Locul copilariei

În prealabil postat de monica.miholca

Ce poveste minunata, Dorina!

Mulţumesc Monica.Toată copilăria mea a fost frumoasă căci am avut părinţi minunaţti.

Povestirlie de pe acest topic care apar postate de [COLOR=darkred]dorinastoica14 [/COLOR]sunt publicate, fiind protejate de [COLOR=darkred]Legea drptului de autor.[/COLOR]

[costel]

Amintirile copilariei

"Cand scrii despre copilarie, trebuie sa-ti tii sufletul in palma si sa-l privesti direct in fata, ca sa intelegi cine esti cu adevarat.

M-am trezit cu ochii in cutele din palmele bunicilor, batatorite de munca. Nu stiu cum se facea, dar cand ma mangaiau, degetele deveneau dintr-o data moi, desi ele pareau aspre, certate cu alifiile. Vara, la camp, pe caldurile cele mari, mergeam cu ei. Ce soare rautacios si cat de departe erau bucatile noastre de pamant! Stateam de dimineata pana seara in lanurile de porumb, in vie sau la adunat de fan. Eram multi, veneau vecinii sa ne ajute si imi amintesc ca, desi munca nu era usoara, era o veselie generala.

„Lucuta, mama, adu sticla cu apa. Hai ca nu mai stam mult, ca se lasa de cu seara, sa ajungem acasa sa dam la gainile alea pana nu se culca“, imi spunea mamaita cat timp isi desfacea baticul si-l punea la loc, deasupra broboanelor de sudoare. La plecare, tataia ma aseza langa el in carul tras de cei doi boi - Mandrila si Boian. Mai tarziu, a avut si cal la o caruta cu roti din cauciuc, dar mie mi-a placut mai mult sunetul rotilor de lemn pe bolovanii risipiti in cale, ca niste broaste iesite cu burtile la soare. Mi-au mai placut si dupa-amiezele tihnite de sarbatoare, singurele dati cand bunicii se odihneau la pranz, dupa ce veneau de la biserica. La intoarcere, ne intalneam cu fel de fel de cunoscuti, dintre care cei mai apropiati erau invitati la „o cana de vorba“. Niciodata casa nu era goala. Niciodata nu m-am simtit singura acolo.

Masa era un adevarat ritual. Era sfanta. Mancam cu pofta si radeam cu gura pana la urechi. N-aveam grija. Dintotdeauna o pisica s-a miorlait, pe sub masa, la picioarele noastre, mereu nemultumita cu ceea ce primea. Dupa ce se plictisea sa dea rotocoale plitei incinse, pe care fierbea o oala cu miros de ciorba de pui, iesea pe prispa, la soare, si se intindea cat era de lunga si roscovana. Pe sub bolta de vita-de-vie, care acoperea curtea mare in care puteai intoarce doua care bune de fan, trecea cardul de gaste, rate si boboci. Aveau locul lor bine stiut pe unde ieseau dimineata devreme pe sub poarta, la pascut, si se mai intorceau de-abia seara, insetate si galagioase. Ar mai fi de spus, oricat de amuzant poate parea, despre oile, vacile, cainii si restul orataniilor din gospodarie, care aveau cu toatele nume sau porecle.

Mai pe seara sau la sarbatori, „ieseam in drum“, adica in locul in care copiii se jucau, iar femeile si barbatii puneau tara la cale cu mainile in sold. Se facea politica, se vorbea despre vreme - „O ploua, n-o ploua? Cum o vrea Dumnezeu, ce sa facem…“ -, se mai afla de una, de alta, care-a murit, cine-a mai facut nunta.

„Da’ baiatu’ asta al cui e, mama?“, se susotea la capat de ulita.
„Stiu eu, o fi venit de pe la oras“, i se raspundea celei care a intrebat.
„Ori nu-i nepot de la Brasov de-a lu’ tata Anica?“, isi dadea o femeie cu presupusul.

„Nu, ‚’nica, bre. Aista-i var de-al lu’ Ion a lu’ Valeanu din sat“, venea raspunsul salvator.

Cei mici cascau si ei gurile la vorbele aruncate de cei mari. Intelegeau cat puteau, cert este ca acolo, in sat, printre oameni, era o scoala a vietii. Cunoscand viata comunitatii si pe membrii ei, picii reuseau sa se integreze, sa inteleaga lumea aceea in care s-au nascut, o lume cu bune si rele, reala, care ii pregatea de timpuriu pentru viata.

