Istorii cu talc

[cristiboss56]

Era o bătrână într-un sat, căreia nepoţii îi spuneau ”Bunica-închide-uşa”.
Porecla aceasta şi-o căpătase astfel: Ori de câte ori nepoţii ei plecau în oraş, la şcoli sau la cine ştie ce treabă, ea le spunea:
– Dumnezeu să-ţi ajute, nepoate, să poţi închide uşile bine.
Iar dacă vreunul o întreba: Ce uşi, bunico?, ea îi spunea:
– Pe unde vei merge, bagă bine de seamă să-ţi închizi întâi uşile urechilor tale la toate şoaptele ispititoare ale satanei.
Pe urmă să-ţi închizi uşile ochilor tăi: să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor. Tot aşa cu uşa gurii. Adu-ţi aminte de vorba veche: “Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele”. Şi mai adu-ţi aminte de ce-a spus Mântuitorul că pentru orice cuvânt nefolositor sau rău, omul va da socoteală în ziua judecăţii. Dar mai presus de toate, nepoate dragă, să-ţi închizi bine uşa inimii tale împotriva ispitelor rele. Să laşi deschise uşile tale numai pentru Dumnezeu… De vei face aşa, noroc mare te va întâmpina în viaţă.
”Viața creștină în pilde”, Al. Lascarov – Moldovanu

[cristiboss56]

