Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Rugăciunea este o puternică legătură între om şi Dumnezeu. Rugăciunea e un mare har dat omului de Dumnezeu. Rugăciunea este cap a toată bunătatea, e un mare folos duhovnicesc şi trupesc, e mântuire de tot ce-i rău, e scară la Împărăţia lui Dumnezeu, la Ceruri, e cale la viaţă, la fericirea vremelnică şi veşnică. Rugăciunea făcută în Duh şi adevăr înaripează şi înalţă sufletul nostru sus, sus, până la Dumnezeu, cu Care îl uneşte. Prin rugăciune, noi cerem de la Dumnezeu: iertare păcatelor, milă, pace şi har, ştiind că fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic (Ioan 15, 1-5). Prin rugăciunea făcută în Duh şi adevăr, noi stăm de vorbă cu Dumnezeu. Aşa au vorbit: drepţii, patriarhii, proorocii, împăraţii în Vechiul Testament şi Mântuitorul cu sfinții Apostoli şi urmaşii lor în Noul Testament, până astăzi şi cât va fi lumea aceasta.
Protosinghel Nicodim Măndiță

[cristiboss56]

Calea creștinului este în felul următor: La început omul este atras de Dumnezeu cu Harul Său. După ce este deja atras, atunci începe lunga perioadă de încercare. Sunt puse la încercare libertatea omului și încrederea sa în Dumnezeu ‒ care este pusă la o probă „dură”.
La început, cererile către Dumnezeu, mici sau mari, chiar și rugămințile ce abia sunt formulate, sunt împlinite de obicei de către Dumnezeu într-un mod grabnic și minunat.
Însă atunci când vine perioada de încercare, atunci toate se schimbă și parcă Cerul se închide și devine surd la toate rugămințile. Pentru creștinul înflăcărat, toate în viața sa se fac cu greutate. Comportamentul oamenilor față de el se înrăutățește, încetează să-l mai cinstească. Ceea ce îngăduie la alții, la el nu îngăduie, munca sa este plătită, aproape totdeauna, cu mai puțin decât se cuvine, trupul său este predispus cu ușurință bolilor. Natura, oamenii, toate se întorc împotriva sa.
Cu toate că harismele sale firești nu sunt mai prejos decât harismele celorlalți, nu află condiții favorabile să le folosească. Pe lângă acestea, suferă multe atacuri de la puterile demonice, iar punctul culminant este nesuferita mâhnire pricinuită de dumnezeiasca părăsire. Atunci pătimirea (πάθος) sa ajunge la culme, pentru că omul în întregime este rănit pe toate planurile existenței sale.
Dumnezeu îl părăsește pe om? Este cu putință aceasta?
Și totuși, în locul trăirii apropierii lui Dumnezeu, vine în suflet sentimentul că Acela este infinit, inaccesibil, departe, dincolo de lumea astrală și toate invocările adresate Lui se pierd în imensitatea lumii spațiale. Sufletul își intensifică lăuntric strigătul său către El, dar nu vede încă nici ajutor, nici luare-aminte. Atunci toate devin împovărătoare.
Toate se izbutesc cu o osteneală nespus de mare. Viața se umple de chinuri și în om se naște simțământul că asupra sa lovește blestemul și mânia lui Dumnezeu.
Dar când vor trece aceste încercări, atunci va vedea cum purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu l-a păzit cu mare grijă în toate aspectele vieții sale.
Experiența milenară, care se predă din generație în generație, spune că atunci când Dumnezeu va vedea credința sufletului nevoitorului pe care o are pentru El, așa cum a văzut credința lui Iov, îl va povățui prin abisuri și la înălțimi, care nu sunt accesibile altora.
Cu cât mai deplină și mai puternică este credința și încrederea omului în Dumnezeu, cu atât mai mare este și măsura încercărilor, precum și deplinătatea experienței, care poate ajunge la o mare măsură.
Atunci i se arată limpede că a ajuns la limitele peste care nu poate trece omul.
(Arhimandrit Sofronie Saharov)

[cristiboss56]

