"Doua scurte povesti despre ortodoxie" de Andrei Plesu

[metanoia2]

Nu se stie ce este in sufletul lui Andrei Plesu, pentru el ortodoxia este euforica, pentru mine ortodoxia a ceea ce spune parintele Rafail Noica :"Ortodoxia este firea omului!", este a trai in ritmul sufletului tau, facand ceea ce il face pe el fericit, pentru altii poate este urcus greu sau povara placuta, nu stiu, dar pentru fiecare ortodoxia este cum o simte el. Daca Andrei Plesu are o bucurie euforica traind ortodoxia cine suntem noi sa spunem ca ortodoxia nu e asta pentru el?

[Fani71]

În prealabil postat de metanoia2

Nu se stie ce este in sufletul lui Andrei Plesu, pentru el ortodoxia este euforica, pentru mine ortodoxia a ceea ce spune parintele Rafail Noica :"Ortodoxia este firea omului!", este a trai in ritmul sufletului tau, facand ceea ce il face pe el fericit, pentru altii poate este urcus greu sau povara placuta, nu stiu, dar pentru fiecare ortodoxia este cum o simte el. Daca Andrei Plesu are o bucurie euforica traind ortodoxia cine suntem noi sa spunem ca ortodoxia nu e asta pentru el?

Sunt de acord. Si daca Andrei Plesu nu este un filozof tocmai ortorodx, este inspirat de ortodoxie si poate ajuta unii intelectuali sa se apropie de ea.

GeorgeS, aceste doua povestiri sunt luate de la prietenii lui ortodocsi, simie mi se par graitoare.
Pima imi aduce aminte de ce scrie Steinhardt despre preotul care i-a fost lui profesor de religie, si care era mai lumei, mai focos, dar era foarte inimos, generos si cu credinta mare. Si spune ca lui asta ii place la ortodoxie, ca nu este puritana.. O sa caut pasajul.

[costel]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Dar e limpede că avem de a face cu o caracteristică diferenţă de accent: investigaţie tenace, pe de o parte, sărbătoare glorificatoare, pe de alta. De la dogmatică la doxologie.

In decursul pelerinajelor mele nu am gasit in catolicism persoane asemenea duhovnicilor din Ortodoxie. NU i-am simtit parinti. Fie nu exista si sunt de acord cu ceea ce spune Plesu, fie nu i-am intalnit.

[Florin-Ionut]

Cei ce cred şi cei ce nu cred

Zilele trecute, cardinalul Gianfranco Ravasi a propus reflecţiei publice bucureştene (la Ateneul Român şi la Colegiul Noua Europă) tema dialogului necesar dintre credinţă şi necredinţă. Iniţiativa înaltului prelat se înscrie într-un program („Il Cortile dei Gentili“, „Curtea Neamurilor“), organizat de Sfîntul Scaun pentru stimularea comunicării dintre cei ce cred (cu toate deosebirile implicate de diversitatea religiilor) şi cei ce nu cred (dar sînt dispuşi să participe laolaltă cu ceilalţi la o interogaţie comună).
Mi-am amintit, cu acest prilej, de o vorbă de duh – una dintr-o mie – a lui Henri Wald: „Sînt un om credincios. Cred că Dumnezeu nu există“. Dincolo de poantă, afirmaţia aceasta deschide o suită de subteme, care ar merita să fie dezvoltate. Ea semnalează, de pildă, faptul că ateismul nu e mai puţin o „credinţă“ decît credinţa însăşi. La fel de greu de argumentat raţional, la fel de radical şi în aceeaşi măsură pasibil de „fundamentalism“. Pe de altă parte, sîntem îndemnaţi să observăm că nu există doar categoria credincioşilor şi cea a necredincioşilor. Există şi categoria celor care cred că cred (dar, în realitate, aderă la o formă de ritualism cutumiar) şi categoria celor care nu cred că cred, pentru că îşi fac o idee falsă despre ce înseamnă „a crede“. E un tip de amplasament spiritual pe care Dostoievski i-l atribuie lui Stavroghin.

