Viata Sf. Lev de la Optina

[Andrew]

Marii stareți Macarie și Ambrozie au fost ucenicii lui. Schimnicul Leonid a trăit în Schitul Optina până la sfârșitul zilelor. Era mare de statură, chipeș, iar în tinerețe avea o forță neobișnuită, pe care a avut-o până la bătrânețe, fără să aibă grație și armonie în mișcări.

Memoria sa extraordinară unită cu clarviziunea îi dădea posibilitatea de a vedea pe deplin sufletele oamenilor. Sufletul schimnicului era plin de o mare dragoste și milă față de oameni, însă faptele lui erau uneori categorice și năvalnice. Despre cuviosul Leonid nu se poate gândi ca despre un om obișnuit, deoarece el a atins acea înălțime duhovnicească și se nevoia ascultând glasul lui Dumnezeu.

În locul discuțiilor lungi, uneori, dintr-o dată, scotea pământ de sub picioarele omului și îi dădea ca să-și cunoască și să-și simtă nedreptatea și în acest fel, cu tăișul său spiritual, descoperea buboiul care se forma în adâncul inimii omului. Și ca rezultat, începeau să-i curgă lacrimi de pocăință celui credincios. Schimnicul știa prin ce metodă să își atingă zelul.

Iată un exemplu: Nu departe de Optina trăia un moșier care se lăuda că, atunci când se uită la starețul Leonid îl vede pe deplin. Acest moșier era înalt și gras. Odată a venit la stareț iar la acesta erau mulți vizitatori.

Cuviosul avea un obicei: când vroia să își formeze o impresie deosebită despre cineva, își acoperea ochii cu mâna stângă din cauza soarelui, punând-o ca un paravan. Așa a procedat când a venit acest moșier și a spus: „Iată cum merge prostănacul! A venit ca să vadă sufletul păcătosului Leonid, însă el de 17 ani nu a mai fost la Sfânta Spovedanie și la Sfânta Împărtășanie”.

[Andrew]

Boierul a început să tremure ca o frunză și după aceea să plângă și să se căineze, deoarece era un păcătos și într-adevăr de 17 ani nu se mai spovedise și nu se mai împărtășise cu Sfintele lui Hristos Taine.

Iată o altă întâmplare. La Optina a sosit ajutorul P. și văzându-l pe schimnic, a gândit despre el: „De ce se tot spune că el este un om neobișnuit? La fel ca și ceilalți, nu se vede nimic neobișnuit în el”. Dintr-o dată starețul i-a vorbit: „Să-ți construiești toate casele. Iată, câte ferestre sunt aici, atâtea case să-ți construiești și tot atâtea pridvoare”. Trebuie să menționăm că P., pe drum spre Optina, a văzut niște locuri atât de frumoase încât s-a gândit să își construiască acolo casă și și-a făcut planul în minte, gândindu-se la câte ferestre o să aibă, iar starețul l-a demascat.

Când P. a început să se spovedească, cuviosul i-a adus aminte păcatul uitat, pe care acesta nu-l considera păcat.

Odată a avut loc o întâmplare când a sosit un domn și i-a comunicat schimnicului că a venit special ca să-l „privească”. Schimnicul s-a ridicat de pe loc și a început „să se răsucească înaintea lui”. „Iată, poftiți de mă priviți”. Domnul s-a plâns de el starețului, care l-a contrazis, spunându-i că schimnicul e un sfânt și că răspunsul lui a fost pe măsura cuvintelor cu care i s-a adresat.

După aceea domnul s-a întors la cuvios, i-a făcut metanie și i-a vorbit: „Iertați-mă, părinte, pentru că nu am știut să vă explic rugămintea mea”. Schimnicul i-a trimis din chilie pe cei care îl vizitau și a discutat cu oaspetele două ore.

După acest lucru domnul a mai stat la Optina o lună, deseori mergând la schimnic, apoi i-a scris starețului o scrisoare în care i-a explicat că s-a aflat în stare de deznădejde și că schimnicul l-a reînnoit și l-a înviat.

