Despre libertate

[Decebal]

Ca să vedem mai mult care este poziţia Tradiţiei Sfinte a Bisericii lui Hristos în problema libertăţii, spre deosebire de poziţia celor lipsiţi de libertate creştină şi închişi în tot felul de iudaisme care pretind că ar fi creştinism, fac apel din nou la Chiril al Alexandriei, mai precis la anumite comentarii ale sale la Ioan 8, 30-36, şi la notele lui Dumitru Stăniloae pe marginea textului sfântului părinte. Libertatea mai poate fi identificată şi prin înfierea „dumnezeiască”, prin naşterea din Dumnezeu la o nouă viaţă în Hristos, ca fii ai lui Dumnezeu, dar şi prin îndreptarea prin credinţă (prin credinţa în Iisus Hristos şi în opera Sa mântuitoare) despre care ne vorbeşte atât de insistent apostolul Pavel. Nu există libertate autentică decât prin relaţia în Duhul cu Iisus Hristos, Acesta fiind Cel Care are puterea să dea eliberarea şi Care eliberează şi înfiază la propriu prin Duhul Său cel Sfânt. Prin urmare, pentru a ajunge la eliberare şi la libertate, care sunt produse ale harului lui Dumnezeu, ceea ce trebuie cultivată este relaţia de credinţă cu Iisus Hristos, Mântuitorul, relaţia conştientă ca urmare a chemării harului lui Dumnezeu. Libertatea este starea în care Hristos prin harul Duhului ne pune, şi este vorba despre libertatea faţă de păcat, însă din punctul meu de vedere nu este doar o libertate faţă de păcat, ci şi faţă de lumesc, faţă de orice este în cele din urmă neduhovnicesc, pentru că trupul luptă împotriva Duhului, chiar dacă nu orice este lumesc poate fi catalogat în mod necesar ca fiind ceva păcătos. Dar Hristos a venit să rupă lanţurile robiei, şi „în Hristos” este libertatea creştină, în relaţia autentică de credinţă, iubire şi ascultare faţă de Hristos în Biserica Sa, relaţie în care creştinul primeşte îndreptarea iniţială dar şi puterea unei tot mai profunde îndreptări ontologice, primind puterea de la Hristos prin Duhul de a rezista păcatului, de a nu mai păcătui treptat, treptat. Libertatea de rău şi libertatea spre dreptate, adevăr şi iubire, aceasta este libertatea pe care Hristos o dă creştinilor în Biserică.

Este de observat din nou accentul pe care Chiril al Alexandriei îl pune pe îndreptare prin credinţă, iar nu pe vreo „iniţiere mistică” a bebeluşilor sau chiar a altora care nu au prea multe în capul lor mai mult decât nişte bebeluşi, atunci când vine vorba despre viaţa spirituală. Şi acest accent este pus şi de Stăniloae, care aduce nişte nuanţări, nişte aspecte noi, specifice teologiei sale, în notele sale comentariu.

De aceea calea spre libertatea este în Harul lui Dumnezeu, în Sfintele Taine, în credinţa în Hristos, în relaţia duhovnicească directă cu Iisus Hristos, relaţie în care sufletul capătă efectiv la modul conştient Viaţa cea nouă, care eliberează de moartea păcatului şi a ignoranţei. De aici trebuie pornit, cu harul lui Dumnezeu, de la cultivarea relaţiei vii, autentice cu Hristos Iisus Mântuitorul, iar nu de la o obedienţă oarbă, sclavagistă faţă de nişte porunci ale unei Legi a lui Dumnezeu nedefinite. Cum spune apostolul Pavel, noi, creştinii (în măsura în care chiar suntem creştini, iar nu „de paie”) suntem sub Har, nu sub Lege, şi prin urmare orice întoarcere de la Har la Lege este o cădere din Har şi o întoarcere la o stare de robie şi de robi. Dar Hristos a spus clar: „de azi nu mai sunteţi robi, ci Îmi sunteţi prieteni”. Iar prietenii, fiii au moştenire veşnică în Casa lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă vreo sfidare a Legii, sau a poruncilor dumnezeieşti, ci dimpotrivă, Harul nu doar că nu sfidează legea, ci o întăreşte, pentru că numai prin Harul eliberator, transformator al lui Hristos căpătăm puterea de a înfăptui faptele Legii, de a nu păcătui, de a ne construi cumva chiar prin noi înşine, sub inspiraţia Duhului, propria noastră libertate în conştiinţa adevărului.

Viziunea iudaizantă propusă mai sus este una în fapt eretică şi de inspiraţie eretică. Este aplicarea în practică a unei forme de erezie iudaizantă, în care libertatea este primită printr-un botez care nu presupune nici un angajament al credinciosului, după care acestuia i se cere în mod imperativ să împlinească nişte porunci fără a parcurge calea normală a credinţei, a trăirii conştiente a harului şi iubirii Domnului Iisus Hristos, a unei căi de răstingire faţă de lume; pentru că libertatea nu poate fi obţinută în afara Crucii lui Hristos, dar nici în afara crucii personale, pentru că foarte clar a spus Hristos că dacă cineva vrea să Îl urmeze, atunci să se lepede de sine, să îşi ia crucea şi să Îl urmeze pe Hristos. Calea este deci prin urmarea sau imitarea lui Hristos, pentru că „cine zice că rămâne în El este dator şi el însuşi să umble aşa cum a umblat El” (I Ioan 2, 6). Calea crucii, calea „răstignirii” faţă de păcat, calea răstignirii faţă de lumesc, faţă de mundan, faţă de derizoriu, faţă de lipsa de seriozitate, aceasta este calea spre libertate, iar nu o obedienţă oarbă, de tip sclavagist faţă de un Dumnezeu care în realitate se simte că nu este Dumnezeul-Cel-Viu al Scripturii, al Tradiţiei, al Bisericii, după o eliberare, mai mult sau mai puţin, însă eliberare care nu este simţită ci doar trebuie acceptată pentru că alţii, „binevoitori”, vor să convingă că lanţurile şi chingile lipsei lor de libertate este de fapt adevărata libertate, iar nu alta.