Cei care cred că cred ilustrează tipul de derapaj pe care părintele Andrei Scrima îl numea „ortopraxie“. Sînt sîrguincioşii „gesticulaţiei“ religioase, cei care se simt „în ordine“ pentru că pontează birocratic la oficierea liturghiei, mănîncă de post şi se roagă doar „cu buzele“ (Matei, 15, 8). Cei care spun toată ziua „Doamne, Doamne!“ (Matei, 7, 21) şi se socotesc îndreptăţiţi, pe baza zelului lor exterior, să capete un fotoliu de orchestră în rai. Cei care sînt siguri de mîntuirea lor şi privesc condescendent spre semenii lor mai puţin norocoşi. Evident, credinţa care nu devine şi un mod de a fi, care nu-şi practică premisele, care nu participă la viaţa comunitară nu depăşeşte nivelul speculaţiei intelectuale şi al „gratuităţii“ estetizante. Dar credinţa care se epuizează în ritualism bigot şi superstiţie coregrafică nu e mai puţin lovită de vacuitate. Credinciosul „instalat“ confortabil în credinţa sa, credinciosul care nu mai are întrebări, drame, griji sufleteşti, stupori şi incertitudini e un simplu funcţionar bisericesc, a cărui suficienţă, al cărui „sedentarism“ spiritual pot fi exasperante pentru Dumnezeu însuşi (cf. Isaia, 1, 11-15).

La celălalt pol se situează cei care nu cred că cred, pentru că au despre credinţă o imagine în acelaşi timp schematică şi sofisticată. Schematică, atunci cînd o confundă cu obedienţa formală, cu stricta „execuţie“ a canoanelor. Sofisticată, atunci cînd o plasează pe un cer intangibil şi solemn, cînd nu concep faptul de a crede decît ca pe o stare de „răpire“ perpetuă, de beatitudine fără breşă. Dacă idolatrizezi credinţa, dacă îţi faci „chip cioplit“ din „sublimitatea“ ei, vei trăi necontenit cu senzaţia că experienţa credinţei îţi este, din principiu, refuzată, că nu eşti şi nu vei fi niciodată demn de înălţimile ei. E un mod de a nu percepe componenta de „aşteptare“ şi de încredere pe care actul credinţei o presupune. Or, există cîteva parabole nou-testamentare, construite tocmai pe metafora aşteptării unui stăpîn absent („Slujitorul credincios şi înţelept“, „Slugile veghetoare“, „Portarul“, „Cele zece fecioare“).
Credinţa, spune undeva Nicolae Steinhardt, n-are nimic de-a face cu „înalta spiritualitate“. Ea poate fi degustare extatică a fulgurantei Prezenţe divine, dar poate fi şi înţelepciunea de a aştepta răbdător, disponibil, pregătit, momentul manifestării ei. În parabolele amintite „stăpînul“ e întotdeauna plecat. Şi îşi somează supuşii să-l aştepte, să vegheze pînă în clipa întoarcerii sale. Iar aşteptarea cuviincioasă, orientată, plină de speranţă, e una din feţele credinţei. Aşteptarea ca anticipare a Prezenţei, relaţia vie cu Cel temporar absent, capacitatea de a-ţi administra viaţa prin raportare la un reper inevident – iată tot atîtea chipuri ale credinţei, aşa cum poate fi ea trăită în limitele condiţiei umane. Cel ce crede e, fără încetare, într-un riscant dialog cu necredinţa, tot astfel cum cel ce nu crede e mereu cuplat la orizontul credinţei. Ca în versetul 24 din capitolul 9 al Evangheliei după Marcu: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“.

[DragosP]

Domnul Pleşu acesta, căruia i s-a dedicat un topic, nu e acel liberschimbist portocalio-intelectual?

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de DragosP

Domnul Pleşu acesta, căruia i s-a dedicat un topic, nu e acel liberschimbist portocalio-intelectual?

Răspuns la postarea ta cu numărul 666. :)

Pleşu face parte din Biserica Ortodoxă. Ca mine şi ca tine. Nu are el voie să publice articole cu tematică religioasă?

[DragosP]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Răspuns la postarea ta cu numărul 666. :)

Hait, stai că mai bag una!

Pleşu face parte din Biserica Ortodoxă. Ca mine şi ca tine. Nu are el voie să publice articole cu tematică religioasă?

Are, cum să nu! Da' poate poate mai mult decât să pună nişte cuvinte într-o căldare şi apoi să le amestece, chipurile, meşteşugit.