Interviu cu CristianR

[CristianR]

Desprinderea de mediul neoprotestant a fost lentă (fără a fi nici acum totală, pentru că n-am încetat să-mi iubesc părinții, bunicii, frații), trecând mai întâi prin răcirea credinței de copil, până la necredință odată cu intrarea în adolescență. Întâi de toate, asta s-a întâmplat pentru că părinții mei, odată cu plecarea la oraș n-au mai practicat-o, chiar dacă sufletele lor au rămas marcate de educația și credința pe care le primiseră la rândul lor în copilărie și pe care aveau să le regăsească mai târziu.

Așa încât, între credința bunicilor și cea actuală distanța este cea dintre copilărie și maturitate, eu decizându-mă să îmbrățișez Ortodoxia la 23 de ani, când am primit și botezul. Asupra acestui punct de cotitură al vieții, însă, voi poposi un pic atunci când/dacă mă vei întreba. Acolo ar începe să fie vorba și despre Părintele Galeriu. Deocamdată vreau să merg pe mâna ta, fiind eu însumi curios unde vom ajunge. (Pe seraficul părinte Sofian am fost binecuvântat doar să-l văd, însă n-a fost puțin lucru, pentru că mi-a fost dat să văd și prin el ceva din lumina Dumnezeirii reflectată pe chipul un om).

Cât privește forumul, cred că marea lui calitate este că oferă un spațiu de întâlnire a celor care împărtășim o credință comună, dându-ne ocazia să o exprimăm, să o articulăm, să o lămurim... și chiar să ne întâlnim într-o dragoste frățească de care mulți nu avem parte în parohiile pe care le frecventăm. Discuțiile, chiar și polemice, cred că pot fi un ferment pentru sporirea și adâncirea credinței fiecăruia dintre noi, cu condiția să avem inima deschisă.

Dăunător...? Poate numai dacă, la un moment dat, duhul postărilor devine, pe ne-simțite, unul străin de al lui Hristos. Dacă în loc să aducă pace va semăna neliniște, în loc de claritate – confuzie și aberații, în loc de îngăduință – intoleranță … în loc de dragoste – ură. Mă gândesc că, pentru cineva care se află la începutul căutării și vrea să se lămurească în privința credinței creștine de la cei cu care ar urma să se înfrățească, intrarea într-un astfel de spațiu ar putea să-l facă să iasă repede, închizând cu grijă ușa după sine. Mă tem că, așa cum se prezintă acum, forumul nu este departe de acea stare.

[Mihailc]

Ai anticipat corect că o să te întreb despre întâlnirea cu spiritualitatea ortodoxă, dar înainte de asta poposim un pic în perioada de necredință, corespunzătoare adolescenței plus niște ani, nu mulți... cine sau ce te-a influențat în vremea aceea? Cum îți imaginai viitorul? Ce te făcea fericit?

[CristianR]

Îmi amintesc că, în vremea liceului, probabil nu mult timp după ce făcusem cunoștință cu teoria evoluționistă – ale cărei multe neajunsuri le constatasem încă de la început – am făcut un scurt eseu, stângaci – cum altfel –, în care îmi explicam mie însumi felul în care omul “primitiv” ar fi recurs la religie din frica față de catastrofele naturale și nevoia de protecție. Poate că-mi scăpau atunci efectul copleșitor al unor manifestări magnifice ale naturii, care provoacă în inima omului un cutremur sacru și chiar adorație față de Cel care poate fi ghicit în spatele lor. Încercam să înțeleg, dar teoriile așa-zis științifice nu mă puteau mulțumi, având mari neajunsuri, primul dintre ele – și cel mai flagrant – pe care l-am sesizat în clasa a 9-a, fiind apariția vieții de la sine, din hazard; cu alte cuvinte, a sensului din nonsens…

Dincolo de astfel de întrebări existențiale, își căutau răspuns în mine și cele sufletești, axiologice și sentimentale. De la un prieten am auzit de triada platonică bine-adevăr-frumos, însușită nu direct de la autorul care a consacrat-o, ci probabil de la Marin Preda, ale cărui cărți am început să le citesc pe nerăsuflate, începând cu ultimul lui roman, Cel mai iubit dintre pământeni, care se încheia cu fraza “Căci dacă dragoste nu e, nimic nu e…”, de mare impact între adolescenții care eram și despre care abia mai târziu aveam să aflu că este a Sf. Ap. Pavel. Având parte de prieteni cu gust pentru poezie și filozofie, în discuțiile noastre de prin Grădina Icoanei, acasă la vreunul dintre noi ori chiar la petreceri, îi descopeream împreună pe Blaga, Nichita Stănescu, Eliade, mai târziu Cioran… Explorările muzicale mergeau, la rândul lor, de la folk și rock până la Beethoven, Rahmaninov, Saint-Saens ș.a.

Nu știu dacă toate astea îmi aduceau fericire, dar bucuria unei împreună-căutări, a scufundărilor în profunzimile gândului și inimii – da, de asta aveam parte.