„Căci, eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu lepăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar.” (Galateni 2, 19-21)

„Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire.” (Galateni 5, 6)

„Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume! Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă.” (Galateni 6, 14-15)

[Decebal]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Eliberat o data prin Botez, tu singur te-ai vandut pentru o iluzie de libertate.

Sfântul Chiril al Alexandriei

voia Tatălui este ca omul să se facă părtaş al Sfântului Duh, născându-se din nou la o viaţă neobişnuită şi nouă şi să fie încă de pe pământ cetăţean al cerului.

Domnul nostru Iisus Hristos a numit naştere de sus naşterea din nou din Duhul, înfăţişând pe Duhul ca fiind fiinţa cea mai presus de toate şi prin El făcându-ne părtaşi de firea dumnezeiască, făcând să rodească în noi pe Cel ce provine fiinţial din ea şi, prin El şi în El, reîntipărind în noi chipul frumuseţii arhetipice şi refăcându-ne spre înfierea dumnezeiască. Astfel, am fost născuţi din nou spre înnoirea vieţii şi recreaţi spre înfierea dumnezeiască.

Căci deoarece omul e compus, fiind combinat din două componente, adică din trupul sensibil şi din sufletul înţelegător, are nevoie pentru naşterea din nou de o tămăduire îndoită, după componentele arătate. Prin Duhul se sfinţeşte duhul omului, iar prin apă, sfinţită şi ea, trupul.

Dar e de ştiut că ceea ce se naşte din Duh numim duhul omului, nu pentru că se naşte din Duh după fire (aceasta e cu neputinţă), ci în înţelesul prim şi cel mai vechi, pentru că prin El a fost chemat la existenţă ceea ce nu era, iar în înţelesul al doilea şi în mod iconomic, pentru că prin El ne refacem după chipul lui Dumnezeu, întipărindu-ne trăsăturile Sale şi dând înţelegerii noastre, ca să zic aşa, calitatea Lui.

Cei ce prin credinţă au fost chemaţi la starea de fii ai lui Dumnezeu în Hristos sau dezbrăcat de umilinţa propriei lor firi şi, fiind împodobiţi ca într-un veşmânt strălucitor de harul Celui ce-i cinsteşte, urcă la demnitatea mai presus de fire. Căci nu mai sunt fii ai trupului, ci mai degrabă, născuţi ai lui Dumnezeu prin har.

Dar cei ce au urcat prin credinţa în Hristos la adopţiunea filială de către Dumnezeu nu se botează în ceva din cele create, ci în însăşi Sfânta Treime, prin mijlocirea Cuvântului, Care a unit Sieşi cele omeneşti prin trupul asumat, fiind El însuşi unit prin fire cu Cel ce L-a născut, întrucât prin fire e Dumnezeu. Aşa se înalţă robul la starea de fiu, prin participare la Fiul adevărat, fiind chemat şi înălţat la demnitatea proprie Aceluia prin fire. Pentru aceea ni se spune şi suntem născuţi ai lui Dumnezeu, noi, cei ce am primit prin Duhul naşterea din nou prin credinţă.

Şi aşa ni se spune că ne-am născut din Dumnezeu şi suntem pentru aceasta dumnezei, fiind înălţaţi nu numai prin har la slava cea mai presus de noi, ci şi ca cei ce avem pe Dumnezeu locuind şi lucrând în noi, după spusa: „Voi locui şi voi umbla în ei” (Lev. 26, 12).

Dumitru Stăniloae

Duhul, venind în om, îl renaşte în primul rând pentru că îl pune în legătură cu un Dumnezeu mai presus de legile repetate şi închise ale lumii. Însăşi cunoaşterea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt îl ridică pe om din monotonia vieţii în lume.

A fi părtaş de firea dumnezeiască nu înseamnă a avea firea dumnezeiască. Căci a avea firea dumnezeiască înseamnă a o avea prin sine, prin naştere sau purcedere din Tatăl. A se împărtăşi de ea înseamnă a avea numai puteri din ea. În acest sens „rodeşte” în Duhul, adică înseamnă că Duhul produce roadele Lui în om, sau puterile Duhului, unindu-se cu puterile omului, le fac pe acestea să rodească nu roade pur create, ci roade care au în ele şi calităţi dumnezeieşti. Prin aceasta omul se aseamănă în mod real cu Dumnezeu, aşa cum a fost la început, arătând frumuseţea dumnezeiască în sine, sau calitatea de fiu prin har al lui Dumnezeu. El a fost făcut astfel într-o asemănare cu Fiul lui Dumnezeu, printr-o unire cu El. Această calitate i-a readus-o Fiul, întrupându-Se, prin aceea că a întipărit în primul rând în Sine ca om calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, ca s-o transmită şi celor ce se unesc prin credinţă cu El.

Sfântul Duh produce înălţarea omului, refăcând în el chipul tot mai deplin al lui Hristos. Părinţii deduc din hristologie înduhovnicirea omului. Nu ne naştem din Duhul Sfânt, în sensul că ne-am însuşi fiinţa Lui dumnezeiască, cum Se naşte Fiul din Tatăl, ci în înţelesul că, după ce-am fost creaţi prin El, cu Duhul Fiului, după întruparea Fiului primim din nou Duhul Acestuia, ceea ce ne întipăreşte iarăşi chipul Acestuia de fii ai Tatălui prin har. Câştigăm prin aceasta calitatea de fii iubitori ai Tatălui, simţind totodată cu bucurie iubirea Tatălui, şi iubirea lui Hristos de Frate al nostru, şi voinţa de a trăi o viaţă dedicată Lor, o viaţă curăţită de egoism, de porniri inferioare, de tot ce e lipsit de delicateţe, asemenea lui Hristos.

