăznuire 9 noiembrie.

[cristiboss56]

Pe 7 decembrie, Biserica Ortodoxa o praznuieste pe Sfanta Mucenita Filofteia, o sfanta de numai 12 ani. Aceasta a trait in sec. al XIII-lea, in sudul Dunarii. Nu se stie cu exactitate daca provenea din neam de romani sau de bulgari. Moastele sale se afla, de la sfarsitul sec. al XIV-lea, la Curtea de Arges. In sedintele Sinodului BOR din 1950, s-a decis generalizarea cultului Sfintei Filofteia de la Arges. Numele sau se traduce prin "iubitoare de Dumnezeu".
Martirizata la doar 12 ani de tatal sau
Din informatiile cu privire la viata sa, cunoastem ca una din indatoririle Filofteiei era aceea de a-i duce mancare tatalui ei, care muncea la camp. Insa, Filofteia intalnea in drum multime de saraci si, fiind milostiva impartea din ea saracilor, atragand nemultumirea si reprosul parintelui. Intr-una din zile, tatal descopera fapta ei si orbit de furie scoate barda pe care o avea la el si o loveste pe fata. Tanara Filofteia a fost grav ranita la un picior. In urma acestei rani si-a incredintat sufletul Domnului, la varsta de doar 12 ani.
Aducerea moastelor la Curtea de Arges
Istoria arata ca moastele Sfintei Filofteia au fost duse initial la Tarnovo, unde au ramas pana in anul 1393. In acel an, Taratul bulgar a fost ocupat de turci, care au si ars orasul. Pentru a le feri de profanare, moastele au fost duse la Vidin, unde au stat putin timp, probabil pana in 1396. Dupa infrangerea armatelor crestine la Nikopole, crescand amenintarea turca, moastele au fost oferite domnitorului Tarii Romanesti, Mircea cel Batran (1386-1418). Acesta le-a asezat in vechea ctitorie domneasca, cu hramul "Sf. Nicolae", de la Curtea de Arges, pe atunci catedrala mitropolitana. In acest fel se explica si alegerea zilei de 7 decembrie drept zi de pomenire (imediat dupa ziua hramului). Dupa construirea noii biserici de catre Neagoe Basarab, sfintita la 15 august 1517, moastele au fost asezate aici a doua zi, cand s-a facut si proclamarea canonizarii Sf. Ierarh Nifon al Constantinopolului (prima canonizare la noi).
Moastele au ramas la Curtea de Arges pana in 1893, cand, din cauza starii avansate de degradare a bisericii, au fost mutate in bisericile "Sf. Gheorghe" si "Adormirea Maicii Domnului" - Olari, din aceeasi localitate. In timpul primului razboi mondial, datorita mutarii frontului in apropierea acestei localitati, moastele au fost duse in paraclisul Manastirii Antim din Bucuresti. Dupa terminarea razboiului, au fost readuse la Curtea de Arges, iar din 1949 se afla in paraclisul acestei manastiri.
Moastele Sfintei Filofteia sunt intregi, intr-o racla de argint aurit. Exista un blestem prin care sunt afurisiti (blestemati) cei care ar indrazni sa instraineze fragmente din Sfintele Moaste: "Cosma, Milostiv Bogin - cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop Mitropoliei Ungrovlahiei, fiindca ne instiintam smerenia Noastra ca din Sfintele Moaste ale Sfintei Mucenite Filoteii, ce se afla in Biserica Domneasca din orasul Argesu, s-ar fi risipindu in mici particele, iata dar, poruncim cuviosiei tale, Arhimandrite chir Partenie, igumen Argesului, sa le pecetluiesti intr-un saculetu de bogasin nou, lasandu-i afara numai mana cea dreapta pentru sarutarea norodului. Si asa pecetluite sa le asezi in sicriu. Si sa stie fiescare sa se fereasca a nu cuteza sa ciupeasca, cat de putin din sfintele moaste, ca am pus blestem asupra cui a cuteza a se atinge sa ia. Intr-aceasta si chip sa urmezi! Si sa fii blagoslovit! 1791, mai 10." (Mitropolitul Cosma Popescu al Ungrovlahiei 1787-1792)
Sfanta Filofteia in traditia populara
Sfanta Filofteia este considerata ocrotitoarea copiilor si a tinerilor, si in special a fetelor, pe care le ajuta sa se casatoreasca si sa aiba o viata linistita. In traditie, Sfanta Filofteia este o sora indepartata a Sfantului Ilie. Astfel, ea mai este numita si "aducatoarea de ploi". Istoria consemneaza mai multe procesiuni cu moastele Sfintei pe timp de seceta, iar traditia spune ca prin mijlocirea ei in fata lui Dumnezeu a plouat, iar roadele au fost bogate.
Adrian Cocosila

