Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

În societatea și cultura în care trăim și care sunt necruțătoare și competitive, cuvintele mele vor putea să-ți pară imposibil de pus în practică. Și totuși, dacă într-adevăr ai suferit sau suferi, dacă ai atins fundul prăpastiei, tocmai tu mă poți înțelege.

Ceea ce va rămâne într-adevăr din noi e ceea ce am dat și nu ceea ce am primit. Am avut totul de la Dumnezeu, în momentul în care ne-am născut. Nu avem nevoie de nimic altceva.

Rugăciunea pe care o spun în fiecare zi, atunci când mă trezesc este: Dumnezeule, ajută-mă să te aleg, să fiu cu Tine în orice întâmplare pe care o trăiesc, mică și neînsemnată. Numai astfel pot transforma suferința în semnificație, înfrângerile în creștere. Numai așa reușesc să dăruiesc bucurie, veselie, seninătate, înțelepciune și tărie acelora pe care îi întâlnesc. Se simte, se vede atunci când pe dinăuntru ești senin, bucuros, când inima îți râde chiar în mijlocul unor suferințe sfâșietoare. Chiar și fără a vorbi. Pare că, în mod misterios, în aer se răspândesc valurile emise de inima ta veselă. Nu spun că poți să-ți schimbi viața, însă pe tine însuți, da!

Viața poate fi teribilă și fantastică, blândă și amară, ușoară și grea, dar așa e ea. Putem însă să ne schimbăm stare de spirit, atitudinea noastră de viață. Putem să creăm în noi o stare de seninătate. Putem deveni niște persoane simpatice, nu plictisitoare. Bucuroase. Care știu să izbucnească în râs din inimă. Care știu să se elibereze de amărăciunea pe care o țineau în ei de multă vreme.

(Valerio Albisetti, Să râdem cu inima – o metodă simplă pentru a trăi mai senin, Editura Pauline, p. 23)

"Pomenirea răului are puterea de a readuce la viaţă păcatele dispărute".

Sfântul Ioan Gură de Aur

Sper că nu am postat pe un topic greşit...
Mi se pare potrivit să ne aducem aminte de acest sfat al Sfântului Ioan Gură de Aur, căci uneori suntem înclinaţi să rememorăm prea mult răul sau păcatele trecutului...

[cristiboss56]