Dar prin credinţă se nasc din Dumnezeu, dar nu din fiinţa Lui, ca Fiul Cel Unul-Născut, ci din harul Lui. Căci harul îi ridică la o stare unită cu a Fiului născut din fiinţa Tatălui, bucurându-se de bunătăţile Lui.

Nu direct din Tatăl vine naşterea din Dumnezeu a oamenilor, ci prin Fiul, prin iubirea fierbinte a lor faţă de El, deci prin alipirea la El. Se accentuează rolul mijlocitor al Fiului în această naştere a oamenilor din Dumnezeu, ca să se arate că ei nu sunt în aceeaşi treaptă cu El, deşi se nasc din Tatăl. Numai pentru că se alipesc de Fiul, sunt puşi şi ei în relaţia de fii ai Tatălui, împărtăşindu-se de ceea ce are din Tatăl Fiul Unul-Născut, în această calitate.

Dar numai după ce El a luat firea omenească şi i-a transmis şi acesteia calitatea filială prin Duhul de Fiu ce Se odihnea în El ca Dumnezeu, a putut da o naştere nouă, de fii ai Tatălui, şi celor ce s-au unit cu El prin credinţă. Nu poate deveni cineva fiu al cuiva fără să se nască din el. Cei ce s-au unit cu Hristos prin credinţă se nasc şi ei din nou ca fii ai Tatălui, asemenea Fiului, dar nu venind din nou la existenţă, ci modificând-o pe cea pe care o au, şi deci nu născându-se din fiinţa Tatălui, ci primind pe Duhul Lui, Care le înnoieşte firea, le-o umple de puterile firii dumnezeieşti, prin participare.

[Decebal]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Eliberat o data prin Botez, tu singur te-ai vandut pentru o iluzie de libertate.

„Amin, amin zic ţie, de nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” (In 3, 3)

Nu în cele ce socoteşti, o, Nicodime, constă credinţa. Nu-ţi ajunge cuvântul despre dreptate, nici nu vei arăta dreapta credinţă prin simple vorbe: „Căci nu tot cel ce- Mi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu cel din ceruri” (Mt. 7, 21). Iar voia Tatălui este ca omul să se facă părtaş al Sfântului Duh, născându-se din nou la o viaţă neobişnuită şi nouă şi să fie încă de pe pământ cetăţean al cerului. Iar numind naşterea din nou naştere de sus, arată clar că Duhul este din fiinţa Tatălui, cum zice şi despre Sine: „Eu sunt de sus” (In 16, 27). Iar preaînţeleptul Evanghelist zice despre El: „Cel ce vine de sus este deasupra tuturor” (In 3, 31), fapt despre care vom vorbi mai pe larg la timpul potrivit. [289]

[289] Iisus, văzând pe Nicodim că nu crede că El este Fiul lui Dumnezeu, îi spune că nu va putea crede aceasta de nu se va naşte de sus, din Duhul Sfânt, dându-i să înţeleagă că Duhul Sfânt este din fiinţa Tatălui. Căci a fi „de sus” înseamnă a fi mai presus de creaţie, cum zice Iisus şi despre Sine. Nicodim, neştiind de un Dumnezeu al iubirii, Care are un Fiu şi un Duh prin Care lucrează asupra lumii, nu ştia decât de o naştere din trupul purtător de un suflet despărţit de Dumnezeu. El, un om psihic, nu ştia de o lucrare a Duhului în suflet şi în trup, deci de putinţa unei renaşteri din puterea Duhului. Duhul, venind în om, îl renaşte în primul rând pentru că îl pune în legătură cu un Dumnezeu mai presus de legile repetate şi închise ale lumii. Însăşi cunoaşterea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt îl ridică pe om din monotonia vieţii în lume. Duhul îl face pe om să simtă că nu e închis în el însuşi. Se simte plin de puterile lui Dumnezeu, prin care învinge monotonia vieţii trupeşti şi egoiste. Simte iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Trăieşte în orizontul larg şi în delicateţea iubirii lui Dumnezeu şi a semenilor. Trăieşte într-un plan superior şi fericit.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, 2000, pag. 168 – 169

„Nicodim zise către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre cineva în pântecele maicii sale a doua oară şi să se nască?” (In 3, 4)

Nicodim se dovedeşte prin acestea fiind om trupesc şi, de aceea, neprimind nicidecum cele ale Duhului lui Dumnezeu. Căci socoteşte o nebunie această taină atât de înaltă şi de strălucită. Auzind de naşterea duhovnicească de sus, îşi închipuie pântecele trupesc revenind la naşterea celor odată născuţi; şi vede cele dumnezeieşti săvârşindu-se neurcând peste legea firii noastre. Şi, neputând atinge cu cugetarea lui înălţimea învăţăturii (lui Iisus), cade şi e purtat în cele de jos. Căci, precum cele făcute, din pietre, odată înclinate prin lovituri mai puternice, pot fi iarăşi îndreptate, aşa socotesc că şi mintea neînvăţată, slăbind în dorinţa de o cunoaştere mai înaltă decât o ajută puterile, se reîntoarce la măsurile proprii ei în mod statornic şi dispreţuieşte înţelegerea mai bună şi mai înaltă. Aceasta pătimind-o căpetenia iudeilor, nu acceptă naşterea duhovnicească. [290]