[cristiboss56]

In fiecare an, pe data de 17 ianuarie, crestinii il praznuiesc pe Sfantul Antonie cel Mare. Acesta este numit parintele fondator al monahismului. S-a nascut in anul 251 in localitatea Coma, in Egiptul de Mijloc, din parinti crestini. Dupa o perioada de ucenicie, la 35 de ani, se retrage la marginea desertului, in locul numit Pispir, unde a ramas timp de 20 de ani, pana in 306. Aici s-a impotrivit ispitelor si a luptat contra demonilor care luau infatisari de animale salbatice.
Marele intre parintii cei desavarsiti, Cuviosul Antonie era inainte vazator si, fiind trecut prin ispitele dracesti, socotea de nimic mestesugirile lor, ca si cand nu era suparat de ei. Si de multe ori vedea cu ochii cei trupesti chiar ingeri si diavoli, cum iau aminte la viata omeneasca, nevoindu-se fiecare din ei sa traga de partea sa pe oameni. Si atat de mare era la fapte bune, incat certa si batjocorea duhurile cele necurate si de multe ori le izgonea pe ele, aducandu-le aminte de surparea lor cea din cer si de chinul lor, in focul cel vesnic.
Dupa o vreme se retrage din singuratatea sihastreasca si intemeiaza o comunitate de eremiti. Trece la cele vesnice pe muntele Colzim langa Marea Rosie, in anul 356, in varsta de 105 ani.
Antonie cel Mare este unul dintre stâlpii neclintiţi pe care a fost clădit monahismul Ortodoxiei. Deşi nu a fost un om învăţat, deşi nu a urmat marile şcoli ale timpului său, fiind un om simplu, Dumnezeu l-a înzestrat cu plinătatea harului Său, iar pentru aceasta a fost căutat de iubitorii de Dumnezeu pustnici pentru a le fi învăţător. A învătat credinţa creştină de la părinţii şi de la bunicii săi şi, dedându-se vieţii pustniceşti, a întrecut pe mulţi, făcându-se pildă tuturor celor de după dânsul.
Sa avem parte de rugaciunile lui,Amin.

[cristiboss56]

Considerată cea mai veche mănăstire din lume, Mănăstirea Sfântului Antonie de la Marea Roşie a fost întemeiată după anul 356 de către ucenicii Sfântului Antonie cel Mare la poalele munţilor Al-Qalzam, în apropierea peşterii sfântului.
Deşi Sfântul Antonie a trăit în singurătate întreaga viaţă, ucenicii au format o comunitate. Ei locuiau în chilii separate, dar se întâlneau pentru a lua masa şi pentru a se ruga împreună.
Spre sfârşitul secolului al V-lea, pustnicii au început să-şi aşeze chiliile în jurul bisericii.
În secolele VI şi VII, Mănăstirea Sfântului Antonie a devenit adăpost pentru monahii de la mănăstirile din Sketis (Wadi El Natrun), retraşi din calea atacurilor beduinilor şi a berberilor. Între cei care au găsit adăpost aici a fost şi Sfântul Ioan Colov (cel Mic).
După Sinodul Ecumenic de la Calcedon din anul 451, conducerea mănăstirii a fost pricină de dispută secole de-a rândul între ortodocşi şi copţi, până în secolul al VIII-lea, când a revenit Bisericii copte.
După o perioadă de înflorire culturală deosebită, spre sfârşitul secolului al XV-lea, mănăstirea este atacată de beduini, care îi omoară pe toţi monahii şi distrug o parte dintre clădirile monahale. Peste numai câţiva ani, mănăstirea a fost restaurată de patriarhul copt Gavriil al VII-lea.
Astăzi în incinta mănăstirii se înalţă şapte biserici. Moaşte Sfântului Antonie cel Mare se păstrează în biserica închinată sfântului.

