Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Cat priveşte faptul că prietenii te-au părăsit în restrişte, iar acum fie că îşi întorc capul când te văd, fie că te batjocoresc pe faţă, el este într-adevăr dureros, dar e o nouă mărturie a unei experienţe omeneşti străvechi. Când L-au răstignit pe Domnul Hristos pe cruce, unde erau cei ce voiau mai înainte să-L facă împărat? Şi cei care strigau: „Osana!”? Nici unul, nicăieri. Sub cruce stăteau numai nepăsătorii şi batjocoritorii. Caporalii romani căscau a plictiseală, iar câinii evreieşti lătrau cu bucurie răutăcioasă. Şi sub crucea ta stă fie căscatul nepăsător, fie lătratul răutăcios. Fii bucuros că picătura amărăciunii tale seamănă cu marea amărăciunii Domnului răstignit.
Sfântul Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

Canonul, deci, nu este o pedeapsă pentru păcate, ci un tratament pe care şi penitentul trebuie să şi-l asume dacă vrea să se vindece si să se mântuiască. Cineva care a rătăcit ani de zile în păcate grele şi are pretenţii să se împărtăşească imediat, considerându-se vrednic de aceasta, va suferi şi mai mult după, dacă preotul duhovnic nu-i va cerne gândurile şi nu-i va elimina, în timp, mândria şi îndrăzneala (atât de păguboase pentru suflet), prin rânduirea unui canon adecvat, prin sfaturi, mustrări şi încurajări. Patimile cultivate ani de-a rândul trebuie scoase prin lacrimi şi nevoinţe, printr-un efort susţinut, conştient şi serios, altfel vindecarea omului şi viaţa lui religioasă nu sunt decât nişte iluzii, iar suferinţa (boala, neliniştea) omului va rămâne pe mai departe netratată.
(Ieromonah Adrian Făgeţeanu, Ieromonah Mihail Stanciu, De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale? Un răspuns ortodox, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, pp. 45-46)

[cristiboss56]

După dumnezeiasca Liturghie, cea mai fastuoasă, mai plină de bucurie și de lumină slujbă a Sfintei Biserici este Taina Sfintei Cununii. Dacă pentru Biserică este un eveniment important, cu atât mai important este în viața noastră, a celor care ne-am învrednicit de marele dar al nunții. Două vieți, două suflete se însoțesc în fața lui Dumnezeu, ca să „vadă în toate zilele frumusețile Ierusalimului ceresc”, așa cum scoate în evidență una dintre rugăciunile tainei Sfintei Cununii. Lumină și bucurie, taină și minune, toate se împlinesc într-un singur moment. Un moment care nu poate rezona cu starea de pocăință caracteristică posturilor de peste an, nici cu lumina marilor sărbători creștine. Din acest considerent, regulile canonice au stabilit anumite date în care cununia, ca moment de bucurie, să se poată săvârși.
Ca să venim în ajutorul celor care se află pe cărarea presărată cu trandafiri a Sfintei Cununii, vom reda perioadele de timp în care nu se poate săvârși, din punct de vedere canonic, nunta creștină:
Anul 2015
- În cele patru posturi și în toate zilele de post de peste an, rânduite de către Biserică
- În zilele Praznicelor Împărătești și în ajunul acestora, după cum urmează: 1 și 2 februarie; 20 și 21 mai, 30 mai, 31 mai și 1 iunie; 15 august; 13 și 14 septembrie
- Din Duminica lăsatului sec de carne pentru Postul Sfintelor Paști, pană la Duminica Sfântului Apostol Toma (16 februarie - 18 aprilie)
- În postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel (8 - 28 iunie)
- În postul Adormirii Maicii Domnului (31 iulie - 14 august)
- În postul Nașterii Domnului (15 noiembrie - 24 decembrie)
- În perioada de la Crăciun, până la Bobotează (25 decembrie - 6 ianuarie)
Anul 2016
- În cele patru posturi și în toate zilele de post de peste an, rânduite de către Biserică
- În zilele Praznicelor Împărătești și în ajunul acestora, după cum urmează: 1 și 2 februarie; 8 - 9 și 18-20 iunie;15 august;13 și 14 septembrie
- Din Duminica lăsatului sec de carne pentru Postul Sfintelor Paști, pană la Duminica Sfântului Apostol Toma (7 martie - 7 mai)
- În postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel (27 - 28 iunie)
- În postul Adormirii Maicii Domnului (1 - 14 august)
- În postul Nașterii Domnului (15 noiembrie - 24 decembrie)
- În perioada de la Crăciun, până la Bobotează (25 decembrie - 6 ianuarie)

[cristiboss56]