[290] Nicodim nu admitea că Dumnezeu cel mai presus de creaţie poate interveni, dând omului prin Duhul Sfânt o naştere spirituală, superioară celei trupeşti. El credea că toate rămân închise în legile cărora au fost supuse prin creaţie. Dumnezeu nu mai poate interveni în creaţie, ca să o ridice la un plan mai înalt. Deci nega prin aceasta şi putinţa întrupării Fiului lui Dumnezeu, sau chiar existenţa unui Fiu al lui Dumnezeu şi a Sfântului Duh ca Persoane dumnezeieşti, deosebite de Tatăl, prin Care Dumnezeu poate lucra asupra creaţiei. Iisus, spunând că trebuie să se nască cineva „de sus”, afirma că El şi Duhul Său, dat omului de El, nu fac parte din lumea aceasta. Duhul este din fiinţa dumnezeiască, fiindcă este unit cu El, Care este de asemenea din fiinţa dumnezeiască a Tatălui.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, 2000, pag. 169 – 170

[Decebal]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Eliberat o data prin Botez, tu singur te-ai vandut pentru o iluzie de libertate.

„Iisus a răspuns: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (In 3, 5)

Neînţelegând Nicodim cum se cuvenea ce vrea să însemne a se naşte cineva de sus, Iisus îi înfăţişează mai dezvelită cunoştinţa tainei, prin învăţături mai limpezi. Domnul nostru Iisus Hristos a numit naştere de sus naşterea din nou din Duhul, înfăţişând pe Duhul ca fiind fiinţa cea mai presus de toate şi prin El făcându-ne părtaşi de firea dumnezeiască, făcând să rodească în noi pe Cel ce provine fiinţial din ea şi, prin El şi în El, reîntipărind în noi chipul frumuseţii arhetipice şi refăcându-ne spre înfierea dumnezeiască. [291] Astfel, am fost născuţi din nou spre înnoirea vieţii şi recreaţi spre înfierea dumnezeiască. Dar Nicodim, neînţelegând aşa naşterea ce va avea loc „de sus” şi necugetând-o ca pe una ce va fi din nou, a socotit-o ca fiind cea prin trupuri. De aceea, căzând în gândurile care socotesc acea naştere imposibilă, s-a dovedit fără minte şi lipsit de învăţătură. Deci Mântuitorul îi prezintă ca unei minţi mai slabe, în mod mai sensibil, trecerea la viaţa cea nouă şi, înlăturând prin cuvânt acoperământul ce trebuia depărtat, spune în chip deschis: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” Căci deoarece omul e compus, fiind combinat din două componente, adică din trupul sensibil şi din sufletul înţelegător, are nevoie pentru naşterea din nou de o tămăduire îndoită, după componentele arătate. Prin Duhul se sfinţeşte duhul omului, iar prin apă, sfinţită şi ea, trupul. [292] Căci, precum întâlnindu-se cu flăcările focului apa vărsată în căldare îşi însuşeşte căldura lui, la fel, prin lucrarea Duhului, apa sensibilă se preface într-o putere dumnezeiască şi negrăită şi sfinţeşte pe cei care se scufundă în ea.

[291] A fi părtaş de firea dumnezeiască nu înseamnă a avea firea dumnezeiască. Căci a avea firea dumnezeiască înseamnă a o avea prin sine, prin naştere sau purcedere din Tatăl. A se împărtăşi de ea înseamnă a avea numai puteri din ea. În acest sens „rodeşte” în Duhul, adică înseamnă că Duhul produce roadele Lui în om, sau puterile Duhului, unindu-se cu puterile omului, le fac pe acestea să rodească nu roade pur create, ci roade care au în ele şi calităţi dumnezeieşti. Prin aceasta omul se aseamănă în mod real cu Dumnezeu, aşa cum a fost la început, arătând frumuseţea dumnezeiască în sine, sau calitatea de fiu prin har al lui Dumnezeu. El a fost făcut astfel într-o asemănare cu Fiul lui Dumnezeu, printr-o unire cu El. Această calitate i-a readus-o Fiul, întrupându-Se, prin aceea că a întipărit în primul rând în Sine ca om calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, ca s-o transmită şi celor ce se unesc prin credinţă cu El.

[292] Nu se poate despărţi omul în suflet şi trup. Plăcerea şi durerea trupului e simţită şi de suflet. Curăţenia lui, la fel. Dar şi invers, bucuriile sufletului şi curăţia gândurilor lui sunt simţite şi în trup. Dar nici materia în general nu rămâne total despărţită de puterea dumnezeiască. Prin apa sfinţită se sfinţeşte omul întreg: suflet şi trup. Duhul Sfânt nu lucrează fără mijlocirea unei materii, a unui gest, a unui cuvânt sonor. Şi nu lucrează asupra sufletului fără să lucreze şi asupra trupului. E o mare taină legătura între suflet şi trup, între lucrarea dumnezeiască şi cele materiale.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, 2000, pag. 170 – 171

[Decebal]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Eliberat o data prin Botez, tu singur te-ai vandut pentru o iluzie de libertate.