Cărarea vieții noastre este plină de suferințe și lacrimi, de spini și pălămidă. Peste tot sunt înfipte cruci, agonie și durere. Fiecare pas este o grădină Ghetsimani, fiecare urcuș, o Golgotă, și fiecare moment, o suliță. Dacă am putea să absorbim pământul cu un burete, din el ar curge după aceea sânge și lacrimi - omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori, spune Psalmistul (Psalmul 102,15).
Cele frumoase se adună cu durere, dar durerea, după aceea, aduce bucuria. Trandafirul scoate spini și aceștia, la sfârșit, florile. De obicei, curcubeul se înalță după ploaie, iar cerul înstelat este precedat de furtuni. Discernământul credinței și al filosofiei creștine, ajutat de inspirație, are capacitatea să pătrundă dincolo de fenomene. Prin suferință, el vede bucuria și nădejdea, ca și biruința lui Hristos, care a izvorât din durerea patimilor și a crucii.
Statuile cele mai minunate primesc cele mai multe lovituri, iar sufletele mari datorează măreția lor loviturilor grele ale suferinței. Podoabele de aur trec mai întâi prin focul cuptorului. Suferința zdruncină existența omenească, ea este focul, căminul care arde și topește, este vijelia și furtuna. Măruntaiele mele și marea niciodată nu se liniștesc, zice dreptul Solomon. Sunt momente când încercările vin una după alta, sau toate împreună, și atunci, crucea este foarte grea, iar lupta se duce la vârf. Sufletul se încarcă până într-atât, încât este gata să se îndoaie. Toate par negre, întunecate, peste tot este întuneric și nici o cale de ieșire. Sfântul Grigorie Teologul spune: "Cele bune au plecat, iar cele înfricoșătoare sunt seci și provocatoare; călătoria urmează în noapte, farul nu apare nici unde, iar Hristos pare ca doarme".
Suferințele vieții sunt cuțite și spini care sfâșie fără milă, înțeapă inimile și le paralizează până la istovire. Ceea ce rămâne în aceste momente este strigătul care, ca o durere rugătoare, se îndreaptă către Dumnezeu: "Miluiește-mă, Doamne, (…) sufletul meu s-a tulburat foarte, (...) am istovit în suspinarea mea, (...) inima mea s-a topit în mine ca ceara. (...) Miluiește-mă, Doamne, că nenorocit sunt, (...) s-a scurs în durere viața mea și anii mei în suspine, (...) arătatu-m-am ca un mort, (…) lacrimile mele s-au făcut pâinea mea ziua și noaptea, (…) căci suspină sufletul meu în mine și este tulburat" (Psalmi).
Omul este împăratul creației, dar coroana lui este împletită din spini. Mersul lui este uneori cântec și împletire de bucurie, iar de cele mai multe ori, un marș de jale, îndurerat și fără oprire.
Problema suferinței este mare și veșnică, la ea au cugetat filosofii, sociologii, psihologii și mulți alții. Răspunsul cel mai autentic îl dă creștinismul, credința, legea lui Dumnezeu. Și acesta este dublu. Teologic, suferința este urmare a căderii, ca toate celelalte rele, consecința relei folosiri a libertății. Ea este rodul neascultării. Moral, ea este prilejul și mijlocul virtuții și al dăsăvârșirii. "Voi cinsti întotdeauna pe Dumnezeu", spune Sfântul Grigorie Teologul. "cu toate cele potrivnice pe care le îngăduie să mi se întâmple. Durerea pentru mine este medicamentul mântuirii".
Sfântul Vasile cel Mare spune: "Deoarece Dumnezeu ne pregătește coroana împărăției Lui, suferința să fie un pretext pentru virtute".
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune la rândul lui: "Necazurile ne aduc mai aproape de Dumnezeu. Și când ne gândim la câștigul veșnic din suferințe nu ne vom mai tulbura".
Sfântul Apostol Pavel, cel atât de prigonit, de suferind, care a purtat semnele Domnului, ne învață că Dumnezeu ne lasă pe noi, oamenii, să suferim necazuri spre folosul nostru, ca să ne împărtășim de sfințenia Lui (Evrei 12, 10).
Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui. Hristos poate să schimbe nefericirea într-un cântec melodios de preaslăvire. Tristețea voastră va naște bucurie, a zis Domnul (Ioan 16, 6). Cine se luptă, acela și biruiește, căci în "piața" cerului nu sunt lucruri ieftine. Momentele de suferință și de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află și o înviere. Și ce dacă acum suferim și plângem neîncetat, căci necazul nostru de acum, usor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slava veșnică covârșitoare (II Corinteni 4, 17). Omul suferinței este atletul cel mai bun al vieții, cu biruință slăvită care va fi răsplătită scump, cu premii veșnice: Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9). Cel care primește și înfruntă durerea prin prisma veșniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credință nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului și este candidat la încoronare. El poate să repete strigătul biruitor al Apostolului Pavel: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea (II Timotei 4, 7-8). Cu asemenea trăiri duhovnicești, depășirea suferinței și transformarea ei în bucurie izbăvitoare devine realitate. Aceasta este prefacerea datorată puterii lui Dumnezeu, nebunie pentru omul rațional, dar urmare firească pentru creștinul credincios. Întoarcerea aceasta, dacă pentru ateul existențialist rămâne o problemă nedezlegată sau o nălucire în vis, pentru omul biologic, pentru omul credinței este o minune mare a prefacerii lui Dumnezeu. Experierea duhovnicească a suferinței duce la dezlegarea unei mari probleme, călăuzește pe calea de la întuneric la lumină.
Prin urmare, suntem datori să primim suferința care vine asupra noastră ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Bobul de grâu este acoperit și putrezește în pământ, dar atunci rodește viața. Recolta suferinței este bogată și binecuvântată. Binecuvântarea lui Dumnezeu pe ogorul lacrimilor este mare și o trăiesc cei care cred cu adevărat în harisma discernământului. Harul lui Dumnezeu să fie asupra celor care au trecut prin cuptorul multelor suferințe, ajutați de puterea și cunoașterea divină. Pe aceștia îi așteaptă odihna nemuritoare, veșnică și prea fericită în Dumnezeu. Amin!
(Ne vorbește Strarețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, Editura Egumenița, pp. 312-315)