Pretinzând putere, slava deşartă naşte mândria.
Mândria este încrederea în sine extremă, care respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al mâniei, cruzimii şi răutăţii, refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortăreaţă demonică”. Ea este „perete de aramă” între noi şi Dumnezeu (Avva Pimen); ea este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, început a tot păcatul; ea e în fiecare păcat, pentru că fiecare păcat înseamnă că te laşi de bunăvoie pradă patimii tale, că încalci în mod conştient legea dumnezeiască, înseamnă că te obrăzniceşti împotriva lui Dumnezeu, cu toate că „tocmai cel supus trufiei are nevoie neapărată de Dumnezeu, pentru că oamenii nu-l pot scăpa pe unul ca acesta” ( Scara ).
Dar de unde vine această patimă? Cum începe? Cu ce se hrăneşte? Ce trepte străbate în dezvoltarea sa? După ce semne poate fi recunoscută?
Această ultimă problemă este deosebit de importantă, fiindcă cel mândru nu-şi vede, de obicei, păcatul. Un oarecare bătrân iscusit îl povăţuia pe un frate să nu se mândrească, însă acela, orbit de mintea sa, i-a răspuns: „Iartă-mă, părinte, în mine nu se află trufie”. Înţeleptul bătrân i-a răspuns: „Cu ce puteai, fiule, să-ţi dovedeşti trufia mai bine decât cu acest răspuns?”.
În orice caz, dacă omului îi este greu să-şi ceară iertare, dacă este supărăcios şi bănuitor, dacă pomeneşte răul şi îi osândeşte pe alţii, toate acestea sunt fără îndoială semne ale mândriei.
Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog:
„Despre cel pe care, atunci când îl necinsteşte ori îl supără cineva, îl doare inima, cunoscut să fie că-l poartă în sânurile sale pe şarpele cel vechi (trufia). Dacă va începe să rabde în tăcere supă*rările care i se fac, îl va face pe acest şarpe neputincios şi lipsit de vlagă; dar dacă se va împotrivi cu amărăciune şi va vorbi cu obrăznicie, îi va da şarpelui putere să verse otravă în inima lui şi să mănânce fără milă măruntaiele lui.”
În Cuvântul împotriva păgânilor al Sfântului Atanasie cel Mare există pasajul următor: „Oamenii au căzut în poftirea de sine, preferând contemplarea de sine, în locul contemplării celor dumnezeieşti”. În această definiţie scurtă este surprinsă însăşi esenţa mândriei: omul, pentru care până atunci centru şi obiect al dorinţei era Dumnezeu, l-a întors Acestuia spatele, „a căzut în poftirea de sine”, s-a dorit şi s-a îndrăgit pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, a preferat contemplării celor dumnezeieşti contemplarea de sine. ( Pr. Aleksandr Elceaninov )

[cristiboss56]

In niciun caz nu trebuie ca soţii să-şi îngăduie grosolănii, violenţe şi jigniri.
Adeseori, un mare rău în relaţiile conjugale este reprezentat de limba neînfrânată, atunci când soţii, aprinşi de mânie, îşi aruncă unul altuia jigniri de tot felul. Rănile lăsate în suflet de aceste săgeţi verbale sângerează apoi multă vreme.
Cartea Sfântă pune pe seama cuvântului următoarea însemnătate: „Cei nechibzuiţi la vorbă sunt ca împunsăturile de sabie, pe când limba celor înţelepţi aduce tămăduire” (Pilde 12, 18). Când se aprinde răutatea, mai bine să taci puţin şi să te linişteşti (să iei apă în gură), iar pe urmă, rugându-te, să spui pe un ton binevoitor ceea ce poate să aducă folos.
Este mai bine ca tiradele de reproşuri şi de „predici” să fie înlăturate printr-un singur cuvânt magic: „Iartă-mă!” , care, de altfel, este foarte greu de rostit. În general, trebuie spus că mediul familial reprezintă condiţiile în care omul învaţă să trăiască virtuos. Soţii trebuie să vadă în căsătoria lor tocmai asta: o şcoală de viaţă creştină. Iar şcoala nu este întotdeauna uşoară... ( Episcopul Alexandru Mileant )

[cristiboss56]

