Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Mântuitorul ne cheamă şi pe noi,la fiecare inceput de An Nou, cu aceste cuvinte: „Urmează-Mă!” Ne găseşte, oriunde am fi, glasul Lui răsună în străfundul conştiinţei noastre. Ne rămâne doar să răspundem la această chemare, să ne ridicăm şi să-L urmăm. Hristos ne spune: „Urmează-Mă! pe calea îngustă a datoriei smerite şi adeseori grele.’’ Răspunde la chemarea glasului dumnezeiesc şi a glasului propriei tale conştiinţe, ridicându-te pentru a te consacra unui scop sfânt şi, urmând scopul acesta, urmează-L pe Dumnezeu.
Mergi fără să dai uitării munca zilnică, urmează-L pe Domnul cu supunere, cu smerenie şi cu dragoste, cu iubire pentru aproapele tău şi cu hotărârea de a-i sluji; mergi ferm, fără să te clatini, cu uitare de sine, dăruieşte-te întru totul dumnezeieştii chemări. Nu te opri, nu privi în urmă, ,,nu te teme de cele ce ai să pătimeşti’’ (Apocalipsa 2, 10).
Să nu te tulbure nici piedicile, nici lupta, nici obstacolele, să nu dispreţuieşti pe nimeni, să mergi mână-n mână cu cei drepti, dispreţuiţi şi umiliţi, înaintează mereu cu paşi siguri, răspândind în jurul tău nemuritoarea sămânţă a binelui. Aceasta se va pârgui la timpul său şi îi vei culege roadele în veşnicie.
Extras din Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu 366 de cuvinte de folos pentru toate zilele anului.

[cristiboss56]

Dacă râde cineva de tine, tu pune-ți în minte gândul cel bun, ia-o, de exemplu, ca pe o glumă, și astfel vei evita ușor neînțelegerile și smintelile.
Să-ți dau un exemplu: când munceam la câmp, aveam ca ajutor doi mireni plătiți de mănăstire. Unul dintre ei era priceput într-ale agriculturii, însă celălalt lucrase mai înainte ca frizer și de curând începuse cu agricultura. Cel priceput era mai mic ca vârstă decât celălalt și, cu toate acestea, îl necăjea poreclindu-l „mâncăciosul”, referindu-se prin aceasta la faptul că e bun numai să mănânce, nu să și muncească. Însă acela era blând și fără răutate, cu toate că era mai în vârstă și avea și zece copii. Spunea: „De ce să i-o iau în nume de rău că mă face mâncăcios? Las’ să-mi spună cum o vrea el! Nu mă deranjează”. Adică s-a smerit de bunăvoie, a luat jignirea drept glumă, nu s-a supărat, și astfel a câștigat ce e mai de preț: harul lui Dumnezeu.
(Arhimandritul Athanasie, Egumenul Sfintei Mănăstiri Stavrovouni, Lumină lină și tainică în negura zilelor noastre. Starețul Gherman Stavrovouniotul, traducere de Mircea Ștefan, Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 137)

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Scărarul spune că toate gândurile nedescoperite părintelui duhovnic se transformă în fapte şi că, dimpotrivă, rănile cele descoperite nu cresc, ci mai degrabă se tămăduiesc.
Din experienţă, vedem că fără ajutorul lui Dumnezeu omul este foarte slab şi neputincios în lupta duhovnicească. În această luptă, după cuvintele Cuviosului Marcu Ascetul, avem un singur ajutor, unul tainic, aflat în noi încă de la Botez – pe Hristos, Care nu poate fi biruit. El va lupta împreună cu noi în această bătălie, dacă nu doar că vom chema ajutorul Lui, ci vom şi împlini, după putere, poruncile Lui de viaţă dătătoare.
Lasă-te în mâna mult milostivirii Sale. Tot astfel, aleargă și la Stăpâna şi Mijlocitoarea noastră, Pururea Fecioara Maria, cântând deseori cântarea bisericească: „Nu avem alt ajutor, nici altă nădejde, numai pre Tine, Stăpână, Tu ne ajută, în Tine nădăjduim şi cu Tine ne lăudăm, robii Tăi suntem şi nu ne vom ruşina”. (Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina)

[cristiboss56]