[cristiboss56]

1. Dar poate vei spune că „M-am amestecat în chip viclean în toate patimile, și ce voi face îngreunat de așa de mare povară a fărădelegilor mele?” Pocăiește-te, frate, și sârguiește în cele duhovnicești și vei primi iarăși starea ta de mai înainte. „Dar mă tem, fiindcă am pătat și întinat sfântul Botez și m-am spurcat și nu este mie nădejde de mântuire”. Eu voi da socoteală pentru păcatele tale de mai înainte, numai pocăiește-te, oricine ai fi, măcar de-ai fi și lepădat de Dumnezeu, mag, ucigaș și tâlhar. Eu mă pun chezaș, eu mă pun mijlocitor, măcar deși sunt nevrednic, numai încetează din lucrarea răutății și asumă-ți o petrecere iubitoare de Dumnezeu și cu privire la cele ce le-ai făcut mai înainte, nici întristare să nu-ți fie ție, nici grijă. Căci chiar dacă noi arhiereii suntem și noi păcătoși, am auzit de la Mântuitorul „Dacă veți ierta păcatele unora, iertate vor fi”. Și „Câte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și ceruri”. Pocăiește-te numai și arată îndreptare și îți garantez/ chezășuiesc ție mântuirea. Mai mult decât aceasta Dumnezeu nu cere.
2. Fugi de la a mânca nesățios și a te îmbăta de vin întru care este desfrânare și asumă-ți înfrânarea, rugăciunea, lacrimile, mărturisirea și l-ai ucis prin aceasta pe furul diavol prin pocăința ta. „Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt”, sabie ascuțită pentru diavol, piatră de moară la gâtul lui, înecându-l pe el în marea cea înțelegătoare, înfricoșate uragane pentru balaur. Frânghie cerească este pocăința prin care începătorul răutății dă înapoi, înfricoșată mreajă și năvod în care se încurcă și se îneacă. Căci multe meșteșugiri meșterește și uneltește, dar în pocăință nu are ce să facă. Acest cui Dumnezeu l-a înfipt în inima lui. Și mult se ostenește, dar a-l smulge pe acesta nu poate. Când, așadar, vei fugi de păcat prin pocăință, nu te îngrijora pentru că iarăși vrăjmașul nu va înceta să te tulbure, ci fii gata să-i stai împotrivă prin zdrobirea inimii, prin post, prin rea pătimire.
3. Dar poate vei spune că „Sunt slab și nenorocit și să postesc nu pot”. Așadar, fugi de sațiu, fugi de multa săturare, încetează din somnul nesătul, din multele întâlniri cu oamenii. Nu te înălța asupra cuiva, taie fierea și oțetul, ocara, vorbele rușinoase și clevetirea aproapelui, ațintirea ochilor la frumusețe străină pentru că unele ca acestea le-a urât Dumnezeu și acestea îți sunt ție de ajuns spre mântuire. Sârguiește-te la Biserică precum fulgerul, slăvindu-l pe stăpânul tău, mulțumindu-I și mărturisindu-te Lui. Ocupă-te fără trândăvie cu citirea și psalmodia și cu rugăciunea. Intră în brațele lui Dumnezeu. Căci ușile Bisericii sunt ca brațele lui Dumnezeu și Tatălui. În Biserică Însuși Dumnezeu locuiește. Această Biserică nu scoate afară deloc pe nimeni, ci pe toți îi primește, pe toți îi îmbrățișează, fiindcă dorește să-i câștige pe toți.
(Teognost, Tezaurul, în curs de editare la Editura Doxologia)

[catehumen]

Din curiozitate,cristiboss57 ce studii ai ?

[cristiboss56]

În prealabil postat de Annyta

"Pomenirea răului are puterea de a readuce la viaţă păcatele dispărute".

Sfântul Ioan Gură de Aur

Sper că nu am postat pe un topic greşit...
Mi se pare potrivit să ne aducem aminte de acest sfat al Sfântului Ioan Gură de Aur, căci uneori suntem înclinaţi să rememorăm prea mult răul sau păcatele trecutului...