[cristiboss56]

Sf. Ier. Grigorie Teologul
Sfântul Ierarh Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), s-a născut în anul 328 în cetatea Nazianz din Capadocia şi a trăit în vremea împăraţilor Valens (364-378) şi Teodosie cel Mare (379-395).
S-a născut într-o familie de neam ales, din oameni drepţi, Sfinţii Grigorie cel Bătrân şi Nona. Tatăl său, deşi venise la credinţă de puţină vreme, a fost hirotonit episcop de Nazianz pentru vredniciile sale.
Din tinereţe, Sfântul Grigorie a învăţat la şcolile cele mai de seamă din vremea sa: la Cezareea Capadociei, unde s-a împrietenit cu Sfântul Vasile, la Cezareea Palestinei, la Alexandria şi la Atena, şcoala cea mai înaltă de atunci, unde a şi fost rugat să rămână ca profesor.
S-a întors în Capadocia, iar tatăl său, care era acum bătrân, l-a sfinţit preot, fără voia lui. Voind tatăl său să-l sfinţească episcop în locul său, Sfântul Grigorie a fugit în pustie, lângă Sfântul Vasile cel Mare, prietenul său, de unde s-a întors peste o vreme, fiind chemat în ajutor de tatăl său, ajuns la neputinţă din cauza bătrâneţii. Mai târziu a fost sfinţit episcop pentru cetatea Sasima, tot fără voia lui, de către Sfântul Vasile cel Mare.
Era un cuvântător înnăscut. Iubea viaţa duhovnicească, poezia creştină şi teologia pe înţelesul oamenilor.
Când Biserica din Constantinopol a fost ameninţată de rătăcire, întrucât dreapta credinţă a fost primejduită de înşelătoarele învăţături ale ereticilor Arie şi Macedonie, Sfântul Grigorie a fost chemat de puţinii drept-credincioşi care mai erau în cetate ca să le fie păstor, iar el a primit. Sfântul Grigorie a adunat pe credincioşi într-o bisericuţă mărginaşă, pe care a numit-o biserica Învierii, deschisă chiar în casa uneia dintre rudele sale.
Aici a rostit şi vestitele cinci Cuvântări teologice, care i-au adus faima de mare cuvântător de Dumnezeu, adică teolog, pentru că tâlcuia, pe înţelesul oamenilor, dreapta învăţătură despre Sfânta Treime. Astfel, el i-a întors pe cei mai mulţi la dreapta credinţă, devenind arhiepiscop al cetăţii imperiale, Constantinopolul.
În această calitate, el a participat la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, care s-a ţinut în anul 381, la Constantinopol, pe vremea binecredinciosului împărat Teodosie cel Mare (379-395).
Sfântul Grigorie a adus multe dovezi contra învăţăturilor greşite care tulburau atunci Biserica, el susţinând dumnezeirea Duhului Sfânt şi învăţătura ortodoxă despre Sfânta Treime. Din pricina unor neînţelegeri provocate de invidia unora, în scurtă vreme, Sfântul a părăsit scaunul arhieresc al capitalei şi s-a retras în singurătate, unde, până la sfârşitul vieţii sale, a alcătuit multe scrieri şi poeme despre viaţa duhovnicească şi despre teologia ortodoxă, pe care le-a lăsat moştenire Bisericii.
În teologia sa, Biserica Răsăritului regăseşte tâlcuită propria ei teologie despre Sfânta Treime; de aceea, creştinătatea îl cinsteşte pe Sfântul Grigorie ca fiind cel mai mare teolog al Sfintei Treimi.
Şi astfel, trăindu-şi credinţa şi tâlcuind oamenilor învăţătura despre Dumnezeu şi tainele Lui, Sfântul Grigorie s-a mutat la Domnul la 25 ianuarie, în anul 389.