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul ‒ Bucuria, nimicirea întristării
Bucuria este ceva rar, dar asta nu înseamnă că este și ceva mare. Este ceva firesc, așa cum firesc este să văd. Un orb ar putea să-mi spună, măi, măi! tu poți să vezi? Așa și când cineva este bucuros, ceilalți sunt nedumeriți și întreabă: te bucuri? Fiindcă s-au obișnuit cu o stare nenorocită, cu minciunile, cu păcatul, cu infernul conștiinței existenței omenești, tăgăduindu-L pe Dumnezeu zilnic. Prin urmare, bucuria nu este ceva mai nou. Este un element care ajută în viața duhovnicească.
Să vedem totuși ce spun despre bucurie Părinții Bisericii noastre și să începem cu Sfântul Athanasie cel Mare care, în lucrarea lui Despre feciorie, pe care a scris-o special pentru fecioare, zice: „Să nu te întristezi de ceea ce ți se întâmplă cumplit, nici pentru pagubă să nu te întristezi, nici pentru ocară. «Căci întristarea lumii acesteia moarte lucrează»”[1]. Nu te întrista, zice, pentru ceva cumplit, pentru ceva rău, pentru ceva vătămător care poate să ți se întâmple în viața aceasta. Și dacă vei pătimi vreo pagubă sau dacă cineva te va întâmpina într-un mod urât, egoist, insultător sau disprețuitor, iarăși nu te întrista. Fiindcă orice întristare a lumii acesteia moarte lucrează. Orice întristare pentru orice motiv este un laborator al morții”. Atunci se naște o întrebare firească: Atunci pentru ce să se întristeze cineva? Și explică Marele Athanasie că „numai pentru păcatele tale să te întristezi”[2]. Același lucru îl spune și Sfântul Ioan Gură de Aur: „O singură vătămare și un singur rău există în lume, păcatul”[3]. Numai pentru păcatul tău să te întristezi, căci acela conține în el toate pricinile întristării.
Totuși, este evident că „să nu te întristezi” nu are sensul de întristare pentru că am păcătuit, ci înțelesul de pocăință. Fiindcă strânsoarea, strâmtorarea, apăsarea și supărarea provocate de păcat nu sunt întristarea cea după Dumnezeu, ci întristarea lumii[4]. Este reflexia unei concepții individualiste asupra vieții, despărțire de voia lui Dumnezeu, ceva întristător. Nu despre acest lucru vorbește aici. Prin urmare, orice cuvânt pentru care te întristezi este văzut ca ceva mic care te atrage și te scoate de pe traiectoria lui Dumnezeu.
Să trecem acum la Cuvioasa Sinklitikia, care zice: „la început luptă este și trudă multă pentru cei ce vin la Dumnezeu, dar după aceea bucurie negrăită”[5]. Când cineva vine la Dumnezeu pentru prima dată, zice, are de înfruntat multă luptă și trudă, dar este în continuu stăpânit „de bucurie negrăită”. Singurul lucru care poate să dovedească faptul că aparținem cinului celor singuratici[6] este această bucurie negrăită.
Bucuria este caracteristică monahului și numai prin bucurie poate „să aprindă dumnezeiescul foc cu lacrimi și durere”[7] zice în continuare Sinklitikia. Numai când ai această „bucurie negrăită”, poți să-ți miști inima și să faci să se aprindă înlăuntrul ei dumnezeiescul foc al dragostei de Dumnezeu, „cu lacrimi și durere”. Aceasta mai cu seamă este o harismă a lui Dumnezeu, iar nu întristare omenească. „Focul cu lacrimi”, această stare îndurerată și înlăcrimată, care în realitate este o dumnezeiască înflăcărare, dă cea mai mare dulceață omului bucuros. Când ești supărat, când ești necăjit, când ești îndurerat, când ești amărât, atunci creezi o stare bolnăvicioasă în sufletul tău și nu-ți propui niciodată să trăiești dumnezeiasca dragoste. Vei fi pururea o făptură necăjită. Vei trăi pentru totdeauna o stare total diferită de starea omului duhovnicesc.
(Extras din Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre viață,Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Atena, 2005)
[1]Despre feciorie, 22, Patrologia Greacă 28, 277B.
[2]Despre feciorie, 22, Patrologia Greacă 28, 277B.
[3]Cuvânt la Kalende, 2, Patrologia Greacă 48, 955.
[4]II Corinteni 7, 10.
[5]Apophtegmata Geronton, ale ammei Sinklitikia, 1, Patrologia Greacă 65, 421A.
[6]Adică al monahilor, al pustnicilor.
[7]Op.cit., Patrologia Greacă 65, 421B.