„Ceea ce este născut din trup, trup este; şi ceea ce este născut din Duh, duh este” (In 3, 6)

Îl convinge prin altă raţiune să urce la o înţelegere mai înaltă, ca, auzind de naşterea duhovnicească, să nu cugete cu mintea la cele ale trupurilor. Căci precum, zice, în mod necesar cele născute din trupuri sunt trupuri, tot aşa sunt duhuri cele născute din Duh. Căci cele a căror raţiune e diferită nu vor avea nici acelaşi mod al naşterii. Dar e de ştiut că ceea ce se naşte din Duh numim duhul omului, [293] nu pentru că se naşte din Duh după fire (aceasta e cu neputinţă), ci în înţelesul prim şi cel mai vechi, pentru că prin El a fost chemat la existenţă ceea ce nu era, iar în înţelesul al doilea şi în mod iconomic, pentru că prin El ne refacem după chipul lui Dumnezeu, întipărindu-ne trăsăturile Sale şi dând înţelegerii noastre, ca să zic aşa, calitatea Lui. [294] Aşa socotesc că vei înţelege drept şi spusa lui Pavel către unii: „Copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce va lua Hristos chip în voi” (Gal. 4, 19). Şi iarăşi: „Căci v-am născut în Hristos Iisus prin Evanghelie” (I Cor. 4, 15).

[293] Duhul omului s-ar putea să fie mintea omului ca vârf al sufletului, pătrunsă de puterea Sfântului Duh şi, prin aceasta, devenită o putere ce cunoaşte pe Dumnezeu prin experienţă şi, deci, şi prin simţire şi iubire.

[294] Sfântul Duh produce înălţarea omului, refăcând în el chipul tot mai deplin al lui Hristos. Părinţii deduc din hristologie înduhovnicirea omului. Nu ne naştem din Duhul Sfânt, în sensul că ne-am însuşi fiinţa Lui dumnezeiască, cum Se naşte Fiul din Tatăl, ci în înţelesul că, după ce-am fost creaţi prin El, cu Duhul Fiului, după întruparea Fiului primim din nou Duhul Acestuia, ceea ce ne întipăreşte iarăşi chipul Acestuia de fii ai Tatălui prin har. Câştigăm prin aceasta calitatea de fii iubitori ai Tatălui, simţind totodată cu bucurie iubirea Tatălui, şi iubirea lui Hristos de Frate al nostru, şi voinţa de a trăi o viaţă dedicată Lor, o viaţă curăţită de egoism, de porniri inferioare, de tot ce e lipsit de delicateţe, asemenea lui Hristos. Cine se naşte din trup este trup, deci supus corupţiei şi morţii cu trupul. Căci, deşi omul acesta se naşte şi din suflet, fără puterea Duhului Sfânt în el, sufletul, cu toate că organizează materia în trup, fiind închis în trup, e prea mult copleşit de plăcerile trupeşti şi stăpânit de o „raţiune” ce le caută numai pe acestea. E un „psihic” ieşit din legătura cu Dumnezeu prin păcatul strămoşesc. Acest suflet nu poate opri materia trupului de la corupere şi moarte. Dumnezeu a creat şi materia, din care se constituie trupul, şi universul material, din care sufletul organizează trupul şi în care se vede măreţia lui Dumnezeu. Dar fără Duhul lui Dumnezeu materia trupului şi a universului nu se poate reţine de la procesele transformărilor, de care sunt legate coruperea şi moartea. Cei necredincioşi văd în trup şi în universul material numai un proces natural, socotindu-l existent prin el însuşi. Dumnezeu a făcut materia universului şi trupul constituit din ea cu frumuseţea lor vizibilă, în trup văzând armonia spiritului omenesc, şi în univers, minunăţia bogată a lucrării lui Dumnezeu. Dar fără Duhul dumnezeiesc în ele, trupul şi universul material nu pot scăpa de procesele coruperii, iar omul individual, de moarte. Când Duhul necreat Se află însă în sufletul omului, El copleşeşte aceste procese, căci copleşeşte plăcerile produse de legătura sufletului numai cu materia. Trupul omului se umple de lumina spirituală, care era destinată să copleşească tot universul material, lăsând să se vadă numai frumuseţea curată şi profunzimea lor în Duhul dumnezeiesc. Odată căzut, omul, născându-se dintr-un trup organizat de un suflet lipsit de Duhul dumnezeiesc, se naşte numai ca un trup doritor de plăceri materiale.

Dumnezeu-Cuvântul unit cu Duhul Sfânt a curăţit de plăcerile trupeşti trupul sau umanitatea pe care Şi-a asumat-o din Fecioara curată - în parte creată din nou, ca Adam, în parte născută din umanitatea anterioară, deci unită cu ea. El se face ipostasul unui trup născut din Duhul, al unei umanităţi înduhovnicite, dar nelipsite de slăbiciunile nepăcătoase de după păcat, pe care trebuie să le învingă El însuşi ca om. Dacă la conceperea din Fecioara începe să-Şi formeze umanitatea proprie din Duhul Sfânt, pe Care Îl avea ca împreună-ipostas din Tatăl; la Botezul Său de către Ioan, Îşi însuşeşte Duhul Sfânt ca om, pentru a-L comunica celorlalţi oameni printr-o nouă naştere. El se botează ca primul nou Adam în numele fraţilor Săi, ca apoi să-i boteze, prin Apostoli şi urmaşii lor, şi pe ei, cum spune Sfântul Ioan Botezătorul: „Cel ce m-a trimis să botez, Acela mi-a spus: Peste Care vei vedea Duhul pogorând în chip de porumb, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt” (In 1, 33).

Dar cât rămâne omul pe pământ, chiar de se naşte a doua oară din Duh, nu scapă decât virtual de moarte. Nemurirea omului cu trupul se va face la învierea de obşte. Chiar Hristos rămâne pe pământ muritor cu trupul, pentru a putea muri ca jertfă pentru noi. Dar copleşirea virtuală a morţii Lui trupeşti de lumina Duhului a arătat-o anticipat pe Tabor, ca ucenicii să nu fie clintiţi din această nădejde nici când Îl vor vedea murind pe cruce. De aceea le vorbeşte Iisus de răstignirea Lui înainte de Schimbarea la Faţă, ca, văzându-L copleşit de lumină pe Tabor, să ştie că moartea cu trupul va fi învinsă.