O povestire, care ne-a rămas de la Lev Tolstoi, prezentându-ni-l pe dracul cel rău în acţiune, ne relatează: “Într-o zi, a pornit un biet ţăran la arat fără a fi prânzit. Luă o coajă de pâine cu sine. După ce a ajuns pe ogor, s-a dezbrăcat de suman, l-a pus sub o tufă şi-a vârât şi pâinea sub el. După o bucată de vreme a ostenit şi el şi boii şi l-a apucat foamea. Şi-a dejugat boii, i-a dat la păscut mai la o parte, el s-a dus la suman ca să-şi mănânce felia de pâine. Dar când ridică haina, vede că bucata de pâine nu e acolo. Caută el, caută, învârteşte sumanul pe faţă şi pe dos, îl scutură, pâinea nicăieri. Stă omul şi se minunează. Măi! Ciudat lucru. N-am văzut pe nimeni, cu toate acestea trebuie s-o fi luat cineva! Într-adevăr, pe furiş, venise Aghiuţă şi luase pâinea, pe când săteanul muncea cu boii. Şi acum sta ascuns după tufă şi aştepta să înjure ţăranul şi să-i spună numele.
Nu-i vorbă, s-a mâhnit creştinul, dar la urmă s-a mângâiat.
– Ei, zice el, de foame n-o să mor! Cine a lut pâinea se vede c-a fost mai flămând decât mine. S-o mănânce sănătos şi să-i fie de bine!
Aşa a zis omul, s-a dus la izvor, a băut apă proaspătă de s-a săturat, căci şi apa e de la Dumnezeu, s-a odihnit el ce s-a odihnit, apoi s-a sculat, şi-a înjugat boii şi-a prins iar să are.
A rămas dracul încremenit când a văzut aşa ceva, că nu l-a putut împinge pe creştin la păcat. Şi-a dat drumul în iad, s-a înfăţişat înaintea lui Scaraoschi, mai marele dracilor, şi i-a povestit toată afacerea. Cum a furat ţăranului pâinea şi cum în loc să înjure, a zis să-i fie de bine. S-a încruntat Scaraoschi, plin de mânie, şi s-a răstit la drac răcnind:
– Măi ticălosule, dacă omul a fost mai tare decât tine, vina e numai a ta, ai lucrat prost! Ar fi frumos acum ca toţi gospodarii cu nevestele lor cu tot să uite de înjurături, ce-am mai face noi atunci? Nu se poate să rămână lucrurile aşa! Îţi poruncesc să te duci numaidecât să munceşti pentru felia aceea de pâine şi dacă în trei ani nu-l răpui pe ţăran, să ştii că te scald în agheasmă!
De agheasmă îi era frică lui Aghiuţă. A luat-o la fugă, a ieşit în lumina soarelui şi şi-a făcut socoteala cum să-şi facă slujba pentru pâinea furată. S-a gândit, s-a hotărât, s-a preschimbat în chipul unui flăcău de treabă şi s-a tocmit slugă la ţăranul cel sărac. După aceea, l-a învăţat pe om în vara aceea să semene în mlaştină. L-a vecini arşiţa a ars holdele, iar la omul cel sărac păpuşoiul a crescut mult şi bogat. A avut ţăranul până la primăvară, ba încă i-a şi rămas.
În vara următoare, sluga l-a învăţat pe creştin să semene pe dealuri. Şi vara s-a nimerit să fie ploioasă. La ceilalţi a căzut holda la pământ şi s-a putrezit, iar la gospodarul nostru a făcut roadă minunată şi multă de nu mai ştia ce să facă cu dânsa. Şi a învăţat sluga pe gospodar cum să facă rachiu din porumb. Şi a făcut creştinul ţuică. A băut el, îi cinstea şi pe alţii.
Atunci s-a înfăţişat Aghiuţă înaintea lui Scaraoschi şi i-a spus cum şi-a plătit datoria pentru felia de pâine. Şi a vrut să se încredinţeze tartorul cel bătrân chiar cu ochii lui de această minune şi a venit la casa ţăranului şi iată ce-a văzut: Toţi fruntaşii din sat se strânseseră acolo la crâşmă şi gazda îi cinstea cu rachiu, iar nevasta, pe când împărţea băutura la oaspeţi, s-a lovit de masă şi a vărsat un pahar. S-a mâniat omul şi a început să răcnească: „Nebuna dracului! Cum de verşi tu aşa bunătate pe jos? Crezi că-s lături? Cotoroagă ce eşti!”
Atunci dracul ghionti cu cotul pe Scaraoschi:
– Aha, bagă de seamă, acum nu mai zice să-i fie de bine!
Iar ţăranul, suduind, a început a împărţi el băutura. Un sătean sărman venea de la lucru flămând şi ostenit. Se aşeză la o parte şi privea pe ceilalţi. Îi era poftă şi lui. Se uita, se uita, înghiţea în sec, iar gospodarul, în loc să-i întindă sărmanului un păhărel, îl privi chiorâş şi mormăi:
– Nu cumva ai vrea şi tu? Du-te dracului!
Şi vorba asta i-a plăcut tartorului. Iar Aghiuţă nu mai putea de bucurie şi se lăuda:
– Stai, stai, că ai să vezi ceva şi mai frumos!
Şi au băut oaspeţii. A băut şi crâşmarul. Apoi au prins a se linguşi şi a lăuda unii pe alţii. Privirile erau galeşe şi vorbele unsuroase ca untul, iar Scaraoschi trăgea cu urechea şi-i şoptea lui Aghiuţă:
– Dacă băutura îi face aşa ca vulpile, apoi să ştii că toţi încap pe mâinile noastre!
– Mai aşteaptă, mai stai, zise dracul, lasă-i să mai bea câte un păhărel. Acu ca nişte vulpi se gudură şi se mângâie cu cozile, dar acuşi, acuşi să vezi cum se prefac în lupi răi!
Iar sătenii au mai băut un pahar, au prins a vorbi mai tare şi mai aspru, au început să înjure în toate felurile, apoi s-au apucat la bătaie şi şi-au zdrobit nasurile. Se amestecă şi crâşmarul, îl apucară şi pe el şi-i dădură o mamă de bătaie soră cu moartea.
Se scărpină Scaraoschi în barbă, tare mulţumit:
Bine, tare bine – şopti el.
Mai stai, îi zise Aghiuţă, acuşi când or mai bea ai să vezi ceva şi mai frumos. Turbaţi cum sunt ca lupii, dar acuşi or să ajungă ca porcii!
Şi beau iar oamenii. Se fac molatici, chiuie, gem în toate felurile. Nici unul nu-i mai aude pe ceilalţi. După aceea plecară câte unul, câte doi, şi încep a cădea pe uliţă. Iese şi crâşmarul afară şi cade şi el cu nasul întro băltoacă. Se mânjeşte de sus lână jos şi zăcea acum ca un porc sălbatic şi grohăia. Asta şi mai mult i-a plăcut lui Scaraoschi.
– Ei, zise el, bună băutură ai iscodit tu măi băiete! Ia să-mi spui cum ai făcut-o? Eu socot că tu ai luat sânge de vulpe întâi, de aceea s-au făcut oamenii întâi ca vulpile. Pe urmă ai adăugat sânge de lup, şi răutate de lup s-a deşteptat în ei. În sfârşit, ai amestecat sânge de porc, de-au ajuns la urmă ca porcii.
– Ba nu, începu să se lămurească Aghiuţă, nu-i aşa! Am dat numai porumb din belşug. Sânge păcătos are tot omul în el, numai trebuie să îl faci să uite de biserică, de Dumnezeu şi de învăţăturile cele bune. Belşugul aţâţă pe om, sângele începe a clocoti în el şi l-am învăţat cum să prefacă în ţuică belşugul lui Dumnezeu. Şi aşa din ţuică se naşte în el sângele vulpii, al lupului şi al porcului. Iar de va bea mereu ţuică, niciodată nu se va deştepta, şi tot mai tare va cădea în ticăloşie.
Atunci l-a băut Scaraoschi pe umăr pe drac, l-a lăudat şi l-a încărcat de cinste în împărăţia întunericului şi-a mişeliei. De atunci şi până astăzi, mulţi se lasă târâţi de răutatea diavolului, dar sunt şi destui din aceia care se roagă mereu: „Şi ne izbăveşte de cel rău. Şi ne mântuieşte de cel rău”.
Aceasta-i povestea. Ea este purtătoare de mesaj. Cel rău, diavolul, îl ispiteşte pe om. Belşugul îi dă omului posibilitatea să-şi nutrească patimile. Dacă în povestire este vorba de băutură, astăzi putem adăuga lucruri pe care le vedem la tot pasul: desfranare, fumat, droguri şi alte plăceri pacatoase.
De toate acestea îl rugăm pe Dumnezeu să ne izbăvească: „Să nu ne ducă pe noi în ispită şi să ne mântuiască de cel rău!”.
Morala Împărăției, Andrei Andreicuț