Oamenii de ştiinţă au descoperit că mulţi din cei care au ispita sinuciderii au primit o „poruncă” de la părinţi, o injoncţiune, tot auzind cuvinte ca acestea: „N-ar fi trebuit să te naşti, dacă nu erai tu..., sau tu n-ar fi trebuit să fii”. Şi aceasta funcţio*nează în adâncul minţii ca o poruncă: „n-ar fi trebuit să fii”, care se poate manifesta sub impulsul şi dorinţa sinuci*derii, însă, de cele mai multe ori, nevoia de a te sinucide este o nevoie de a scăpa de o stare insuportabilă.
Atunci trebuie să spui următorul lucru: această stare, aici, acum, are momente de relax. Eu trăiesc în tensiune, dar sunt momente în care uit de tensiune şi mă bucur de ceva. Dacă mă sinucid, această stare devine veşnică. Dacă nu pot s-o îndur aici, când mai văd câte ceva, se mai schimbă ceva, cum voi putea îndura în veşnicie?
Dorinţa de sinucidere mai poate să vină şi dintr-o dorinţă de a fi mai adevărat decât eşti. Noi suntem mincinoşi, ne minţim, vrem să corespundem unui ideal pe care ni l-am făcut despre noi. Spune aşa: înainte de a muri am să renunţ la idealul meu, nu mai vreau să fiu aşa cum aş vrea eu să fiu, ci să fiu „cum sunt”. Acceptându-te cum eşti, vei descoperi foarte multe bucurii în felul în care eşti, cu mila lui Dumnezeu. Impulsul de sinucidere poate să fie un impuls de*monic. Demonul are o putere asupra noastră atunci când ne apropiem de el. Diavolul este un câine legat, spun Părinţii. Nu te muşcă decât dacă te duci lângă el. Vezi ce faci când te duci în preajma acestui gând şi nu mai face. Spovedania deasă. În clipa în care îţi vine gândul, te duci şi te spovedeşti. În clipa în care îţi vine dorinţa, în ciuda oricărei neputinţe care ţi se pare ţie, spune Paraclisul Maicii Domnului, pune mâna pe Biblie, ţine tot timpul o cruce în mână şi vei scăpa.
Monahia Siluana Vlad

[cristiboss56]

Acumm vreau să vă spun un lucru: să ştiţi că nici inteligenţa şi nici orice educaţie nu au nici o valoare dacă nu sunt în slujba dragostei şi a iubirii. Chiar dacă sunt necredincioşi, nu putem să-i oprim să se căsătorească. Însă nu ajung nicăieri, dacă nu sunt cu Hristos. „Ne iubim şi gata!”. Acesta este instinct şi nimic altceva. Iubirea aceasta nu are durabilitate.
Căsătoria în sine trebuie să se facă după cum spune proverbul: ori bine, ori deloc! – fiindcă este în slujba unui ideal, nu în slujba plăcerilor numaidecât. Iubirea, dacă nu slujeşte unor idealuri mai înalte – chiar necăsătorit, dar mai ales căsătorit –, sigur că nu ajungi la nimic pozitiv: nu faci decât să pierzi un timp atât de scump.
Că se iubesc este un fel de a vorbi. Ce rost are să mai vorbim că se iubesc, dacă nu cred în Dumnezeu! Nu există nici un fel de siguranţă, de percepere în viitor, de sens, de scop, dacă nu există Dumnezeu. Dacă nu este în Biserică, nu există nimic! Acesta ar putea să fie răspunsul.
Parintele Arsenie Papacioc

[cristiboss56]

Acumm vreau să vă spun un lucru: să ştiţi că nici inteligenţa şi nici orice educaţie nu au nici o valoare dacă nu sunt în slujba dragostei şi a iubirii. Chiar dacă sunt necredincioşi, nu putem să-i oprim să se căsătorească. Însă nu ajung nicăieri, dacă nu sunt cu Hristos. „Ne iubim şi gata!”. Acesta este instinct şi nimic altceva. Iubirea aceasta nu are durabilitate.
Căsătoria în sine trebuie să se facă după cum spune proverbul: ori bine, ori deloc! – fiindcă este în slujba unui ideal, nu în slujba plăcerilor numaidecât. Iubirea, dacă nu slujeşte unor idealuri mai înalte – chiar necăsătorit, dar mai ales căsătorit –, sigur că nu ajungi la nimic pozitiv: nu faci decât să pierzi un timp atât de scump.
Că se iubesc este un fel de a vorbi. Ce rost are să mai vorbim că se iubesc, dacă nu cred în Dumnezeu! Nu există nici un fel de siguranţă, de percepere în viitor, de sens, de scop, dacă nu există Dumnezeu. Dacă nu este în Biserică, nu există nimic! Acesta ar putea să fie răspunsul.
Parintele Arsenie Papacioc

[cristiboss56]