Astfel, Duhul este Cel care face trupul viu în mod virtual, pentru a-l învia actual după această viaţă. El este „Domnul de viaţă Făcătorul”. Dar pentru deplinul rod al lucrării Duhului în noi trebuie să conlucrăm şi noi cu El pe pământ, cum a lucrat şi Hristos ca om. Trebuie să ne înduhovnicim viaţa, copleşind tot mai mult atracţia spre plăcerile trupeşti şi umplându-ne de lumina curăţiei. Să creştem ca cei născuţi a doua oară din Duhul, după pilda lui Hristos.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, 2000, pag. 171 – 172

[Decebal]

Nu întâmplător am ales să reiau anumite postări vechi, nu de alta dar unii nu învaţă decât prin a li se repeta mereu anumnite lucruri. Însă ceea ce prezintă Mihnea Dragomir nu reprezintă o poziţie a Sfintei Tradiţii a Bisericii, ci una care falsiifcă, poate fără să îşi dea seama, Sfânta Tradiţie. Libertatea creştină este o libertate care vine prin harul lui Dumnezeu, este o libertate şi o eliberare în Hristos, adică prin har. Iar după mărturia Sfintei Tradiţii este vorba despre o lucrare conştientă, adică la nivel conştient, de eliberare pe care Hristos o operează asupra celui pe care îl alege sau îl cheamă în împărăţia Duhului sau a libertăţii. Şi bineînţeles este vorba despre o lucrare care are loc în Biserică, nu în afara ei. În condiţii normale, sper să fac efortul să aduc mai multe mărturii ale Tradiţiei care să arate în modul cel mai evident că poziţia lui Mihnea Dragomir este pe lângă Sfânta Tradiţie a Bisericii, şi că în esenţă este o formă de erezie (chiar şi numai practică dacă ar fi) de tip neo-iudaizant, în care problema harului şi a libertăţii este rezolvată greşit, ducând prin urmare la prescripţiile unor tratamente greşite şi în esenţă la falsificarea Tradiţiei Creştine, chiar fără voie şi fără conştiinţă. Încrâncenarea cu care unii pun accentul pe Legea lui Dumnezeu, în special în anumite condiţii ale unor realităţi şi a unui anumit tip de discurs, este în fapt exact o mărturie, pe care ei o fac fără voia lor, a propriei lor lipse de eliberare şi de libertate autentică în Hristos, asemănându-se cu ereticii iudaizanţi despre care ne vorbesc Epistola către Galateni şi Faptele Apostolilor în încrâncenarea pentru Lege şi eroarea în tratarea problemei harului, libertăţii şi mântuirii. Sub masca bunelor intenţii a obedienţei şi robirii faţă de Legea lui Dumnezeu se ascunde eroarea sau erezia de tip neo-iudaizant, fiind puşi în faţa unui iudaism de facto care vrea să îşi ia chipul de creştinism şi să ne înşele cu scopul cu adevărat ne a duce într-o reală robie faţă de Lege şi falsificare a adevăratei lucrări a Harului lui Dumnezeu. Mai mult poziţia, lui Mihnea Dragomir este pe lângă, este deraiată atât faţă de teologia apuseană cât şi faţă de teologia răsăriteană cu privire la problema libertăţii, a Legii şi a Harului. Nu întâmplător nu există nici o referinţă la Sfintele Scripturi şi nici o referinţă la Sfinţii Părinţi, adică în esenţă sunt nişte specualţii personale fără baze în Sfânta Tradiţie a Bisericii şi trebuie luate ca atare, chiar dacă domnul Mihnea are şi anumite intenţii bune; doar că intenţiile bune nu sunt în mod necesar un garant al adevărului, după cum se şi vede de altfel şi după cum se şi ştie.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Putine cuvinte au devenit nu numai concepte, ci au ajuns obiecte ale emotiei, precum cuvantul "libertate". Auzim acest cuvant in fiecare zi. Dar, ce inseamna el, de fapt ? Sa fie el un lucru bun sau un lucru rau ? Termenul acesta de "libertate" are doua intelesuri, care nu sunt deloc unul si acelasi lucru.

Mai intai, libertatea poate fi inteleasa ca "a fi liber de". A fi slobod fata de o anumita constrangere. Casa mea, nefiind ipotecata, pot spune ca este "libera de sarcini". Inainte de a ma casatori, pot spune ca eram un barbat liber. Adica, puteam fie sa ma casatoresc, fie sa nu ma casatoresc. Cu cat cineva sau ceva are mai mult spatiu de miscare in potentialitatea lui, cu atat acela va fi mai liber.

Dar, libertatea mai poate fi inteleasa si ca "a fi liber sa". Aici este cauza pentru care liberalismul, invatatura care ajunge la adoratia libertatii, o da in bara. Fara sa bage de seama ca a trecut de la un sens al cuvantului la celalalt, orice liberalism, desi se pretinde neutru religios, sfarseste prin a-L dusmani pe Dumnezeu. Si ajunge aici fiindca pune libertatea omului de a alege fata in fata cu libertatea lui Dumnezeu de a porunci. Aceasta este cauza pentru care liberalismul si conservatorismul sunt invataturi ireductibile: fiindca una pune accentul pe libertatea omului de a alege, cealalta pe libertatea lui Dumnezeu de a porunci.

Am un cutit. Daca am un cutit, sunt mai liber decat cineva neinarmat, fiindca eu pot sa fac tot ce face acela si inca anumite lucruri pe care acela nu le poate face. Daca eu am sa folosesc cutitul spre a taia cu mai mult spor mancarea decat as putea-o face cu o sarma bunaoara, atunci libertatea de a avea un cutit este un lucru bun. Daca eu, insa, am sa folosesc cutitul spre a taia beregata vecinului care imi baga manele de vineri seara pana luni dimineata, atunci libertatea de a avea un cutit este un lucru foarte rau. Prin urmare, libertatea nu este intrinsec buna sau rea, ci eu, prin alegerile mele, dau un sens bun ori un sens rau libertatii.