[cristiboss56]

Sfintii 40 de Mucenici sunt praznuiti de Biserica Ortodoxa, in fiecare an, pe data de 9 martie. Acesti mucenici au trait in vremea imparatului Licinius (308-324), prigonitor al crestinilor. Sfintii 40 de Mucenici erau soldati crestini si faceau parte din Legiunea a XII-a Fulminata din Armenia. Acestia nu erau doar romani de origine, ci si greci, amestecati cu armeni.
Afland despre credinta lor, Agricola, guvernatorul Armeniei, i-a silit sa se inchine idolilor. Deoarece au refuzat, au fost intemnitati timp de opt zile si batuti cu pietre. Prin semne divine au fost insa intariti in dreapta credinta. Dupa aceste chinuri, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin inghetare, in lacul Sevastiei. La miezul noptii, unul dintre cei 40 de mucenici, a iesit din apa din cauza gerului. Alergand spre baia calda, pusa de cei ce slujeau idolilor, a murit. Cei ramasi sa indure gerul au inceput sa se roage: "Ajuta-ne Dumnezeule, Mantuitorul nostru, usureaza-ne sarcina si alina iutimea vazduhului, ca spre Tine nadajduim, ca sa nu ne rusinam si sa cunoasca toti ca ne-am mantuit strigand catre Tine". In urma acestei rugaciuni s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a incalzit, gheata s-a topit si 40 de cununi stralucitoare au pogorat asupra mucenicilor. Unul dintre soldatii de paza, uimit ca in miezul noptii o lumina din cer incalzeste apa si ca o cununa din cele 40, pogorate peste mucenici, nu are peste cine sa se aseze, s-a aruncat in apa, marturisind ca si el este crestin.
Pentru ca au fost scosi vii din lac, comandantii au poruncit sa li se zdrobeasca picioarele cu ciocanele. Toti martirii au trecut la cele vesnice in urma acestui supliciu. Trupurile lor au fost puse intr-un car, ca sa fie duse spre ardere si apoi sa fie aruncate in lac. Numai Meliton, un tanar soldat, a supravietuit torturii. Pentru ca mai respira, ostasii nu l-au pus in car. Mama sa, stiind ca cei 39 de confrati in suferinta aveau pregatita imparatia cerurilor, isi ia fiul in brate si merge cu el sa-l puna in car. Daca ii dorea salvarea, trebuia sa fie lipsit de credinta in Hristos. Meliton moare pe drum, in bratele mamei sale.
Cei patruzeci de Sfinti Mucenici sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domitian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie.
Sarbatoarea crestina a Sfintilor 40 de Mucenici din Sevastia s-a suprapus peste inceperea anului agricol traditional si a generat o sarbatoare traditionala romaneasca, Mucenicii sau Macinicii.
O parte din aceste moaşte se află în capela familiei Sfântului Vasile cel Mare din provincia Pont (Asia Mică). În această capelă au fost înmormântaţi Sfinţii Vasile cel Mare, Macrina cea Tânără, sora arhiepiscopului Cezareii Capadociei, şi Emilia.
In Bucuresti, particele din moastele Sfintilor 40 de Mucenici din Sevastia se afla la Manastirea Antim, la Schitul Darvari, la Biserica Icoanei, la Biserica Mihai Voda, la Biserica Dichiu de pe Strada Icoanei si la Biserica "Sfantul Alexie" de pe Calea Serban Voda.
Potrivit tradiţiei, în ziua de 9 martie, gospodinele prepară mucenici pe care ii sfintesc la Biserica.. Ei pot fi pregătiţi ca o prăjitură cu miez de nucă şi miere sau un aluat în forma cifrei opt. Mucencii fiert în apă cu mirodenii şi nucă. Mucenicii se împart la rude, vecini, oameni sărmani, pentru pomenirea celor morţi, dar şi pentru belşugul viitoarelor recolte.
Pentru rugaciunile sfintilor 40 de mucenici Doamne IIsuse Hristoase ,milueste-ne pre noi.