[cristiboss56]

Un batran credincios, avea scris deasupra uşii locuinţei lui, un singur cuvânt: Totdeauna.
Venind la el un vecin, care nu prea era zidit în ale credinţei, îl întrebă ce însemnează acel cuvânt.
Credinciosul îi răspunse:
– ,,Dragul meu, totdeauna va fi frumos soarele, totdeauna vor fi plăcute apele, totdeauna îşi va iubi mama copilul, totdeauna vom avea dragoste pentru prietenul nostru, totdeauna ne va părea rău pentru o faptă urâtă a noastră, totdeauna vom dori să fim iubiţi, totdeauna vom nădăjdui că vom fi ajutaţi, totdeauna vom năzui să fim fericiţi…’’
– ,,Ei şi?’’ – întrebă vecinul.
Credinciosul îi răspunse:
-,,Aceasta însemnează, dragul meu, că este Dumnezeu – şi de aceea am scris cuvântul acesta deasupra uşii, ca să-i spun că şi eu mă voi închina Lui totdeauna…’’
Vecinul acela a rămas pe gânduri – şi a plecat de acolo copleşit de tăcere.
Al. Lascarov-Moldoveanu, Cartea cu pilde, Editura Semne, Bucuresti, 2011, p. 95
Jurnal Spiritual

[cristiboss56]