[Andrew]

Un erou vestit și renumit în războiul pentru apărarea patriei aflându-se pe drum, în apropiere de Schitul Optina, a pătruns în Schit și a mers la schimnicul Leonid. Schimnicul l-a întrebat despre numele său. Generalul a răspuns că se numește Culnev și că a rămas de mic fără tată, apoi a intrat într-o instituție de învățământ și a terminat un curs de științe și de atunci se află în slujbă. „Dar unde se află mama dumneavoastră?”. „Cu adevărat nu știu dacă se mai află printre cei vii sau nu. De altfel, pentru mine e totuna”. „Cum așa? Sunteți un fiu bun”. „Și ce dacă. Mie nu mi-a lăsat nimic, a vândut toate moșiile, de aceea și eu am scos-o din viața mea”. „Of, generale, generale! Cum ai decăzut! Spui că mama ta nu ți-a lăsat nimic, dar ea abia a supraviețuit. Și cum poți să spui că a vândut tot? Iată că nu te gândești că ea nu a putut să îndure lovitura morții părintelui tău și soțului ei: de atunci și până în prezent a stat înaintea lui Dumnezeu ca o lumânare nestinsă și ca o jertfă curată și-a închinat viața suferințelor, tuturor relelor și sărăciei pentru unicul său fiu drag, Nicolae. Iată că de aproape 30 de ani ea a trecut prin asemenea nevoințe. Oare aceste rugăciuni ale ei pentru fiul Nicolae nu sunt o moștenire? Mulți generali prin toate mijloacele materiale, luxoase, au avut copii nu mai buni decât niște ticăloși, iar Nicolae, fără mijloace materiale a ajuns general”.

[Andrew]

Pe Culnev l-au mișcat adânc aceste cuvinte simple, dar adevărate ale schimnicului. Îndreptându-se către sfintele icoane a plâns în hohote, apoi generalul, după nenumărate mulțumiri, a cerut adresa mamei sale. Și ajungând la ea, s-a târât în genunchi până la pat și i-a sărutat mâinile și picioarele, iar bătrâna lui mamă doar că nu a murit de bucurie.

Foarte reprezentativă este povestirea unui monah atonit, părintele Partenie, care l-a vizitat pe schimnicul Leonid. Monahul era îmbrăcat în veșminte lumești, cu toate acestea schimnicul l-a numit călugăr atonit și i-a interzis să se prezinte înaintea lui în genunchi, așa cum făceau de obicei mirenii.

Printre vizitatori era un om care venise „să dobândească învățături folositoare pentru suflet”. Dar, întrebându-l pe schimnic, a aflat că nu a împlinit poruncile primite mai înainte. El nu se lăsase de fumat, așa cum îl îndemnase părintele Leonid. Cuviosul a poruncit cu severitate ca să îl alunge pe acest om afară din chilie.

După aceea au sosit trei femei înlăcrimate care au adus-o pe o alta ce-și pierduse mințile și judecata. Ele l-au rugat să se roage pentru bolnavă. Schimnicul și-a pus epitrahilul, a așezat capătul epitrahilului și mâinile sale pe capul bolnavei și citind rugăciuni, i-a închinat de trei ori capul și vindecată, a poruncit să fie dusă în arhondaric.

Acestea le-a făcut stând jos, deoarece nu putea să stea în picioare, fiind bolnav și trăindu-și ultimele zile.

[Andrew]

Părintele Partenie l-a vizitat pe schimnic într-o altă zi și a văzut că bolnava dinainte se însănătoșise complet. Iar domnul care fusese alungat venise să-i ceară iertare. Schimnicul l-a iertat și i-a reînnoit porunca. Monahul atonit s-a înspăimântat pentru că schimnicul fără să se teamă de ceea ce era rău pentru sine, făcea vindecări. Cuviosul i-a răspuns: „Eu am făcut acestea nu prin puterea mea, ci ele se petrec prin credința pelerinilor și prin darul Sfântului Duh dat mie prin hirotonie; însă eu însumi sunt un om păcătos”.

Minunile săvârșite de schimnic erau nenumărate: mulțimile năpăstuite veneau la el și îl înconjurau.