Sfinţii Părinţi ne spun că, după cum nu putem opri vântul, la fel nu putem opri nici gândurile care ne vin. Gândurile rele care ne pot veni pot fi pentru orice păcat posibil, însă vicleanul diavol încearcă să ne câştige încrederea şi prin aparente gânduri bune, care de fapt ne pot duce într-o direcţie greşită. Asemenea înşelări le putem evita cultivându-ne smerenia, care ne face să ne dăm seama de greşelile pe care le facem. Gândurile care-l luptă adesea pe om, sunt cele de desfrâu şi de mândrie, apoi cele de întristare, iar la unii pot veni şi gânduri de hulă. Sfinţii Părinţi ne spun că dacă ne rugăm şi ne vin gânduri de hulă la adresa lui Dumnezeu, sau a altor sfinţi, nici să nu le luăm în seamă, căci nu de la noi sunt acestea, ci de la vrăjmaşul, care vrea să ne tulbure.Pentru celelalte feluri de gânduri, care vin asupra noastră, avem două posibilităţi: sau să ne luptăm cu ele, sau să fugim de ele. Cum ne putem lupta cu gândurile? De exemplu, dacă ne vin gânduri de desfrânare, ne putem lupta cu ele gândindu-ne cât de urât poate să miroasă un om, cât de repede trece fapta păcatului, şi faptul că după ce am săvârşit păcatul nici nu ne-am săturat, pofta reîntorcându-se repede la noi. Ba mai şi rămânem cu un gust amar de pe urma păcatului.
Cum putem fugi de asemenea gânduri? Cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, pe care o putem spune în orice caz, iar când suntem așa de tulburaţi, încât nici nu ne putem ruga, schimbându-o cu altceva. Putem da drumul la un film cuminte, să ne găsim ceva de făcut, să vorbim cu cineva, orice altceva, doar să ne distragem atenţia de la gândurile necurate. Dacă nu putem să ne rugăm, atunci putem face orice altceva, până ne trece fierbinţeala războiului, apoi vom fi fericiţi că nu am dat curs gândului pătimaş, şi poate am luat şi o cunună.
(Singhel Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox în zilele de astăzi, Editura Egumenița, Galați, 2012, pp. 305-307)

[cristiboss56]

Lauda este un mare duşman al omului, deoarece poate arunca omul în mândrie, şi din cauza mândriei acesta să-şi piardă sufletul. „Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul, dar ele sunt săgeţi”; „cu gura lor mă binecuvântau şi cu inima lor mă blestemau” (Psalmii 54, 24; 61, 4), ne spune Proorocul David despre buzele viclene care pot rătăci sufletul nostru. Însuşi diavolul, în multe arătări ale sale, îl lăuda pe cel căruia i se arăta în chip de înger, iar dacă cel în cauză nu se smerea, căderea era mare. Săgeţi şi blesteme să fíe pentru noi laudele, însă felul în care ne comportăm când le auzim poate fi diferit în funcţie de gravitatea cazului. Astfel, putem să dăm un răspuns cu smerenie, când aceasta întrece măsura, dar putem şi să nu răspundem nimic în alte cazuri, gândindu-ne, cu smerenie, că nici nu suntem în stare să dăm un răspuns potrivit şi sigur, necrezând nici noi ceea ce spune cel care ne aduce laude.
În rest, faptele vorbesc, iar cuvintele sunt de prisos, iar ca să lauzi pe cineva în faţă, de multe ori este nepotrivit. Mai bine ar fi să certăm cu blândeţe, iar după ce cel în cauză nu mai este, atunci să-i aducem cuvinte de laudă.
(Singhel Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox în zilele de astăzi, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 76)

[cristiboss56]

