Se poate sa fii omenos fara a fi credincios?

[catalin2]

În prealabil postat de Gaby2017

Buna ziua,
se poate sa fii omenos fara a fi credincios?voi cum credeti?

Invatatura ortodoxa spune ca toti oamenii pot face fapte bune. Doar in credintele protestante se considera ca oamenii nu pot face fapte bune de la sine, doar daca devin credinciosi. Asta pentru ca ei considera ca omul a cazut de tot dupa Adam (si spun asta pentru ca nu au facut deosebire intre chip si asemanarea, au spus ca oamenii au pierdut si chipul lui Dumnezeu). In timp de ortodoxia spune ca oamenii au pierdut asemanarea, dar chipul lui Dumnezeu in om doar s-a intunecat. Astfel, oamenii necredinciosi sau din alte credinte pot face si fapte bune, dar acestea nu sunt suficiente pentru a primi harul pentru mantuire. Scrie si in catehism: "Aceasta inseamna ca harul ii vine in dar (Rom. 3, 24), nu pentru oarecare fapte ale sale. inainte de a veni harul, omul nu poate face fapte prin care sa se mantuiasca, sau macar sa induplece pe Dumnezeu sa-i dea harul prin care sa se mantuiasca. Omul poate face anumite fapte bune, dar nu le face asa de statornic si dintr-un cuget asa de curat, incat sa se sfinteasca prin ele si sa se mantuiasca."

[GMihai]

În prealabil postat de Gaby2017

Buna ziua,

se poate sa fii omenos fara a fi credincios?voi cum credeti?

Nu. Dacă eşti "omenos", adică dacă faci fapte creştineşti, înseamnă că de fapt crezi, chiar fără să ştii.

[AlinB]

Depinde ce inseamna "omenos" pentru tine.

Categoric nu se suprapune complet cu morala crestina.


Da, poti sa zicem sa dai unui sarac 10 lei (esti omenos) pe urma diseara te imbeti de 50 lei, dai o palma la unul si l-ai omorat. Involuntar, nu? Ei, nu e chiar asa..

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Gaby2017

Buna ziua,

se poate sa fii omenos fara a fi credincios?voi cum credeti?

Nu. Pe termen lung, nu se poate. Chiar daca pe termen scurt (chiar ani) un om necredincios poate simti impulsuri de omenie si le poate da curs, lucru in care vedem lucrarea gratiilor actuale, pe termen lung nu merge prea departe cu omenia.

Un om pentru care este lui insusi arbitru,

Tocmai aici este problema. Daca "omul este masura tuturor lucrurilor" atunci nu are un sistem de referinta exterior lui, la care sa se raporteze. Va ajunge sa faca rau, crezand ca face bine.
Odata, in Paradisul terestru, Dumnezeu l-a pus la incercare pe om. I-a dat o porunca foarte simpla si foarte clara: sa nu manance din roadele unui anumit pom. Numai ca acel pom nu era ales chiar aleatoriu de Dumnezeu. Era pomul cunostintei binelui si raului. Prin aceasta alegere, Dumnezeu ne arata ca nu putem fi noi insine arbitri; nu putem defini noi insine ce este bine si ce este rau, ci acesta este un domeniu rezervat Lui.
Exista, fara discutie, o morala naturala: o Lege sadita in inima omului. Dar, fara credinta, ascultand numai inima sa, omul va auzi nu numai vocea lui Dumnezeu care este acolo si ii vorbeste cu glasul constiintei, ci va auzi si voci instrainate de Dumnezeu, de care inima sa s-a prins.

Consider ca este important sa te ridici pe tine ca om, sa acumulezi ca sa ai de unde sa dai.

Cineva spunea ca omul este mare numai in genunchi. Fara Dumnezeu nu se poate ridica. Se va mici, pe urma se va nimici, crezand ca se inalta. O fiinta mult mai dotata decat noi, stralucitorul Lucifer, cea mai perfecta creatie a lui Dumnezeu a incercat primul chestia asta. Dar nu a reusit. A ajuns jos de tot. Dumnezeu ii incredintase chiar stralucirea Sa, dar, uitand ca este doar purtator si nu sursa a ei, a ajuns printul intunericului.
Suntem scantei ale lui Dumnezeu numai in masura in care Ii reflectam stralucirea si numai atunci suntem uriasi. Altfel, vermis sum. Sau, mai plastic, inter feces et urinam nascimur. Adica, pe romaneste, ne nastem intre cacat si pisat. Asta e conditia umana, asa intram in viata si, fara Dumnezeu, tot asa si iesim.

[Iorest]

...........................