Poti să fii drept cu copilul tău? Nu are importanţă dacă un tată îşi pedepseşte copilul. Dar să-l pedepsească în aşa fel încât copilul să poată spune în sinea lui: „M-a pedepsit pe drept!”. Nu are importanţă prea mare dacă vorbim cu asprime copilului la nevoie, dar să vorbim în aşa fel încât copilul să poată spune în sinea lui: „Aşa îmi trebuie!”. Chiar dacă nu o spune cu glas tare, să o spună în sinea lui. Poate să nu aibă curajul să o spună cu glas tare, dar are mare importanţă s-o spună în adâncul sufletului lui.
Să-mi permiteţi să aduc în discuţie un exemplu, pe care s-ar putea ca unii dintre dumneavoastră să nu-l fi auzit. Un tată îşi duce la spital copilul căruia trebuia să-i facă o operaţie. Văzând doctorii, copilul începe să se teamă, să plângă şi să ceară tatălui să-l ducă acasă: „De ce m-ai adus aici, nu ţi-e milă de mine, nu mă iubeşti!”. Tatăl, desigur, îl lasă la spital, chiar dacă copilul suferă foarte mult. Când se va face bine, este imposibil ca acesta să spună că tatăl lui a procedat aşa pentru că nu l-a iubit. Este imposibil! Copilul înţelege. „M-au dus la operaţie, m-a durut, dar trebuia să mă ducă!”. Într-un astfel de caz, nu poate rămâne în sufletul copilului sentimentul că tatăl l-a nedreptăţit, că nu l-a iubit atât cât trebuia. Ori de câte ori este pedepsit un copil, dacă în sufletul lui se naşte acest sentiment, că părinţii nu l-au nedreptățit, ci l-au pedepsit pentru binele lui şi din dragoste, atunci poate fi pedepsit fără teamă. Altfel, copilul va fi într-un război permanent cu părinţii.
Arhimadrit Simeon Kraiopoulos

[cristiboss56]

Unii părinţi observă, când copilul este încă în leagăn şi când se măreşte, că acesta se manifestă cu îndârjire, cu împotrivire, agresiv – deci, consemnează existenţa unui egoism feroce şi se năpustesc asupra lui. Fac însă o foarte gravă greşeală. Sigur, aceste manifestări ale copilului sunt amestecate cu egoism, cu alte patimi, dar acest atac frontal pe care-l declanşăm împotriva copilului nu va face nimic altceva decât să stimuleze egoismul acestuia. Este ca şi când ar pune cineva gaz pe un foc pe care vrea să-l stingă. Se stinge focul cu gaz? Dacă aruncăm apă pe foc, există şansa să-l stingem, dar cu gaz în nici un caz. Se năpustesc peste copil și pentru că el este neputincios, pentru că este mic şi nu are posibilitatea să reacţioneze pe măsură, este strivit pur şi simplu, mai ales, psihic, de atacul, uneori sălbatic, al părinţilor și al dascălilor. Copilul nu poate să lase să-i fie desfiinţată existenţa şi de aceea va lua atitudine, va reacţiona în așa fel încât în cele din urmă să-şi salveze existenţa. În felul acesta, copilul poate ajunge la o atitudine slugarnică, în care este inclusă o stare de inferioritate înfricoşătoare, un grav complex de inferioritate. Pot uneori să-i spună: „Asta-i pentru ca să se micşoreze egoismul tău, pentru a lovi în egoismul tău, pentru a fi smerit. ...!”.
Copilul creşte într-un astfel de context, devine adolescent, apoi adult, îşi face propria familie, are copii, merge la duhovnic şi-i mărturiseşte păcatele, iar între altele spune că se află într-un impas şi nu ştie ce se întâmplă cu el şi va auzi de la duhovnic recomandarea: „Trebuie să te smereşti! Ai nevoie să cultivi smerenia!”, răspunde: „Părinte, mai mult să mă smeresc?... ”.
Nutreşte conştiinţa şi simţământul că are atâta smerenie încât nu mai încape, deşi nu există nici urmă de adevărată smerenie într-o astfel de atitudine şi stare. Este vorba de un egoism bombardat frontal, care se manifestă acum într-un fel foarte diferit. Se manifestă slugarnic, se manifestă drept complex de inferioritate şi încearcă, în felul acesta, să atragă atenţia celorlalţi, să atragă simpatia şi mila celorlalţi.
În astfel de situaţii nu există nici urmă de smerenie adevărată. Respectivul nu poate însă înţelege acest lucru. De ce? Pentru că din pruncie a fost învăţat că aşa este strivit egoismul şi că atunci când se adună şi se închide în sine, când se anulează pe sine, acest lucru este considerat smerenie. A fost lovit în felul acesta, a trăit şi s-a făcut mare aşa, iar acum trăieşte având în suflet nu smerenia adevărată, ci starea complet contrară, care este egoismul. La alţii, acest egoism se manifestă cu sentimente de inferioritate, de timiditate şi cu neatenţie şi neglijenţă în viaţă.
La alţii, se manifestă prin agresivitate, ca şi când toţi oamenii sunt împotriva lor şi abia aşteaptă să-i facă rău, ca şi când toţi oamenii nu altă treabă decât să fie împotriva lor. Şi sunt pregătiţi pentru o astfel de confruntare. Să nu cumva să-i spuneţi un cuvânt, să nu cumva să ne surprindă vreo privire. Este oricând gata să atace, crezând că are în faţă duşmani care-i vor răul.
Arhimandrit Simeon Kraiopoulos