Dar poate fi omul pe deplin liber ? Nu, nu poate, chiar si ateii vor sesiza imediat ca nu poate, referindu-se insa numai la constrangerile naturale ale omului. Adica, la acelea care tin de marginirea lui biologica, psihologica ori sociala. De exemplu, deindata ce s-a dat o lege de reglementare a traversarilor, eu trebuie sa stau la rosu si pot traversa numai la verde: ceva din libertatea mea s-a dus.

In plus, crestinii stiu si ca omul nu poate fi pe deplin liber (in sens liberal), fiindca el este prins la mijloc intre puteri mult mai mari decat el: o clipa numai daca inceteaza omul de a fi servul lui Dumnezeu, ca si devine servul Adversarului lui Dumnezeu. Marea deosebire este ca Dumnezeu imi este nu doar creator, ci si cu adevarat prieten, dorind din toata inima Lui sa imi dea "libertatea de" timp de o eternitate intreaga. In schimbul acestui lucru cerandu-mi doar sa respect libertatea Lui de a porunci, ca sa-mi fie mie bine, asadar limitandu-mi "libertatea sa" timp de cateva decenii. Dimpotriva, Adversarul procedeaza invers: el ma incurajeaza spre "libertatea sa" timp de cateva decenii, pentru ca sa ma tina o eternitate complet legat in "libertatea de". Acum intelegem de ce nu exista adevarata libertate decat in Domnul: El este singura existenta pe deplin si absolut libera, pe cand omul este relativ liber. Spunem ca omul este "relativ liber" fiindca toata libertatea lui este, de fapt, liber arbitrul, care e una dintre cele patru insusiri ce il deosebesc de animale si care i-au fost daruite de Cel Liber. Iar liber arbitrul asta inseamna: ca omul poate fie sa aleaga sa fie liber, legandu-se de Cel Liber, fie sa aleaga sa fie rob, legandu-se de maimuta lui Dumnezeu.

Asta este unul dintre paradoxurile mirobolante ale crestinismului: a fi liber inseamna a fi servul lui Dumnezeu. Abia cand nu mai esti servul lui Dumnezeu ti-ai pierdut libertatea pentru veci de veci, ajungand rob Adversarului, trufiei lui, intregii lucrari a lui. Eliberat o data prin Botez, tu singur te-ai vandut pentru o iluzie de libertate.

Invata, omule, sa deosebesti adevarata libertate de iluzia ei, ca sa iti fie bine in viata aceasta si in viata de veci!

LIBERTATE

In crestinism, miezul profund al acestei valori este exprimat prin "saracia duhului".

Duhul care nu este incarcat de obstructii in natura conceptiilor si perceptiilor este LIBER (USOR IN DUH).

Cel plin de Duhul nu-l vede decat pe Dumnezeu in Toate, si ca sursa a Toate.

Este LIBER de orice constrangere care vine prin "contact", "constientizare", "simtire - negativa/neutra/pozitiva", "reactivitate"--- in interactiune cu orice aspect al realitatii.

Este ca un abis, ca un cer fara nori, clar si limpede, ca o intindere nesfarsita fara margini si fara timp.

Nicio manifestare a realitatii nu obstructioneaza "duhul usor".

Pe toate le patrunde, ca si cand nu ar exista defel / ca si cand ar fi miezul oricarui fenomen.

Duhul este nascut "din nou" in Vesnicie, fara sa simta exercitarea asupra lui a niciunui fel de restrictie - spre deosebire de duhul impatimit.

Duhul LIBER nu experimenteaza "Contactul" sub nicio forma, senzoriala/emotionala sau mentala.

De aceea se spune ca este "pur" /"curat"/"virgin".

Nu este 'atins' de nimic.

Se misca/este pretutindeni desi se odihneste intr-o pace adanca, covarsitoare.

[Decebal]

Câteodată aşa mă apucă o durere că nu avem o Sfântă Inchiziţie să ne mai scutească de Păgânii ăştia care se bagă în seamă fără nici o chemare. Aş ruga administratorul acestui forum, şi chiar şi pe alţi forumişti ortodocşi, să se facă ceva împotriva valului de Păgânism promovat de tot felul de nechemaţi.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de Decebal

Câteodată aşa mă apucă o durere că nu avem o Sfântă Inchiziţie să ne mai scutească de Păgânii ăştia care se bagă în seamă fără nici o chemare. Aş ruga administratorul acestui forum, şi chiar şi pe alţi forumişti ortodocşi, să se facă ceva împotriva valului de Păgânism promovat de tot felul de nechemaţi.

Pur si simplu ignora aceste mesaje,
Daca te vatama.

Pentru tot felul de rele pe care le auzi
Daca invoci Inchizitia sau Mania Lui Dumnezeu
Vei ramane in cele din urma singur.

Fii rabdator cu cei rataciti,
Roaga-te si pentru mine.