O întâmplare infricosatoare s-a petrecut pe vremea împăratului Mauriciu al Bizanţului, la sfârşitul secolului al Vl-lea.
În Tracia, bântuia locurile, un tâlhar vestit, care ajunsese spaima satelor şi a drumurilor. Nu-l putea prinde nimeni. Împăratul se gândi atunci să-i ofere iertarea, cu condiţia să vină singur la Bizanţ, să nu mai fure şi să-i ceară iertare. Auzise de dânsul că nu se lăsa sub nici un chip prins de frica pedepsei şi astfel nu mai avea de ales altceva, decât să continue cu viaţa de tâlhărie. Aflând acum de iertarea şi condiţiile împăratului, se prezentă înaintea lui, ceru iertare şi precum i se făgăduise, aşa se făcu.
După două zile se îmbolnăvi şi fu dus la spital. Noaptea avu un vis grozav şi când se trezi începu să se roage lui Dumnezeu de iertare pentru toate relele pe care le săvârşise. Obţinuse iertarea oamenilor, dar iertarea de la Dumnezeu începu să-l preocupe acum mai mult. Se pomeni plângând, el care nu plânsese niciodată şi nici nu se înduioşase de lacrimile altora. Udă basmaua pe care o avea cu sine şi perna şi aşternutul. Şi aşa plângând, boala îl învinse şi trecu în lumea cealaltă.
În aceeaşi noapte, după ce îl priveghease pe bolnav până târziu, medicul aţipi şi avu un vis. Se făcea că vede o mulţime de diavoli, ca nişte fiinţe hidoase, întunecate, care stăteau în jurul patului celui bolnav. Aveau cu dânşii o mulţime de hârtii, de zapise pe care erau însemnate toate păcatele lui, cerându-i sufletul să-l ducă în iad.
Au apărut şi doi îngeri, ţinând în mâini o cumpănă. Pe unul din talere puseseră demonii hârtiile lor. Celălalt era gol. Talerul cu păcatele se lăsă de îndată în jos, până la pământ. Cei doi îngeri se întrebau dacă au ceva de pus pe talerul celălalt. Căutară în viaţa tâlharului ceva bun, dar nu găsiră nimic şi erau trişti. Atunci, unul din îngeri observă basmaua udă de la capul lui. Înţelese că era udă de lacrimi. Nu cumva erau lacrimi de pocăinţă! Se va vedea.
Luă basmaua şi o puse pe talerul gol. Şi în aceeaşi clipă talerul se lăsă în jos cu atâta putere, încât zapise-le diavolilor săriră în toate părţile şi se risipiră pe jos.
În momentul acela doctorul se trezi, se îndreptă spre patul bolnavului şi îl găsi mort. Lângă el era basmaua udă de lacrimi. O luă şi o duse la împărat spunându-i: „Iată basmaua care i-a adus tâlharului iertare şi în ceruri” (din Prolog, 17 octombrie).
Biserica ne pune la dispoziţie mijloace pentru a ne afla şi noi, de voim, în stare de pocăinţă. Nunai Biserica ne pune la dispoziţie Taina spovedaniei. Trebuie doar să ne hotărâm să-i spunem lui Dumnezeu greşelile care ne macină. Greşelile care ne fac opaci faţă de alţii. Să i le spunem şi Dumnezeu, prin duhovnic, ne va da dezlegare. Le va şterge pur şi simplu. Ca şi cum n-au fost niciodată. Ca şi cum s-ar fi petrecut într-un vis rău.
Prelucrare dupa Mitr. Antonie Plamadeala

[cristiboss56]