Iar la Sfânta Evanghelie zice Domnul către toţi: „Luaţi aminte de sinea voastră, ca nu cândva să se îngreuneze inimile voastre cu mâncarea şi băutura!” (Luca 21, 34). Trebuie să amintim şi aceasta, că tot păcătosul poate să-şi ascundă păcatul său. Aşa zavisnicul îşi ascunde zavistia, vicleanul îşi ascunde vicleşugul, cel mândru îşi ascunde mândria, la fel şi pomenitorul de rău, însă beţivul se vădeşte ori de câte ori se îmbată. Pentru aceasta şi sminteala este mai mare la oamenii care se robesc de băutură. În ţara aceasta mai ales, unde necredincioşii (adică păgânii) nu prea folosesc vinul şi rachiul, se face mai mare sminteală când se îmbată creştinii. Căci văzând păgânii cum se îmbată creştinii, se smintesc şi hulesc credinţa Domnului nostru Iisus Hristos.
Căci iată ce zic păgânii: După cum este viaţa creştinilor, aşa este şi credinţa lor! Aceasta este hulă înfricoşată împotriva adevărului sfânt care se cuprinde în credinţa noastră. Aici se adeveresc cuvintele Apostolului, care răsună în cartea către romani: „Că numele lui Dumnezeu pentru voi se huleşte între neamuri!”.
Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul

[cristiboss56]

Un lucru comun, cu care toţi ne confruntăm, este supărarea, mânia care rezultă din acţiunile pe care le face cel de lângă noi. Adeseori este vorba chiar despre soţul sau soţia de lângă noi, persoana pe care o iubim cel mai mult. Când suntem supăraţi, spunem şi facem lucruri pe care, mai apoi, le regretăm.
Sfântul Apostol Pavel spune, în Epistola sa către Romani: „Pentru ceea ce fac, nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află mine, dar a face binele nu aflu; Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 7, 15-19).
Când ne supărăm sau ne mâniem, atunci suntem departe de Dumnezeu. Cum putem noi, oare, ca adevăraţi creştini ortodocşi, să reacţionăm astfel faţă de semenii noştri?
Mânia rezultă dintr-un egoism propriu. Aceasta este una din situaţiile în care trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu, iar rugăciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, ajută foarte mult. Repetând această rugăciune în fiecare zi, timp de zece minute, vom vedea că nu ne mai mâniem aşa de uşor.
Aici sunt câteva căi prin care putem elimina consecinţele neînţelegerii cu cei din jurul nostru:
1. Fă-ţi un program regulat de rugăciune, în care să incluzi şi rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, măcar zece minute pe zi.
2. Când eşti supărat, spune rugăciunea lui Iisus şi încearcă să te depărtezi de situaţia conflictuală. Fă o plimbare pentru câteva clipe şi, în timp ce te plimbi, rosteşte în gând rugăciunea lui Iisus.
3. După ce ţi-ai terminat rugăciunea, încearcă să vorbeşti cu partenerul de lângă tine şi spune-i ce te supără la el. Când începi să-i vorbeşti începe conversaţia cu un „Eu” şi nu cu „Tu”. De exemplu: „M-am simţit jignit când ai făcut acel lucru...” şi nu „Când tu faci astfel... mă simt jignit”.
Când acuzi pe cel de lângă tine, nu faci altceva decât să-l sperii, persoana de lângă tine se simte ameninţată şi va încerca să-şi recâştige poziţia. Împărtăşindu-i sincer sentimentele tale celui de lângă tine, va fi mai uşor şi pentru el să ţi le împărtăşească pe ale sale.
4. Cere un punct de vedere şi persoanei de lângă tine. Spune-i, de exemplu: „Ştiu că nu ai intenţionat să mă răneşti. Dar, de ce ai făcut acel lucru...? Ajută-mă să te înţeleg mai bine”. Iar apoi îl vei asculta cu calm.
5. Ambii parteneri trebuie să se angajeze în discuţii libere, cu calm şi dragoste. Rugaţi-vă împreună. O îmbrăţişare ajută întotdeauna, atunci când vrei să-i arăţi celuilalt dragostea ta sinceră.
Sursa:
http://orthodoxwayoflife.blogspot.ro

[cristiboss56]

Să-ţi faci un program bun. După rugăciunea de dimineaţă, să citeşti din Noul Testament. Să iei câte un cuvânt pe care să-I ai în minte şi să te străduieşti să-l împlineşti toată ziua. Să-ţi zici: „Asupra acestui cuvânt mă voi opri astăzi, pe acesta mă voi strădui să-l păzesc”. Anafura să o consumi după rugăciunea de dimineaţă. Seara să citeşti puţin dintr-o carte patristică, deoarece aceasta îţi pregăteşte sufletul pentru rugăciune. În fiecare seară, să ne întrebăm: „Ce am făcut astăzi! Ce am spus şi ce nu trebuia să fi spus! De câte ori m-am enervat? Ce am putut face şi nu am făcut?”. Seara, să ne cercetăm pe noi înşine. Astfel este revigorat şi înnoit harul! Astfel se luptă cineva!
Părintele Eusebiu Giannakakis,