[cristiboss56]

SFÂNTUL ŞI DREPTUL IOV - 6 mai
Iov cel bogat, cu familie numeroasă, devine dintr-o dată gol. Golit de toate cele ale lumii, bolnav, părăsit, criticat şi judecat. Fără să înnebunească şi fără să cadă în capcana frecventă a răzvrătirii, Iov rosteşte celebrele cuvinte: „Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi întoarce în pământ. Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!”. Una din învățăturile esenţiale ale Cărţii lui Iov este aceea că relele care se abat asupra lui nu sunt pedepse pentru păcat. Prietenii lui Iov, dimpotrivă, caută sa-l încredinţeze că pe sfânta dreptate, pentru păcatele sale, îl pedepseşte Dumnezeu. Crezând că pentru păcatele sale îndura Iov atâtea rele, ei îl îndeamnă să se căiască şi să-şi ispăşească vina, socotind că aşa va putea scăpa de ele. În felul acesta ei se arată cugetând strâmb despre Dumnezeu, despre bunătatea şi dreptatea Sa. Ei socotesc în chip greşit că suferinţa şi relele care se abat peste om sunt pedepse ale păcatelor lui trecute sau prezente, osândă a vinovăţiei sale, oricum legate negreşit de păcat. Diavolul se ia, aşadar, de Iov, din răutate şi pizmă, voind mai cu seamă să-l ducă la cădere. Aceasta vădeşte o dată mai mult că omul nu suferă pentru că e păcătos, şi arată drept falsă părerea că suferinţa ar fi cuvenita pedeapsa pentru păcatele săvârşite sau rodul lor firesc. Dimpotrivă, se poate spune că Iov suferă pentru că era drept, şi nu păcătos; curăţia sa iscă pizma diavolului şi-i aţâţă răutatea. Suferinţa şi toate relele pe care le îndură Iov sunt în chip vădit ispite ale diavolului, care vrea astfel să-l împingă silnic la păcat, nădăjduind că Iov Îl va învinui pe Dumnezeu, tăgăduindu-I bunătatea, ridicându-se împotriva Lui şi lepădându-se, până la urmă, de El. Ispitelor lui satana, Iov li se împotriveşte prin trei mari virtuţi: răbdare neclintită, credinţă neştirbită şi nădejde neabătută în Dumnezeu. Pentru aceasta, el nu doar că nu-L huleşte şi nu-L învinuieşte pe Dumnezeu pentru suferinţele sale, dar nici măcar nu-I pune nici o clipă la îndoială dreptatea, cu toate că nu-şi afla nici o vină. Tăria lui Iov în faţa ispitelor şi biruirea lor nu se datorează puterilor sale, ci ajutorului dumnezeiesc, ca răspuns la rugăciunea lui. Iov este chipul dreptului care îndură suferinţa fără nici o vină, mai înainte de arătarea chipului desăvârşit al pătimirii Celui cu totul lipsit de răutate şi în Care nu se află nici urmă de nedreptate, Cel nerănit de păcatul strămoşului şi însuşi curat de orice păcat. Iov prevesteşte noul tâlc al suferinţei, pe care-l va lumina deplin Hristos. Ca să înțeleagă, omul nu mai privește spre trecut, văzând în suferinţă osânda păcatului, ci spre cele viitoare, făcând din suferință unealtă a mântuirii.