[Decebal]

Ca să vedem mai mult care este poziţia Tradiţiei Sfinte a Bisericii lui Hristos în problema libertăţii, spre deosebire de poziţia celor lipsiţi de libertate creştină şi închişi în tot felul de iudaisme care pretind că ar fi creştinism, fac apel din nou la Chiril al Alexandriei, mai precis la anumite comentarii ale sale la Ioan 8, 30-36, şi la notele lui Dumitru Stăniloae pe marginea textului sfântului părinte. Libertatea mai poate fi identificată şi prin înfierea „dumnezeiască”, prin naşterea din Dumnezeu la o nouă viaţă în Hristos, ca fii ai lui Dumnezeu, dar şi prin îndreptarea prin credinţă (prin credinţa în Iisus Hristos şi în opera Sa mântuitoare) despre care ne vorbeşte atât de insistent apostolul Pavel. Nu există libertate autentică decât prin relaţia în Duhul cu Iisus Hristos, Acesta fiind Cel Care are puterea să dea eliberarea şi Care eliberează şi înfiază la propriu prin Duhul Său cel Sfânt. Prin urmare, pentru a ajunge la eliberare şi la libertate, care sunt produse ale harului lui Dumnezeu, ceea ce trebuie cultivată este relaţia de credinţă cu Iisus Hristos, Mântuitorul, relaţia conştientă ca urmare a chemării harului lui Dumnezeu. Libertatea este starea în care Hristos prin harul Duhului ne pune, şi este vorba despre libertatea faţă de păcat, însă din punctul meu de vedere nu este doar o libertate faţă de păcat, ci şi faţă de lumesc, faţă de orice este în cele din urmă neduhovnicesc, pentru că trupul luptă împotriva Duhului, chiar dacă nu orice este lumesc poate fi catalogat în mod necesar ca fiind ceva păcătos. Dar Hristos a venit să rupă lanţurile robiei, şi „în Hristos” este libertatea creştină, în relaţia autentică de credinţă, iubire şi ascultare faţă de Hristos în Biserica Sa, relaţie în care creştinul primeşte îndreptarea iniţială dar şi puterea unei tot mai profunde îndreptări ontologice, primind puterea de la Hristos prin Duhul de a rezista păcatului, de a nu mai păcătui treptat, treptat. Libertatea de rău şi libertatea spre dreptate, adevăr şi iubire, aceasta este libertatea pe care Hristos o dă creştinilor în Biserică.

Este de observat din nou accentul pe care Chiril al Alexandriei îl pune pe îndreptare prin credinţă, iar nu pe vreo „iniţiere mistică” a bebeluşilor sau chiar a altora care nu au prea multe în capul lor mai mult decât nişte bebeluşi, atunci când vine vorba despre viaţa spirituală. Şi acest accent este pus şi de Stăniloae, care aduce nişte nuanţări, nişte aspecte noi, specifice teologiei sale, în notele sale comentariu.

De aceea calea spre libertatea este în Harul lui Dumnezeu, în Sfintele Taine, în credinţa în Hristos, în relaţia duhovnicească directă cu Iisus Hristos, relaţie în care sufletul capătă efectiv la modul conştient Viaţa cea nouă, care eliberează de moartea păcatului şi a ignoranţei. De aici trebuie pornit, cu harul lui Dumnezeu, de la cultivarea relaţiei vii, autentice cu Hristos Iisus Mântuitorul, iar nu de la o obedienţă oarbă, sclavagistă faţă de nişte porunci ale unei Legi a lui Dumnezeu nedefinite. Cum spune apostolul Pavel, noi, creştinii (în măsura în care chiar suntem creştini, iar nu „de paie”) suntem sub Har, nu sub Lege, şi prin urmare orice întoarcere de la Har la Lege este o cădere din Har şi o întoarcere la o stare de robie şi de robi. Dar Hristos a spus clar: „de azi nu mai sunteţi robi, ci Îmi sunteţi prieteni”. Iar prietenii, fiii au moştenire veşnică în Casa lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă vreo sfidare a Legii, sau a poruncilor dumnezeieşti, ci dimpotrivă, Harul nu doar că nu sfidează legea, ci o întăreşte, pentru că numai prin Harul eliberator, transformator al lui Hristos căpătăm puterea de a înfăptui faptele Legii, de a nu păcătui, de a ne construi cumva chiar prin noi înşine, sub inspiraţia Duhului, propria noastră libertate în conştiinţa adevărului.

Viziunea iudaizantă propusă mai sus este una în fapt eretică şi de inspiraţie eretică. Este aplicarea în practică a unei forme de erezie iudaizantă, în care libertatea este primită printr-un botez care nu presupune nici un angajament al credinciosului, după care acestuia i se cere în mod imperativ să împlinească nişte porunci fără a parcurge calea normală a credinţei, a trăirii conştiente a harului şi iubirii Domnului Iisus Hristos, a unei căi de răstingire faţă de lume; pentru că libertatea nu poate fi obţinută în afara Crucii lui Hristos, dar nici în afara crucii personale, pentru că foarte clar a spus Hristos că dacă cineva vrea să Îl urmeze, atunci să se lepede de sine, să îşi ia crucea şi să Îl urmeze pe Hristos. Calea este deci prin urmarea sau imitarea lui Hristos, pentru că „cine zice că rămâne în El este dator şi el însuşi să umble aşa cum a umblat El” (I Ioan 2, 6). Calea crucii, calea „răstignirii” faţă de păcat, calea răstignirii faţă de lumesc, faţă de mundan, faţă de derizoriu, faţă de lipsa de seriozitate, aceasta este calea spre libertate, iar nu o obedienţă oarbă, de tip sclavagist faţă de un Dumnezeu care în realitate se simte că nu este Dumnezeul-Cel-Viu al Scripturii, al Tradiţiei, al Bisericii, după o eliberare, mai mult sau mai puţin, însă eliberare care nu este simţită ci doar trebuie acceptată pentru că alţii, „binevoitori”, vor să convingă că lanţurile şi chingile lipsei lor de libertate este de fapt adevărata libertate, iar nu alta.

„Căci, eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu lepăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar.” (Galateni 2, 19-21)

„Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire.” (Galateni 5, 6)

„Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume! Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă.” (Galateni 6, 14-15)