[cristiboss56]

În limba greacă, makarios înseamnă „fericit”. Ca să ajungi la fericirea aceasta şi la a purta numele de Macarie, chiar dacă porţi alt nume, trebuie ca, mai întâi, să fii credincios. În limba greacă, acest cuvânt, „credincios”, se traduce prin „teopist” ‒ eşti doritor de a împlini poruncile lui Dumnezeu. Împlinind poruncile lui Dumnezeu, eşti rob al lui Dumnezeu (în limba greacă se numeşte teodul). Dacă eşti rob al lui Dumnezeu, pe măsura împlinirii poruncilor, ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune ‒ aş vrea să țineți minte cuvântul acesta ‒ că încă n-a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu.
Pe Dumnezeu Îl cunoaştem când ne minunăm de El. Numai cu iubire poţi sta în faţa lui Dumnezeu. Gândiţi-vă, de pildă, că, într-un text din slujbele noastre cu privire Ia Maica Domnului ‒ şi Maica Domnului totuşi fiind om, nu Dumnezeu ‒ se spune: „Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta, că tu, Fecioară neispitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate...”. Deci s-au spăimântat toate, s-au uimit toate de dumnezeiasca mărire a ei. Prin urmare, dacă Maica Domnului ne dă prilejul să ne minunăm, un temei cu atât mai puternic e să ne minunăm de Dumnezeu şi să ne minunăm de iubirea Lui, arătată către noi.
Arhimandrit Teofil Părăian

[cristiboss56]

Impătrit greşim: împotriva lui Dumnezeu, împotriva noastră înşine, împotriva aproapelui şi împotriva firii întregi. Păcatul sau decăderea firii ne-a făcut să pierdem: pacea cu Dumnezeu, pacea dinlăuntrul nostru, pacea cu oamenii şi pacea cu toată firea. Atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viaţa noastră. De îndată, însă, ce mărturisim păcatele şi vinovăţia, primejdia morţii (sufletești) o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră. (Părintele Arsenie Boca ‒ mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 126)

[cristiboss56]

Intrebare: Aţi afirmat că băiatul care-şi planifică căsătoria cu o fată, dar renunţă, este posibil că va rămâne neînsurat, pentru că a făcut nedreptăţi. V-aş ruga să dezvoltaţi ideea de răsplătire a nedreptăţii făcute.

Răspuns: Ce se numeşte nedreptate? Nedreptatea se numeşte, în cazul despre care vorbim, atunci când tu ţii o fată încurcată 1-2-3 ani, şi după aceea spui „la revedere”, fără să ai un motiv precis; atunci fata rămâne încurcată în sufletul ei. Rămâne undeva suspendată şi cu gândirea şi cu sentimentele şi cu preocupările. Nu vorbesc de situaţia în care tu ai motive clar şi precis exprimate să închei prietenia. De altfel, dacă ai motive, totul se rezolvă normal, pentru că şi fata înţelege că a făcut ceva ce nu trebuia şi totul se limpezeşte. Nedreptatea constă în faptul că ea te-a iubit şi nu poate acum să iubească pe altul. De ce nu mai poate acum să iubească pe altul? Pentru că pe tine te-a iubit aşa cum îi este ei caracteristic. Deplin. Şi atunci avem de-a face cu o asemenea stare de golire a ei şi nu se poate ca un asemenea băiat să nu plătească. De obicei, rămâne neînsurat sau se însoară foarte greu, şi atunci cu o fată care are alte calităţi pe care le căuta, dar exact pe acelea nu le are, pe care le găsise la prima lui prietenă ‒ prietenă pe care a părăsit-o ‒, şi atunci îşi trage păcatele prin propria procedură.
Părintele Nicolae Tănase