Psalmii nepotilor lui David.

[Moroco]

Omul tampit simplifica si simplificand sa-i fie tot mai usor si mai comod ca sa se poata distra cu duhurile viclene pline de pretenie-akediara ce te scapa de plictiseala face un shunt, o scurtatura, o taietura de care e foarte mandru de cat e de prost... gaseste calea, solutia cea mai simpla si practica, comoda, usoara si asa distruge si autodistruge totul de tot sustinand ca-i razbunare. Cui face rau, de ala vrea sa se scape desi sigur-sigur el i-a facut si ii face rau aceluia... din neputinta. Asa ajungi sa faci usor rau lui Dumnezeu si de aia vrei sa scapi de El si de ale Sale... insa cum nu te lasa sufletul, frica, dorinta de profit si de mai bine, n-ai incotro si atunci stai asa suparat pe interior si orice se intampla, de frica, de groaza, guuiti-uiti disperat ca porcool speriat ce da fuga la baalta si dai si tu fuga sa scapi rapid de ceva ca fulgeratul, ca zombi fulgeratorul, esti ingrozit pana la paralizie si shoc detonator si cazi ca meteoritul accelerat ce urmeaza sa plezneasca speriat de iminenta inevitabila a unui rau care vine (raul ala care-l faci... culmea acuzand ca altii-l fac si ca alti-s de vina comportandu-te absurd si neputincios ca vrajmashul care striga vrajmasii, ca hotul care striga hotii), nu poti, nu poti sa nu vrei sa te scapi fix de cel de care nu scapasesi pana acuma, te descotorosesti fix de cel bun caruia i-ai facut rau si nu era sa te scapi de el, pe nedrept, fara motiv... si asa te scapi lovind, distrugand, chiar de-ar fi preasfanta. Te pretuiesti mai mult decat ar trebui, iti idolizezi mandria, frica gresita si te satisfaci semet prin scapare de oricine ar fi, caruia tu i-ai facut rau si n-ai putut si nu poti sa-i faci bine. Nu lepezi recunoscandu-ti slabiciunea, nu pleci frumos, nu te retragi linistit ci te certi si faci mare taraboi ca nebunii si neputinciosii, provoci razboi spre distrugere ca neputinciosii aia inarmati, ce se cred mari razboinici, drepti infailibili, care cred ca lupta si se razbuna eroic, ca vor fi slaviti, cand ei defapt doar distrug si se autodistrug folosind razbunarea nu spre indreptare ci spre distrugere si spre neputinta.

Daca n-ai putut face binele la timpul cuvenit si nici acum nu crezi ca-l poti face atunci ca sa poti si tu ceva, fiind capabil de orice ca sa te scapi, fiind in stare de orice mintind si crezand, te corupi si poti invers si crezand invers faci invers sustinand ca-i putinta, ca-i ascultare, ca-i indreptare, ca-i scapare, si asa ajungi sa ”poti” sa te ”razbuni” facand raul, scaparea prin distrugere, doar ca fapta asta nu e buna si nu se numeste razbunare si indreptare ci distrugere, e o maxima rautate, si iata asa de usor ajungi sa ranesti si sa distrugi fix orice ai mai sfant, mai bun, mai de respectat, de iubit, de pastrat... lovesti tot mai necrutator si crud spre distrugere cu eficienta si eficacitate maxima, pragmatic, ergonomic... mai ales in sfintenie, in Credinta pentru ca sfintenia este victima ta sigura, tu fiind om pacatos si necredincios, nu te poti schimba si opune, stii ca aia strici cel mai mult si chiar daca simti ca te doare mereu cu remuscari raul pe care-l faci tu nu te lasi, insisti, persisti, carai in suparare si de aia vrei sa scapi de ”rau”, nu de tine, nu de duhul tau cel rau ci de sfintenie, de Credinta pe care le violentezi ca pe un rau fara sa mai vrei sa stii ce faci. Deci devi atat de superficial si de simplist in lepadare, in scapare si distrugere incat orice s-ar intampla negativ, la orice concurs de evenimente si de coincidente negative, tu reactionezi urland ghinion si te razbuni pe partea sfanta, divina a existentei, hulind, distrugand, scapand de problema... de ”raul” care insista, care persista, care te macina si de care nu mai poti scapa odata, definitiv si ireversibil ca sa nu te mai supere niciodata. Ducandu-te si cazand in ispispita iti iei tzeapa, pacatul mitomamoniac te-a pacalit si te-ai tzepuit sa nu mai vrei sa rabzi ci vrei sa faci, vrei sa vrei sa scapi de fericire, de iubire, de ascultare, de credinta, de Dumnezeu, de sfintenie, de tot, ca nu mai suporti de frica si de groaza raul care vine... si pe care tu-l faci cand vine. Esti fraierit si nu-ti pasa!.. distrugi si lovesti la greu, la operatie, intrii la rupere, iti manifesti toata furia, indignarea, ambitia, curajul nesabuit, avand cica spatele ”asigurat” la deznadejdea umbroasa a intunericoolui sarcastic si cinic in care iti visezi un viitor fericit si prosper sperand ca o sa ai parte de rasplata distrugatorilor... anonimi... si tot tu, calaul, distrugatorul, importantul iesit din anonimat te dai victima vrednica celebra umbland asa smolit si suparat peste tot ca impresionand sa iti iei rasplata lumii pandemizand in caraiala ca boschetarii ce-si etaleaza cersetoria si saracia ”suferind” cumplit de parca Dumnezeu nu le-a dat niciodata nimic decat serpi, intuneric, spurcaciuni si necazuri, razbunari din rautate. Nu-s cinstiti, mint, au risipit, n-au folosit si nu folosesc nici azi nimic de la El, uita, pierd, orice fac, orice lucrare, orice habotnicie e folosita doar sa uite, nu sa creada ci sa uite... si uitand nu-si amintesc si nu mai aplica nimic crestineste si omeneste din invatatura... doar aiureli de uituci grozavi ce se vaita si se plang de altii cersind... cersind pile si bani... bani pentru pofte, pofte de pacat... si neschimbandu-se si tergiversand, trandavind in starea asta trupeasca a firii cazute, incantati de plictiseala ucisa prin satisfactii curioase, lipsiti de orice urma de duhovnicie si statornicie, incalciti in neputinte si spaime, vor sa fie socotiti si pomeniti printre castigatori.