[cristiboss56]

Sfaturi pentru rugăciune ale Starețului Porfirie
Să nu-L constrângem pe Dumnezeu cu rugăciunile noastre. Să nu cerem de la Dumnezeu să ne slobozească de ceva, boală etc. sau să ne rezolve problemele noastre, ci să cerem putere și întărire de la El, ca să putem suferi. Așa cum bate El cu noblețe la ușa inimii noastre, tot astfel și noi să cerem cu noblețe ceea ce dorim, iar dacă Domnul nu răspunde, să încetăm a o mai cere. Când Dumnezeu nu ne dă ceea ce cerem cu insistență, înseamnă că are motivele Sale s-o facă. Are și Dumnezeu „tainele” Sale. De vreme ce credem în buna Sa purtare de grijă, de vreme ce credem că El cunoaște toate cele ale vieții noastre și că totdeauna ne vrea binele, de ce să nu-I acordăm încredere? Să ne rugăm simplu și liniștit, fără stress și constrângere. Știm că trecutul, prezentul și viitorul, toate sunt cunoscute, goale și descoperite înaintea lui Dumnezeu, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „…nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală” (Evrei 4, 13). Noi să nu insistăm, căci insistența peste măsură face rău în loc de bine. Să nu stăruim să dobândim ceea ce vrem, ci s-o lăsăm la voia lui Dumnezeu. Căci cu cât stăruim, cu atât aceea pe care o cerem se depărtează. Așadar, răbdare, credință și pace. Și dacă vom uita noi, Dumnezeu nu uită niciodată și, dacă este spre binele nostru, ne va da ceea ce ne trebuie și când trebuie.
Să cerem în rugăciune numai mântuirea sufletului nostru. Nu a spus Domnul: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu… și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33)? Ușor, chiar foarte ușor ne poate Hristos ceea ce dorim. Dar iată care este taina. Taina este să nu aveți în mintea voastră deloc intenția de a cere un lucru concret. Taina este să cereți unirea voastră cu Hristos dezinteresat, fără să spuneți: „Dă-mi aceasta, dă-mi aceea…”. Este destul să spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”.
Nu este nevoie ca să-L înștiințăm pe Dumnezeu despre anumite nevoi ale noastre. El le cunoaște pe toate cu neasemănare mai bine decât noi și ne dăruiește dragostea Sa. Problema este să comunicăm cu această dragoste prin rugăciunea și prin respectarea poruncilor Lui. Să cerem să se facă voia lui Dumnezeu. Aceasta este cel mai folositor, cel mai sigur pentru noi și pentru cei pentru care ne rugăm. Hristos ne va pe toate din belșug. Dar dacă există chiar și puțin egoism, nu se poate face nimic.

[cristiboss56]