Copiii. Cand mergeau la biserica se imbracau cu „hainele cele bune“. Erau frumosi, sanatosi, rosii in obraji si tot timpul veseli. Chiar si cand se duceau cu animalele la pascut gaseau motive sa joace ascunselea sau prinsa. Daca scapau vacile in lanurile de lucerna sau porumb spuneau repede piua si atunci cand lipseau mai mult isi reprosau unul altuia: „Cine pleaca la plimbare, pierde locul de onoare. Cine vine din razboi isi ia locul inapoi“.
Eram generatia copiilor convinsi ca „pe noi ne-a adus barza“, care cantau „O, poni, poni, poni, academa musta fa, mustafa fa, fa, come ga, ga, ga…“ si se jucau Podul de piatra, Batista parfumata, Tara, tara vrem ostasi!, Flori, fete si baieti, Ratele si vanatorii, Elastic, Tabloul etc.

Si cate n-ar fi de spus… cele mai multe cuvinte au prins contur de amintiri, pe care le port cu mine oriunde. Le consider atat de pretioase incat, de teama sa nu se risipeasca rostindu-le cu voce tare, le pastrez in tacere."

Raluca BRODNER

Ma regasesc intru totul in acest articol.

...
mesaj şters

[costel]

O Doamne, ce departe sunt de copilul de altadata. Cand ploua caut sa nu ma stropesc. In copilarie alergam prin toate gropile cu apa. La masa caut sa nu dau pe mine, copil fiind urcam in cires, visin si puneam cat se putea pune in san. Dupa o astfel de "operatiune" aveam tricolul plin de pete. Acum cand mananc pepe folosesc cutitul, in vechime ma murdaream pana la urechi (afundam cu graba si pofta gura in felia de pepene). Cand mai vopsesc cate ceva prin casa, imi pare rau ca am cateva pete de vopsea pe mana. In copilarie mergeam zile in sir cu mainile murdare de la nuci - le scobeam cand erau verzi fara a folosi manusi...

Zilele trecute am trecut pe sub un dud.M-am uitat la dudele negre căzute pe jos şi nu am simţit dorinţa de a gusta dar,mi-am amintit de dudele nege,uriaşe pe care le mâncam în copilărie.Erau dulci,acrişoare.Ne urcam în dud şi nu coboram până când nu simţeam că ne "taie la burtică",negre pe mâini şi cu "gura mânjită până la urechi..."

[laraG]

Doi copilasi gemeni, fiinte nevinovate, ne bucura zilele batranetilor noastre,de ceva vreme.Adesea, in compania lor, imi amintesc si compar anii copilariei mele traita in urma cu 60 de ani si nu pot sa nu observ cat de searbada, lipsita de bucurii adevarate, este copilaria lor.Ne straduim sa le oferim din povestile , basmele, poeziile, care ne-au stimulat imaginatia.Desenele animate de la TV sunt mai interesante pentru ei.Asta e la moda , acum.

[costel]

Asa e Laura, si eu ma tem ca la batranete nu-i voi mai spune basme decat babutei mele.

[costel]

Am redeschis acest topic pentru ca ieri mi-am cumparat de la o batrana un borcan cu magiun. Mi-am adus aminte de copilarie. In fiecare dimineata primeam cateva felii cu magiun si o cana cu ceai. Astazi am mancat cu pofta magiun cu ceai. Am muscat din copilarie. Sper sa rad cu gura pana la urechi si sa vin prafuit acasa.

[Marius22]

În prealabil postat de costel

Am redeschis acest topic pentru ca ieri mi-am cumparat de la o batrana un borcan cu magiun. Mi-am adus aminte de copilarie. In fiecare dimineata primeam cateva felii cu magiun si o cana cu ceai. Astazi am mancat cu pofta magiun cu ceai. Am muscat din copilarie. Sper sa rad cu gura pana la urechi si sa vin prafuit acasa.

Timpul are taina sa. Este de ajuns un gest marunt, un lucru aparent nesemnificativ pentru ca noi sa ne lasam purtati in trecut. Acest fapt arata ca uitarea nu are ultimul cuvant de spus, caci tainei timpului ii corespunde taina persoanei. Purtam pentru totdeauna tainic in noi faptele, evenimentele si persoanele din trecutul nostru. Chiar daca uneori le retraim/reintalnim numai in gand, bucuria de acum nu este cu nimic mai prejos decat cea de atunci.