Ar fi fost bine sa distrugi ce era de distrus, era bine sa lupti sa distrugi duhul rau, duhul uitarii tale, duhul neascultarii si nepasarii tale, duhul pacatuirii tale peste masura, duhul necredintei, mandriei, semetiei, trufiei, duhurile lumesti viclene bantuitoare, ale rautatii si desfranarii si atunci erai un distrugator bun, serios care stia ce distruge si ce e de distrus, stia cine ii sunt vrajmasii, demonii, dracii, diavolii, spiritele rele si cu timpul tot distrugand deveneai un distrugator competent, duceai lupta cea buna fara sa silnicesti pe nimeni si prin crestinismul curat aplicat cu maxima responsabilitate, folosind cu pricepere ce ti-a daruit Dumnezeu in folosul dainuirii tale pozitive ajungeai de faceai ceva bun cu dorinta fireasca-instinctuala de a distruge ca fiarele si balaurii distrugatori. Fiind insa un fricos-suparat ce caraie acuzand si-si intretine supararea ajungi un distrugator ratat care distruge din reflex iritat aprins de furia acida a reactionarlui trufash-calau ceea ce nu era de distrus si strici fix sfintenia si dumnezeirea pe caile gresite ale distrugerii gresite ratandu-ti viitorul fericit, unitatea cu Hristos, mangaierea, sfintenia, deminitatea, cu naivitate prosteasca de fraier nepasator iti distrugi iubirea, curatenia si binele, distrugi tot ce nu era de distrus in loc sa-ti distrugi tot ce era de distrus, toate formele ascunse de pacatuire si ipocrism fatarnic si labordelator, iubitor de sine, de sinegurism laudaros, care sunt sursa oricarui rau de care ar trebui sa scapi cu adevarat cat mai rapid... fara sa te autodistrugi.

Atat de simplu si de pripit-nesabuit esti dupa ce ai simplificat la maxim, gresit, lepadand Cartea si Credinta incat acuma esti un distrugator ratat! N-ai Carte, n-ai parte!.. si te dai carturar. Nu faci altceva decat de frica distrugi si distrugi si iar distrugi ca distrugi... mai intai sfintenia si divinitatea careia le-ai facut mult rau si le faci tot mai mult rau si de aia vrei sa scapi de ele ca de un rau iar apoi distrugi tot, tototot, raul cu bine cu tot sau numai binele, ca nu-ti mai pasa si ai pofta ”mare” si ”tare” sa te ”razbuni”... mereu... cu atat mai crud, mai rau, mai nebun, mai mult, mai furios cu cat te dai si te crezi vfrictima vrerednica... un ”intelept” foarte ”puternic” care nu mai poti decat sa distrugi ceea ce distrugi si nu era de distrus... ca pus pe auto-distrugere.

Decat un distrugator ratat..