În ce mă privește, nu prea făceam proiecții asupra viitorului. Cred că asta mă caracterizează și nu e un lucru bun, pentru că am lăsat întâmplarea să joace un rol prea mare în viața mea.

A urmat armata, o experiență care avea să-mi lase coșmaruri pentru câțiva ani după, nu atât din cauza zilelor de pericol real în situație de luptă pe care le-am trăit vremea Revoluției, cât a mediului în general ostil și vulgar în care fusesem silit să trăiesc.

Au urmat, însă, anii ’90, ca o primăvară a spiritului, când, descătușați de comunism, ca niște ieșiți din morminte, mulți au putut să scrie/ să se exprime liber, cu sete. Au început să răsară, ca ghioceii din zăpadă, toate spiritele latente care nu putuseră până atunci să se manifeste, ori să o facă doar în cercuri mici. Odată cu editurile Humanitas și Anastasia (precedată de Harisma, a prietenilor Rodion Galeriu și Sorin Dumitrescu), puzderie de titluri care mai de care mai interesante au invadat librăriile, menite să adape o sete care, la rândul ei, fusese trezită (sau măcar întreținută) de apariții publice ale gânditorilor și teologilor mulți dintre ei necunoscuți până la acea dată.

După ce am sorbit câteva cărți de-ale lui Cioran, care deși nu dădeau răspunsurile de care aveam nevoie, puneau întrebări foarte bune, pregătind terenul pentru Țuțea și alți scriitori credincioși ori teologi care aveau să urmeze. Probabil că punctul de cotitură spre credință mi l-a pricinuit cartea publicată de Sorin Dumitrescu, 7 dimineți cu Părintele Stăniloae, prin care aveam să descopăr pentru prima dată Ortodoxia din interiorul ei, reușind să răspundă cu simplitate și convivialitate la chestiuni foarte profunde. Ulterior am început să deschid ochii, bineînțeles, către toate cărțile Părintelui Stăniloae și către altele publicate de Anastasia.

De acum înainte simțeam nevoia să mă definesc în calitate de creștin și, încă nedecis cu privire la calea pe care să o aleg, căci îmi dădeam seama că Ortodoxia nu este trăită la toate nivelurile așa cum se prezenta la vârf, dar căutând totodată să-mi fac o idee și despre monahism, am întreprins, de unul singur, un pelerinaj la mânăstirile din Bucovina, unde am aflat pentru prima dată de părintele Cleopa și chiar l-am văzut și ascultat de câteva ori. Mai întâi, a trecut pe lângă mine fără să știu cine este, însoțit de un ucenic. L-am simțit, cred, înainte să-l văd și, întorcându-mă, l-am văzut cumva într-o lumină. Era primul la care simțeam/vedeam asta. Discursul său însă, repetat în fiecare seară cam fără schimbări, îmi trezea mai mult frica decât dragostea (poate așa și trebuie, la început), iar viziunea pe care o găseam îngustă, cu privire la limitele Bisericii, m-a pus pe gânduri, întorcându-mă de acolo destul de descumpănit, căci nu puteam să-mi închipui că dragostea părinților și bunicilor mei, evlavia sinceră a celor din urmă, ar putea să nu fie primite de Hristos.

O alegere, însă, se impunea, căci eram nebotezat și voiam să pun început vieții de creștin. Figura luminoasă și deschiderea către toți pe care o practica Părintele Galeriu aveau să mă ajute și pe mine să-mi deschid cu totul inima către Biserică. Dar despre asta... în episodul următor.

[Mihailc]

Înainte de a te ruga să ne povesteşti despre descoperirea spiritualității ortodoxe şi etapele convertirii, vreau să-mi exprim aprecierea atât pentru conținut cât şi în privința calității exprimării, e o adevărată delectare lectura râspunsurilor tale!

[CristianR]

Aprecierile voastre mă bucură și un pic mă miră, având în vedere că, deși îmi face plăcere să scriu, nu sunt, totuși, un bun povestitor. A avut forumul ăsta parte de oameni mult mai talentați, iar unii – nu dau nume – sunt încă activi. Sper că le va veni și lor, cât de curând, rândul să fie chemați la acest soi de spovedanie publică. Iar în ceea ce te privește, Mihai, deja mă gândesc la un topic de genul "Întrebări pentru Mihailc", la care să contribuie toți cei pe care îi vei fi "descusut" până atunci, și nu numai.

[Mihailc]

În prealabil postat de CristianR

Aprecierile voastre mă bucură și un pic mă miră, având în vedere că, deși îmi face plăcere să scriu, nu sunt, totuși, un bun povestitor. A avut forumul ăsta parte de oameni mult mai talentați, iar unii – nu dau nume – sunt încă activi. Sper că le va veni și lor, cât de curând, rândul să fie chemați la acest soi de spovedanie publică. Iar în ceea ce te privește, Mihai, deja mă gândesc la un topic de genul "Întrebări pentru Mihailc", la care să contribuie toți cei pe care îi vei fi "descusut" până atunci, și nu numai.