”Ura vine din pomenirea răului, pomenirea răului - din trufie, trufia-din slavă deșartă, slava deșartă - din necredință, necredința - din împietrirea inimii, impietrirea inimii din nelucrare, nelucrarea - din lenevire, lenevirea-din trândăvire, trândăvirea - din nerăbdare, nerăbdarea - din iubirea de sine. Rugăciunea depinde de dragoste, dragostea - de bucurie, bucuria-de blândețe, blândețea - de smerenie, smerenia - de slujire, slujirea - de nădejde, nădejdea - de credință, credința - de ascultare, ascultarea - de simplitate.” Cuviosul Macarie cel Mare

[cristiboss56]

Dobândirea Duhului Sfânt este de asemeni o agonisită, numai că aceasta este o „agonisită” binecuvântată şi veşnică, dar şi ea, întocmai ca agonisitele lumeşti, se dobândeşte pe aceleaşi căi. Domnul nostru, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, aseamănă viaţa noastră cu un bâlci (târg, piaţă) şi fapta vieţii noastre pe pământ o numeşte negustorie, spunându-ne tuturor: Cumpăraţi până voi veni, răscumpăraţi vremea, că zilele rele sunt. Câştigaţi adică timpul pentru dobândirea bunurilor cereşti, cu ajutorul lucrurilor pământeşti. Şi mărfurile pământeşti sunt faptele bune săvârşite pentru dragostea lui Hristos şi care ne procură harul întrutot Sfântului Duh.
Sfântul Serafim de Sarov

[cristiboss56]

Aduceţi-vă aminte cum aţi întâmpinat mulţi dintre voi anul cel nou, şi acum judecaţi singuri, cu sânge rece, dacă seamană asta cu ceva cât de cât creştinesc! Să jucaţi carţi până la miezul nopţii ori să pălăvrăgiţi despre toate fleacurile, iar la miezul nopţii, la hotarul dintre anul vechi şi anul cel nou, să luaţi paharele şi să vă învârtiţi – ce înseamnă asta? Ce noimă e aici? Dumnezeu, Stăpânul vremii şi al vieţii noastre, ne-a dat să încheiem un an şi să intrăm în altul. În această clipă de trecere ce se cuvine oare ? Să ne înălţăm mâinile către cer şi să dăm mulţumită Domnului pentru milele Sale cele trecute şi să-L rugăm să prelungească bunăvoirea Sa şi pe viitor.


(Sfântul Teofan Zăvoratul, Predici, Editura Sophia, Bucureşti, 2009)

[cristiboss56]

- Mântuirea nu depinde de loc, ci de starea sufletească. În orice loc vă puteţi mântui şi în orice loc puteţi pieri. Primul înger între îngeri a pierit. Apostolul (se înţelege: Iuda - n.n.) între apostoli, în prezenţa Domnului însuşi a pierit. Iar tâlharul - şi pe cruce fiind, s-a mântuit... - Amintiţi-vă de Atena şi de predica Apostolului Pavel... Dionisie a crezut, dar ceilalţi au spus: „Ce tâlcuieşte acest vorbitor în deşert?” - Viaţa duhovnicească, fară îndoială, nu se supune influenţei mediului extern şi poate înflori în orice loc şi în orice situaţie: căci ea se află toată în alcătuirea lăuntrică şi nu se înclină în faţa mediului exterior, ci, dimpotrivă, stăpâneşte asupra lui şi îl îndrumă... Părerea cum că în lume este imposibil să vă mântuiţi este adevărată dacă vieţuiţi lumeşte... (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Editura Egumenița, Galați, p. 53)

[cristiboss56]

Bătrânul Porfirie ne spune: “Hristos este prietenul nostru, fratele nostru, El este tot binele şi toată frumuseţea. El este Totul. În Hristos nu este nici tristeţe, nici melancolie, nici introvertire, atunci când omul este copleşit de gândurile şi împrejurările care l-au apăsat şi l-au rănit. Hristos este Bucurie, Viaţă, Lumină, Lumină adevărată, care-l îmbucură pe om, îi dă aripi, îi descoperă toate lucrurile, îl fac să vadă toate creaturile, să sufere dimpreună cu toţi şi să le dorească tuturor să fie cu Hristos şi aproape de El.”