Stii tu, copilul meu, de ce norii sunt inchisi cand campiile sunt insetate dupa ploaie si de ce sunt ei deschisi, cand campiile n-au nici o dorinta de ploaie? Natura a fost data peste cap de rautatea oamenilor si si-a parasit oridinea ei. Stii tu, copilul meu, de ce campiile rodesc roade bogate primavara si sunt neproductive vara? Fiindca fiicele oamenilor au urat roada pantecelui lor si o ucid cand inca ea este in floare. Stii tu, copilul meu, de ce primaverile au devenit uscate si de ce roadele pamantului nu mai au dulceata de odinioara? Din pricina pacatelor omului, a carui neputinta a cuprins intreaga fire. Stii, copilul meu, de ce o natiune biruitoare sufera infrangeri drept pricina a propriei sale lipse de unitate si discordiei si isi mananca painea facuta amara de lacrimi si de rautate? Fiindca ea si-a biruit inamicii insetati de sange din jurul ei, dar n-a reusit sa-i biruiasca pe cei dinlauntrul ei. Stii tu, copilul meu cum isi poate hrani o mama copiii fara sa le dea de mancare? Nu prin a le canta un cantec de dragoste in timp ce-i alapteaza, ci un cantec de ura impotriva aproapelui. Stii, copilul meu, de ce oamenii au devenit urati si si-au pierdut frumusetea stramosilor lor? Fiindca ei au dat deoparte chipul lui Dumnezeu, care modeleaza frumusetea sufletului si da deoparte masca pamantului. Stii, copilul meu, de ce bolile si cumplitele molime s-au inmultit? Fiindca oamenii au inceput sa socoteasca sanatatea drept un dar al firii si nu ca pe un dar de la Dumnezeu. Si ceea ce este daruit cu greutate trebuie protejat cu indoita dificultate. Stii, copilul meu, de ce oamenii se lupta pentru teritorii pamantesti si nu se rusineaza a se afla la acelasi nivel cu cartitele? Fiindca lumea a patruns in inima lor si ochii lor vad doar ceea ce creste in inima; si deorece, copilul meu, pacatele lor i-au facut prea slabi ca sa mai lupte spre a dobandi cerul. Nu plange, copilul meu, Domnul Se va reintoarce curand si va pune totul in ordine.
Sf. Nicolae Velimirovici din „Rugaciuni pe malul lacului”

[cristiboss56]

Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru noi. Nimic de comentat! Aşa este! Păstorul cel bun dă viaţă veşnică. Ce este viaţa întrebare pe care oamenii şi-au pus-o de multe ori, iar în ultimuj timp oamenii de ştiinţă sunt foarte porniţi să afle răspunsul. Şi cineva cu o amară ironie spunea: Ce să facă şi ei? Ca să vadă ce-i viaţa omului taie broaşte şi cercetează broaşte şi cobai! Şi, după ce că cercetează broasca, în loc să cerceteze omul, o mai cercetează şi moartă! Cum să afli ce e viaţa omului scormonind o broască moartă? Nu negăm, ştiinţa are realizări colosale. Probabil se va ajunge la clonare, o să apară între noi clone, oameni care nu sunt oameni, dar tot nu se va afla ce este viaţa, pentru că viaţa nu este „ceva”, ci este „Cineva”. Ştim că Păstorul nostru cel bun a zis: „Eu sunt Viaţă” şi atunci El îmi dă viaţa care este El. Mulţi dintre noi credem că viaţa noastră este viaţa biologică, dar aceasta nu e decât ţărâna în care Dumnezeu a suflat viaţa mea. Ce a apărut în mine în clipa în care Dumnezeu a suflat suflarea de viaţă? Acolo, în adâncul acela al lăuntrului mamei mele, am fost eu de faţă când Dumnezeu a suflat suflarea de viaţă? Nu, n-am fost! Pentru că am părut atunci când a suflat şi când eu am apărut El deja era cu “spatele”! Abia la Botez L-am văzut faţă către faţă. Nu ne amintim! să ne amintim când ne vom întâlni din nou faţă către faţă! Atunci, la suflarea aceea din adâncul, din pântecul mamei n-a apărut ceva, ci a apărut cineva. Eu am apărut. Eu nu am suflet, ci sunt suflet! Sufletul viu pe care L-a suflat Dumnezeu sunt eu.
Omul este suflet viu; Cum citim în Cartea Facerii: „…a suflat asupra sa şi omul s-a făcut suflet viu!”. Eu sunt suflet viu, viaţa mea sunt eu, dar numai întrucât eu sunt locul în care El suflă, în are El vine. În clipa în care m-am întors cu spatele la Dumnezeu semăn cu un frigider scos din priză. Pentru că frigiderul e frigider atâta timp cât stă în priză. Dar dacă s-ar mândri, cum facem noi eori, şi ar ieşi din priză zicând: „Uite, eu am gheaţă şi fară să primesc curent”, atunci ar mai avea gheaţă [viaţă] puţin timp, căci gheaţa se topeşte şi nu mai are!
Iisus Hristos, Păstorul cel Bun, în parabola pe care ne-o spune Evanghelie, este Cel Care-şi dă viaţa în mod liber. Această Parabolă este parabola libertăţii. Zice: „Eu îmi dau viaţa. Nimeni n-o ia de la Mine! Eu singur o dau şi Eu o iau”. Vorbeşte despre Moartea de bunăvoie şi învierea Lui ca Dumnezeu…
În clipa în care voi face voia lui Dumnezeu voi fi liberă de orice teamă, de orice grijă, de orice ameninţare, de orice dorinţă. aca fac ce vreau eu, voi fi tot timpul manipulată de dorinţele mele care sunt, la rândul lor, manipulate de context. Sunt situaţii în care nu ştiu ce vreau! Mă duc într-un magazin să cumpăr un detergent şi nu sunt în stare să aleg, nu ştiu pe care să-l iau. Am intrat de curând într-un magazin şi am văzut o cutie de ouă pe care scria: ouă naturale! Şi am zis: Nu se poate! Or fi şi ouă artificiale? Ce-o fi? Deci, trăim într-o lume în care informaţia e bulversantă şi ne manipulează. Sunt foarte mulţi oameni care cumpără un anumit detergent şi dacă întrebi de ce, spun: pentru că în reclama de la televizor a spus că e aşa, şi aşa, şi aşa…
Şi pe mine mă întreabă: ce dovezi ai că există Dumnezeu? Şi eu îl întreb: ce dovezi ai că detergentul acela-i cel mai bun. Păi, zice, a zis la televizor. Deci dacă eu îi spun că există Dumnezeu şi că ne iubeşte nu mă crede, dar pentru că un om pe ecran i-a spus că detergentul acela e cel mai bun, crede, şi a cumpărat. Şi atunci, fiecare avem credinţă, depinde ce facem cu credinţa!?
Această relaţie cu Mântuitorul ca Păstor reiese din faptul că spune: Eu îmi cunosc oile Mele aşa cum ÎI cunosc pe Tatăl Meu. Relaţia dintre mădularele Bisericii şi Capul Bisericii, dintre credincioşi şi Iisus Hristos, este ca relaţia dintre Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. Ce fel de relaţie este între Tatăl şi Fiul? Ştim că este iubire, ştim şi că Fiul se naşte din Tatăl. Şi atunci, relaţia noastră cu Mântuitorul (ca a Mântuitorului cu Tatăl Cel Ceresc) este o relaţie în care noi mereu ne naştem de sus; dacă nu ne naştem de sus, nu avem viaţă în noi. Relaţia cu Mântuitorul ca Păstor se face numai întrucât păstrăm mereu calitatea noastră de fii-Mântuitorul nu poate fi Păstorul nostru dacă noi nu suntem fii1 Lui, fiii lui Dumnezeu. Dumnezeu S-a făcut om pentru noi, iar cei care L-au primit au primit puterea să se facă fiii lui Dumnezeu. Noi nu suntem făcuţi fiii lui Dumnezeu, noi primim putere “să ne facem”. Aceasta este demnitatea noastră. Dacă nu putem plini această demnitate atunci cerem să fim toţi egali. Era atât de trist pe vremea comunismului când la un moment dat se aducea ceva de mâncare şi era coadă şi cei din spatele cozii ziceau: «Daţi puţin, să ajungă la toată lumea”. Şi la un moment dat era atât puţin încât nici nu mai puteai să mai guşti. Nu era acea dăruire care ar putea spune: „Ia, mănâncă măcar tu. Azi ai tu şi mâine mănânc eu, ca să avem amândoi”.
Această tendinţă a omului de a fi egal, de a avea toată lumea la fel, de a fi la fel, este din neputinţa de a suporta minunea făcută de Dumnezeu cu fiecare om. Asta ne dă nouă relaţia cu Mântuitorul ca Păstor, posibilitatea de a fi ceea ce suntem: făptură atât de minunată, posibilitatea de a deveni, de a fi cu adevărat ceea ce am devenit prin Sfântul Botez, mădular viu al Sfintei Biserici, posibilitatea de a fi aici, în lume. Nu suntem din lume, dar suntem în lume ceea ce suntem chemaţi să fim: fiii lui Dumnezeu.
Meşteşugul bucuriei, Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Monahia Siluana Vlad