Îmi cer scuze pe inactivitatea din ultimele zile, o să trec direct la întrebare:

Ce ai descrie un om bun? Cum devine cineva om bun (dacă n-a fost aşa mai-înainte)? Putem oare deveni omeni buni prin exercițiu ascetic (educarea voinței)?

[CristianR]

Cred că eu eram dator cu o continuare la cele de mai înainte, însă n-am reușit să găsesc vreme, aflându-mă într-o perioadă tare aglomerată cu munca. Sper să-mi organizez mai bine timpul de acum înainte și să continui povestirea.

Cât privește omul bun... Chiar dacă o să răspund din Carte, e un lucru de care sunt convins: "Bun este unul Dumnezeu". Și nouă ne-a fost dat să-i cunoaștem bunătatea desăvârșită în Hristos. Orice om poate deveni bun dacă dorește să I se asemene, lucru care devine posibil numai într-o relație de iubire. Sau de cunoaștere și unire prin iubirea de El. Cred că este singurul mod prin care putem deveni ceea ce nu suntem încă.

Cred că oricine poate deveni bun, adică un om căruia îi este drag să vadă oameni, să descopere în ei poate o fărâmă de dragoste, de disponibilitate pentru altul, de răspuns la această bucurie a întâlnirii tale cu el. Din bucurie, care-ți vine din descoperirea chipului lui Hristos pe care îl întrezărești în celălalt, poate veni și disponibilitatea de a oferi ajutor, de a mângâia, la limită chiar de a te jertfi pentru el.

De la conștiința că suntem toți alcătuiți după chipul lui Dumnezeu cred că trebuie să pornim, știind că ce este dumnezeiesc nu piere niciodată.
O mică lumină mai pâlpâie chiar și în cel mai alienat om. Tu poți să o întrezărești acolo cu cine știe ce prilej, chiar dacă te vei simți neputincios să o sporești. Iarăși iubirea – numai dacă ai puterea de a iubi un păcătos oricât de mare, putere care nu poate veni decât de la Hristos, asta ar putea fi pentru el o șansă reală de a-și regăsi calea spre lumină.

Deci aș spune că omul bun este omul cu inima curată, care i-a făcut în ea loc lui Hristos, pe care L-a auzit atunci când i-a bătut la ușă și i-a răspuns. Și i-a bătut fie printr-un om sărman, cu o suferință reală – care poate fi generată nu neapărat de constrângeri materiale, ci și sufletești ori spirituale -, fie prin auzirea unui cuvânt dumnezeiesc - al Evangheliei, mai ales -, fie prin întâlnirea cu un om prin care harul Său se manifestă în mod simțit. Poate și prin alte moduri. Adevărul este că El este cel care ne caută; noi suntem cei care trebuie să răspundă.

Asceza, da. Însă nu luată separat, ca lucru bun în sine, căci nu este de folos decât dacă vine din această iubire de Hristos și din dorința unei uniri tot mai adânci cu El. Adică nu asceza este cea care te face om bun - ea poate eșua dramatic, te poate chiar înrăi ori să te piardă într-o luptă amară, neliniștită, cu tot ce ar putea să-ți aducă o cât de mică plăcere, chiar nevinovată, și, mai mult, să ajungi să-i osândești și pe cei care nu consimt la această metodă de chinuire la fel ca tine.

Cred că adevărata asceză nu osândește nimic, ci doar învață să se bucure de lucrurile simple și să-L guste pe Dumnezeu din toate bunătățile pe care ni le-a dăruit, dar fără voluptate, adică a căuta nu plăcerea simțurilor, ci mai curând o bucurie duhovnicească ce poate transfigura plăcerea. Pentru că mâncând mai puțin, foamea te va învăța să te bucuri de lucrurile simple, precum o bucată de pâine caldă, iar gustarea unui fruct te poate duce cu gândul la pomii din Grădina Raiului. Cred, totodată, că, dacă iei cu mulțumire și cu rugăciune din toate câte le-a rânduit Biserica, orice masă îți poate înălța inima și gândul la Dumnezeu.

Asceza este, mai ales, o unire cu Hristos - și o cunoaștere a Lui - prin jertfă. Este a gusta puțin din Crucea Lui, răstignindu-ne și noi un pic, nu pentru mântuirea cuiva, ci doar ca să ne regăsim pe noi înșine cei adevărați. Este o modalitate concretă de a-L cunoaște și de a te uni cu El dincolo de cuvinte. Și cunoscându-L, luăm contact cu adâncul, cu sinea noastră profundă, cu Hristos-Chipul.

Important este să nu rămânem nicio clipă singuri, fără El, în tot ceea ce facem, fie că mâncăm, fie că bem ori... că facem copii. Toate astea sunt binecuvântate, numai păcatul trebuie evitat, ca singurul care ne desparte de iubirea Sa.