„Mi s-a întâmplat odată – scria ieromonahul Leonid (Cavelin, viitorul întemeietor al Lavrei Sfânta Treime din Serghiev) – să ies din Kozelsk și să merg în gubernia Smolensk. Pe drum, prin ținuturile singuratice, locuitorii aflând că am ieșit din Kozelsk, au venit care mai de care să afle câte ceva despre schimnicul Leonid: «Miluiește-ne, Doamne, cum să nu îl știm pe părintele Leonid? Dar el este pentru noi, sărmanii și neînvățații mai mult decât un părinte»”.

Odată au venit la schimnic câteva fețe bisericești în rândul cărora se afla și arhiereul din Kaluga, Prea Sfințitul Nicolae, care făcuse multe neplăceri Schitului Optina. Acest episcop avea intenția hotărâtă de a-l trimite pe schimnicul Leonid în mănăstirea Soloveț, pentru a-l pedepsi. Episcopul dinainte, Nicanor, viitorul mitropolit de la Petersburg îl respecta pe schimnic.

[Andrew]

În timpul șederii cuviosului la Kaluga, persoanele apropiate, aflând despre acesta, au îngenuncheat și i-au făcut metanii. Șeful poliției, neștiind cine este și-a dat seama că acest lucru e un indiciu pentru o față bisericească de cinste și a făcut un raport corespunzător către episcopul Nicanor.

Episcopul l-a chemat la el pe schimnic și după cum i s-a cerut, schimnicul i-a cântat simbolul credinței după modelul kievean începând cu notele de jos și ridicând tonul până la cea mai înaltă notă. După proverbul „cine se aseamănă se adună”, bunul episcop și-a dat seama de cel pe care îl avea în fața sa și a înțeles motivul pentru care schimnicului i se făceau metanii.

L-a ținut pe schimnic lângă el câteva zile, având grijă de el și l-a ospătat, astfel încât schimnicul, întorcându-se acasă, nu a mâncat două zile. Din păcate, acest bun arhipăstor nu a cârmuit prea mult în Kaluga și atunci a venit episcopul Nicolae și l-a mutat pe schimnic.

Stăreția cuviosului Leonid a durat la Schitul Optina din anul 1829 și până în anul sfârșitului său, care a avut loc în 1841, în total 12 ani. Acest interval de timp schimnicul l-a petrecut aproape ca pe o persecuție neîntreruptă.

Când a venit la Schitul Optina egumenul Moisei, i-a predat acestuia conducerea duhovnicească a obștei, iar el s-a ocupat în mod deosebit de partea gospodărească și nimic nu începea fără binecuvântarea schimnicului.

[Andrew]

La fel se purta față de schimnicul Leonid și fratele egumenului Antonie, care era conducătorul Schitului.

Împotriva schimnicului se afla un oarecare părinte Vasian, care se considera cel mai vechi în mănăstire și nu recunoștea îndrumarea schimnicului. Acest părinte Vasian recunoștea numai foloasele exterioare ale omorârii timpului. Acest călugăr a fost descris de Dostoievski în romanul „Frații Karamazov”, sub numele de Ferapont.

De-a lungul primilor 6 ani, prigonirile nu au avut un caracter prea aspru. Însă cu trecerea timpului acestea au suferit o schimbare mult mai periculoasă.

Către perioada de început, a fost trimisă scrisoarea unei oarecare Pașa Trunova, sora lui Pavel Trunov, ucenicul schimnicului. Ea povestește că odată, în timpul șederii sale la Schitul Optina, schimnicul Leonid i-a interzis să vină la el în ziua următoare, deoarece „va fi o judecată”. „Cine va fi judecat?”, a întrebat Pașa. „Eu”, a răspuns schimnicul.

În ziua următoare toată mănăstirea a fost interogată de anchetatori, iar toate declarațiile au țintit către cuvios. Acesta a fost doar începutul. În anul 1835 și mai ales în anul 1836, prigonirile s-au înmulțit. În afară de toate mărturiile mincinoase, episcopul din Kaluga a obținut prin poliția secretă din Moscova o declarație anonimă cu învinuiri la adresa schimnicului și a starețului.