La un episcop creştin ortodox veni într-o zi un cetăţean cu o rugăminte: să-l lămurească episcopul, să-i spună ce înseamnă numele de creştin şi cu ce poate asemăna acest nume. Episcopul i-a răspuns zicând:
– A purta numele de creştin înseamnă a purta numele cel mai de cinste.
– Se aseamănă poate cu numele unui general, care-i sărbătorit de tot poporul când se întoarce biruitor din război?
– Da – zise episcopul – e nume de cinste şi acesta dar numele de creştin e şi mai mare!
– Poate numele creştinului se aseamănă cu un mare înţelept, filozof, care cunoaşte toate tainele şi poate răspunde la toate întrebările!
– Da – răspunse episcopul – şi acesta e un nume cinstit, dar numele de creştin e şi mai de cinste!
– Se aseamănă cu numele unui împărat – zise credinciosul – căci cine are mai mare parte cinste decât un împărat?!
– Da- e un nume de cinste şi numele de împărat – răspunse episcopul- dar tot mai mare e numele de creştin!
– Poate se aseamănă cu al unui sfânt care petrece o viaţă curată, sau cu al unui înger?!, zise omul întrebător.
– Da, aşa este – grăi episcopul cu tărie şi bunătate în glas – numele de creştin cuprinde toate aceste nume: de înţelept, de general, de împărat, de sfânt şi de înger; toate numele acestea laolaltă dau numele de creştin.
Creştinul este un împărat pentru că domneşte peste lume, nu se lasă robit sau stăpânit de ea. Creştinul e un mare general biruitor deoarece ştie să-i învingă pe toţi duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, duhurile răutăţilor şi armatele ispitelor, ale patimilor vinovate. Creştinul este un înţelept, că el cunoaşte adevărul Evangheliei, taina vieţii eterne şi calea mântuirii, care este cea mai importantă. Creştinul se aseamănă cu omul sfânt, deoarece el luptă să-şi îmbunătăţească sufletul până la desăvârşirea morală, spirituală, pe care o au sfinţii şi îngerii lui Dumnezeu. Aşa este de mare numele de creştin!

[cristiboss56]

Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii ii erau înceţoşaţi, iar paşii împleticiţi.
Întreaga familie manca împreună la masă, însa mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mana după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsa pe faţa de masţ. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui.
Până-ntr-o zi când…
“Trebuie să facem ceva cu bunicul, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot audă cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă. Acolo bunicul manca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Şi pentru că bunicul reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în direcţia bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti – singur, după uşă bunicul îşi manca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul si nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul se uita când la bunicul, când la mămica şi la tăticul lui, fără să spună un singur cuvânt…
Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl a observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor.
S-a apropiat şi a văzut că încerca să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo”, l-a întrebat tatăl duios.
Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: “O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami când cresc eu mare…” A zâmbit şi s-a întors la “treaba” lui.
De data aceasta a fost randul părinţilor să rămână fără cuvinte.
O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. Şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.
În seara aceea, soţul l-a luat pe bunic de mână şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicul urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, pâna la sfârşitul zilelor lui.
Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjată dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţă pe covor.
Ce seamănă omul, aceea va şi secera.
Sursa: după o povestire de Lev Tolstoi

[cristiboss56]

Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume şi au mers amândoi la muntele Nitriei şi petreceau acolo în sihăstrie şi în ascultare.
Dumnezeu le-a dat amândurora darul umilinţei şi lacrimi, în rugăciunile lor. Odată, bătrânul sihăstriei a văzut în vis pe amândoi fraţii stând la rugăciune şi fiecare ţinea câte o hârtie scrisă în mâna lui şi udând hârtia cu lacrimile lor, se spălau slovele scrisorii de pe hârtie şi scrisoarea unuia lesne se spală, iar a celuilalt cu anevoie şi chiar dacă se spală, iarăşi se cunoşteau slovele. Bătrânul s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate acea vedenie cu acei doi fraţi. Şi trimiţând Dumnezeu îngerul Său, i-a spus zicând:
– Slovele şi scrisoarea scrisă pe acele hârtii pe care le-ai văzut ţinându-le în mâinile lor, acelea sunt păcatele lor. Unul din ei a păcătuit fireşte, adică după fire, şi pentru aceea aceluia lesne i se spala slovele. Celălalt a căzut în necuraţii şi spurcăciuni peste fire. De aceea, mai multă osteneală îi trebuie intru pocăinţă lui.
Şi de atunci totdeauna îi zicea bătrânul:
– Sileşte-te, frate, osteneşte-te, frate, că se cunosc slovele. Dar nu i-a arătat bătrânul, nici nu i-a spus aceasta, până la moartea lui, că nu cumva scârbindu-se să-şi smintească silinţa să, ci totdeauna îi zicea:
– Sileşte-te, frate, căci cu multă osteneală se spala slovele zapisului.